Comoara din praful Bărăganului – Călărași

La început de tot, orașul Călărași a fost doar o rugăciune. Rugăciunea unui preot înge­nuncheat în nesfârșita câmpie a Bărăga­nu­lui. Se spune că unii ciobani l-au văzut așa, ne­miș­cat, zile la rând, alții, săptămâni întregi. Se ruga cu fața către răsărit, dar tot într-acolo era și Dunărea, erau și ostroavele pline de păsări, lupi și mistreți, erau și rămășițele vechilor imperii. Cui cerea ajutor? Duhurilor de peste ape? Străbunilor de la Păcuiul lui Soare? Dunării nesfârșite? Apoi, într-una din zi­lele acelea, în care soarele sudului e de foc și căldura topește totul într-o imagine neclară și mișcătoare, preotul și-a ridicat fruntea din țărână și a început să sape cu mâinile goale o groapă. În ea a așezat o pia­tră pe care scrijelise: Nicolae al Mirei Likiei. Căci Sfântul Nicolae fusese născut în localitatea Miria, în provincia romană Licia, pe care însă grecii o nu­meau Likia. Nu se știe ce semn minunat i-a dat Dum­nezeu acelui preot, ce viziune a avut sau ce voce a auzit, dar se știe că el a pus atunci piatra de temelie a Bisericii Sfântul Nicolae. În curtea acestei biserici au început să oprească pentru odihnă călă­tori sau neguțători ce mergeau către Orient, iar oa­menii simpli și-au făcut bordeie și au început să tră­iască acolo, la lumina credinței acelui preot și sub protecția Sfântului Nicolae. De la Likia, cu timpul, locului i s-a spus Lichirești, și așa și apare în primele documente, pe la anul 1630. În jurul bisericii, casele s-au tot înmulțit, până când Lichirești a devenit un târgușor. Și pentru că se află exact pe ruta poștașilor ce duceau scrisori de la domnitorii valahi la sultan și de la sultan la domnitorii valahi, aceștia și-au fă­cut mai întâi popas aici, apoi au început chiar să își ridice case și să trăiască precum oamenii locului. Poș­tașii timpului umblau călare și de aceea li se spu­nea călărași, așa că, în cele din urmă, noului orășel, pornit de la o rugăciune și înflorit în jurul unei biserici, i s-a spus Călărași. Iar eu încep călătoria mea de reporter chiar din fața acestei biserici mira­culoase, ce există și azi. E simplă și albă, pre­cum pomii înfloriți din jurul ei! Sute de ani de rugăciune o fac să fie inima fierbinte și misterioasă a acestui oraș, care se întinde acum mult peste curtea inițială a bisericii ridicate de acel preot necunoscut: cartiere întregi de case boierești, porturi la Dunăre, fabrici și magazine, străzi ce se pierd în grădini înflorite. Am pornit la pas ca să aflu poveștile acestui loc, po­veștile unui oraș pe cât de discret, pe atât de sur­prinzător: Călărași.

La pas

O zi întreagă am rătăcit pe străduțele și prin cartierele Călărașiului, fără să le știu numele și fără să le caut pe vreo hartă, admirând ferestrele caselor și intrările cu arcade, cercevelele frumos lucrate, grădinile pline de flori, obloanele ce păreau câteo­dată adevărate țesături în lemn, sau acoperișurile ca niște turle de conac. Deși puține sunt renovate și restaurate, încă au strălucirea frumuseții de altădată, acea frumusețe a unui târg interbelic din sud, cu case fără etaj, însă cu o arhitectură înfloritoare. Călărașiul a fost unul dintre principalele puncte de comerț cu Imperiul Otoman (trecerea se fă­cea ușor, pe la Silistra), și asta se vede și azi: majoritatea caselor din intersecții sunt vechile câr­ciumi sau magazine de la răspân­tii. De altfel, orașul pe asta s-a și ridicat la început: mari pro­prietari de pamânturi și de ani­male trimi­teau peste Dunăre grâne și vite din bogatul Bărăgan. Așa se ex­plică o bună parte dintre casele boie­rești ce există și astăzi, ridi­cate din averile latifundiarilor. Apoi au început și co­mercianții din Orient să aducă marfă în piețele și magazinele din Călărași, negustorii evrei, de exemplu, aveau o stradă în­treagă a lor, cu pră­vălii în care domni și doam­ne de la București veneau să descopere delicatețurile Ori­entului. Și tot datorită lor, a început să vină la Călărași și ofițerimea din București, ca să-și plimbe iubitele în ca­lești și să le răsfețe cu ca­douri. Mulți dintre ei și-au ridicat case pe ma­lul frumos al Borcei și așa… s-au în­mul­țit restaurantele și cafe­ne­lele, cofetăriile și sălile de dans, a apărut un tea­tru popular, ba chiar și un cinematograf. Că­lărașiul avea nu doar promenadă pentru toată această protipendadă, avea chiar și un cazinou impunător, unde turci, români sau bulgari își jucau norocul și averile. Însă pe unii dintre cei mai bogați locuitori ai orașului nu îi vedeai pe străzile pline de strălucire: erau ciobanii ce coborau din munți ca să vândă oi, lână și grăsime de oaie turcilor. Veneau pe „drumul mo­ca­nilor”, care a umplut Bără­ga­nul de nume ciobănești: Grindul Făgărașului, Crucea Mocanu­lui, Calea Oii și câte altele, dar înnoptau sau se odihneau doar în satele și pe câmpurile din jurul Călărașiului.

M-am oprit și am băut o ca­fea lângă Piața Mare, într-o cafe­nea cu un aer oriental, dat de mă­suțele joase, scoase afară, pe trotuar. Ceva mai departe, m-am oprit din nou la o limonadă, pe strada București. Soarele de pri­măvară încălzea ușor și era atât de plăcut să vezi cum ține în brațe casele cu grădini și oame­nii care nu se grăbeau, mergând agale, de parcă timpul ar fi trecut altfel în Călărași, mai încetișor, fără grabă, așa cum era odată! Tot pe aici a trecut și marele istoric Nicolae Iorga, în 1910, și iată ce spunea: „Strada Mare se desfăşură largă, cu case dintre care multe au două rânduri şi o înfăţişare plăcută. Aici şi în alte părţi ale orăşelului zâmbesc tre­cătorului vile gospodăreşti, des­păr­ţite de stradă prin cochete grădini de flori”. Iorga era un musafir obișnuit al Călărașiului, atras atât de frumusețea Dunării și a portului, cât și de amestecul de culturi și de nații ce se întâl­neau în târgul din colbul câmpiei. Călărașiul a avut o perioadă de incredibilă efervescență culturală, pe vremea primarului Eugen Cialîc, care transformase orașul într-o adevărată capitală culturală a sudului. Umbla mereu îmbrăcat impecabil, bărbierit și cu o mică mustăcioară învârtită în sus, și îl puteai întâlni adesea și în București, prin librării și ministerele vremii sau la cafenelele literare. Era prieten cu toți scriitorii, și toți îl vizitau adesea la Călărași, nume mari: Mircea Eliade, Eugen Lovinescu, Arghezi sau Goga, toți tratați boierește de primar.    O idee mai cla­ră despre acele timpuri mi-am făcut când am intrat în Casa Ana și Marinache Popescu – o vilă somp­tuoasă, cu minunate stucaturi pictate și cu pereți zugrăviți în stil italian, donată, în cele din urmă, de această familie bogată, orașului Călărași, pentru a-i servi în scopuri culturale! O puteți vizita oricând, să vă uimiți, ca și mine, privind anexa grăjdarului… mai cochetă și elegantă decât multe vile cu pretenții din ziua de azi.

Trei muzee senzaționale și o promenadă de vis

Oraș cu port la Dunăre, în Călărași eram sigur că pot mân­ca un pește bun! Am intrat la întâmplare în primul restau­rant ce mi-a ieșit în cale, chiar pe malul brațului Borcea, și am avut parte de o porție excelentă de șalău la cuptor, pre­parat cu ierburi fine și sos de capere. O minu­năție! Și ca să îmi ridic optimismul la cote maxime, am luat și un pahar de vin alb. Un sauvignon gustos și plin de soare, din podgoriile vecine dobrogene! Merge și un desert micuț? Merge! Și m-am trezit cu o baclava adevărată, probabil făcută după rețeta turcilor de la Silistra, cum numai aici, pe pragul Ori­entului, poți mânca! Simțindu-mă ca un mic sul­tan victorios ce își vizitează cetatea proaspăt cuce­rită, am pornit mai departe, să descopăr minunățiile locului. Și nu mică mi-a fost mirarea, când am aflat că orașul Călărași are – nu unul, ci trei muzee! Ade­vărate bijuterii! Prima oară am intrat în cel mai mic dintre ele, cel de etnografie și folclor. Mic, dar bo­gat! Am putut admira costume populare țesute în borangic, acea pânză ușoară și fină ca o spumă, pe care țărăncile știau să o urzească singure, lăzi de zestre cioplite măiastru, ștergare străvechi, ca niște tapiserii realizate de maeștri anonimi, deși sunt din gospodăriile călărășene. Ca bonus, am primit de la muzeografa Fulga Daniela povești despre cuci și măștile lor ancestrale, despre ritualul Caloianului, omulețul de lut ce „se dă” pe râu într-un ritual de înmormântare magic, ce are rostul de a aduce câm­purilor ploi și belșug, și multe alte istorioare minu­nate din această parte a Bărăganului. La final, am pus în straița mea de reporter și un vechi descântec de deochi din câmpie, păstrat din generație în gene­rație în familia doamnei Fulga: „Au fost nouă frați, nouă fârtați, și-au schidernicit și-au toporit, și-au scos năjitul pricăjit din vârful nasului, din fața obra­zului. Ptiu, nojițe împuțite, nu cocea nu răsco­cea, nu scotea puroaie cu sânge, să te duci unde popă nu toacă, unde câinii nu latră, unde cocoș nu cântă, unde flăcăi nu fluieră, acolo să te duci la odihnă și la mâncare și la culcare! Să îl lași pe Cătălin luminat, ca argintul de curat!”.

Curat, luminat și ferit de orice deochi, am pornit la următorul muzeu, cel al orașului Călărași. Aflat într-o clădire superbă, istorică, muzeul are un mare merit: a fost făcut chiar de călărășeni. Fiecare a donat ce a crezut că are mai important acasă și așa, obiect cu obiect și po­veste cu poveste, au fost făcute câteva săli care vor­besc despre via­ța de odini­oară a locuito­ri­lor de aici, în­cepând cu pri­mele magne­to­foane, mari cât un pian, până la sticle de bere din interbelic și afișe sau documente vechi. Călăuza mea, domnul Florin Rădulescu, care se ocupă de-o via­ță de destinul cultural al Călărașiului, m-a dus apoi la etaj, unde, tot din donații, s-a făcut o mică bibliotecă unde găsești inclu­siv vechi colecții de reviste franțuzești sau un impresionant și inedit studiu al tipicu­lui caselor țărănești din România.

Al treilea muzeu, și cel mai important, a fost Muzeul Dunării de Jos. Nu doar că este aranjat la standarde europene, dar are și piese extraordinar de frumoase și im­por­tante. Micile statuete din cultura Boian sau Hamangia sunt fabuloase! Personajele din lut ars, descoperite la Coslogeni, vechi de peste 7000 de ani, nu sunt doar piese ex­traordinare de tezaur, ci și misterioase înfățișări ale unei civilizații ce pare extra­te­restră, cu capete alungite, dreptun­ghiu­lare sau triunghiulare, cu brațe câteodată supradimensionate și ochi ca două linii sau cu nenumărați ochi de jur-împrejurul feței. Tot aici este unul dintre puținele locuri din țară (și probabil din lume), unde se poate vedea un altar vechi tot de aproa­pe 7000 de ani, aparținând culturii Boian. Uluitor să descoperi în monotonia unui orășel de provincie, asemenea comori ce ar putea fi admirate în marile muzee ale lumii! În plus, sunt ale noastre, ale româ­nilor, demonstrând cât de vechi și incredibile sunt civili­zația și spiritualitatea pe aceste maluri de Du­năre!

Am plecat de la Muzeul Dunării de Jos cu inima plină de bucurie și cu sufletul luminat de frumuse­țea stranie a vechilor civilizații de pe malul româ­nesc al Dunării. Am mers apoi în port, pe malul brațului Borcea. Am privit cum Dunărea alunecă fără zgomot, aurie precum soarele la apus. În ostroa­vele din depărtare se auzeau păsările chemându-se sălbatic. Toată această zonă a Dunării cuprinde mai multe rezervații naturale, adevărate mini-delte în care și-au găsit casă bună specii rare și protejate. Ce minunăție să ai așa ceva la margine de oraș! Și din port începe, de fapt, o lungă promenadă, cu apa de-o parte și orașul de cealaltă, până departe, dinco­lo de ultimele case și blocuri. Am pornit și eu de-a lungul ei. Vara e plin aici de ambarcațiuni care te pot duce pe insulele din apropiere, fie să dai la peș­te, fie pur și simplu să stai la plajă pe nisipul fin al Dunării, într-un peisaj natural de basm, printre săl­cii gigantice și plopi uriași. Promenada este impe­cabil făcută și se termină cu un parc uriaș, la fel de bine amenajat, și o grădină zoologică. Unii tineri au ieșit pe acest traseu la plimbare, parfumați și îm­brăcați frumos, iar fetele chicotesc după ce trec de grupurile de băieți care întorc capul după ele. Sunt și iubitori de sport care au ieșit să facă mișcare în aer liber, mai sunt și câțiva bunici care își plimbă ne­poțeii în cărucioare. Toate creează o atmosferă de oraș relaxat, fără vânzoleala marilor metropole. Dar din ce trăiesc oare călărășenii? Au oare slujbe bune? Au unde munci? Mai are orașul negustorii și latifundiarii de altădată? Ca să aflu răspuns la aces­te întrebări, mi-am dat întâlnire a două zi cu domnul Marian Drăgan, șeful Camerei de Comerț, Indus­trie și Agricultură a județului.

Economia? Să cazi pe spate!

– Domnule Drăgan, Călărașiul s-a dezvoltat în negura timpului din comerțul cu Orientul. Mai este comerțul important și pentru orașul de astăzi?

– Comercial vorbind, din portul Călărași pleacă anual aproximativ 6 milioane de tone de produse către Constanța, unde sunt îmbarcate și exportate mai departe. Sunt produse de la fabricile orașului, dar și de la agricultori… Comerțul merge atât de bine, încât avem nevoie de încă un punct terminal în port, ca să putem trimite toată marfa! Sperăm să îl avem în curând, așa cum sperăm să se facă și canalul Dunăre-București, care prevede port la Ol­te­nița și încă două porturi la Glina și 1 Decembrie, în București. Proiectul este deja făcut în proporție de 75%, trebuie doar finalizat.

–   Dar călărășenii unde lucrează? Din ce își câștigă traiul?

– O bună parte din oameni lucrează în fabrici. La fostul combinat sunt acum investitori italieni, au 300-500 de angajați, la fabrica de sticlă mai sunt peste 500 de oameni, mai este și Aldis, celebra fa­brică de prelucrare a cărnii, cu peste 800 de angajați. Și mai sunt și fabricile de oțel și ta­blă, cea de confecții ca­re a­cum se extinde, cea de prelu­crare a lemnului… Răs­punsul este afirmativ, da, oa­menii au unde să mun­ceas­că și aș zice că dimpotrivă, avem nevoie de forță de mun­că.

– Agricultura avea, și ea, pondere mare în trecut. Pă­mântul din Câmpia Dunării e mult și bun. Se mai lu­crea­ză pământul?

– Avem în județ peste 500 de mii de hectare de pământ și vreau să vă spun, nu doar că nu există palmă nelucrată, e bătălie pe fiecare centimentru de pământ agricol! Noi produ­cem peste1,6 milioane de tone de cereale, din totalul de 30 de milioane pe care îl produce România! Deci, nici vorbă de pământ rămas nelucrat la noi în județ! Con­curența e mare! Fermele, în general, sunt cam la 300-1000 de hectare, și este o bătă­lie acerbă pentru terenuri. Iar cei din aso­ciațiile agricole au învățat foarte bine să folosească fondurile europene! Fără să exa­gerez, vă spun: foarte bine! Nu cred că este fermă care să nu fi luat sute de mii de euro, iar cele mai mari, milioane.

– Mulți români pleacă la muncă în străinătate, în special tinerii. Există de­populare și în Călărași?

– Da, sunt mulți plecați la muncă în străinătate, dar în ultimii ani am observat o schimbare. La Universitatea Agricolă din oraș, tinerii m-au surprins cu ce proiecte și ce idei pentru agricultură au, nici gând să plece în Occident. E adevărat că datorită fondurilor europene s-au schimbat multe. Vă dau un exemplu de lângă noi: la Olteni­ța, primarul de acolo are în acest moment proiecte depuse și aprobate în valoare de 100 de milioane de euro! Este ceva incre­dibil! Când văd că lucrurile merg așa nici tinerii nu mai vor să plece. Și vor începe și investiții pe turism, să profităm, că e Dunărea lângă noi!

EPILOG

Am plecat din Călărași uimit și încân­tat. Un oraș pe care nu mi-am oprit ni­ciodată privirea pe hartă, mi-a descoperit o Românie la care nu îndrăzneam să visez. Îmi permit să le fac un îndemn cititorilor acestor rânduri: stimate doamne și domni, nu vă mai luați după știrile negre și otrăvite difuzate la televizor și inter­net. Faceți ca mine: credeți doar ce vedeți! Altfel riscați ca țara să v-o ia înainte și să pierdeți trenul istoriei. Ea se rescrie sub ochii noștri.