Descântece de ploaie în Bărăgan – Caloianul

– Este unul dintre cele mai vechi ritua­luri păs­trate, până azi, în câmpiile Bărăga­nului. O dovadă că magia populară încă există! De ce să pună oa­menii păpuși pe apă, în vre­mea internetului biruitor? Răs­pun­sul e sim­plu: astfel se pot opri sau porni ploile. Tra­diția dovedește că între lumea de aici și cea de din­colo este doar un descântec dis­tan­ță, spus cu sufletul cu­rat. Și oa­menii cred și azi –

„De când ploaia n-a plouat, Şi pământul s-a uscat”

Sunt în satul Călărașii Vechi. La masa mică, din grădina cu flori, sub teiul uriaș, în lumina înserării ce aduce răcoarea peste întreg Bărăganul, tanti Bi­bița închide ochii, parcă pentru a-și aminti mai bine. Își ține mâinile în poală. Testemelul îi este legat cu nod, după felul femeilor din sud. Cu vocea tărăgă­nată, un pic guturală, înce­pe să cânte descân­tecul Caloianului, aducător de ploaie: „Scaloiene, Ene/ Trup de duciuiene/ Mă-ta-i la sur­cele/ Tac-tu-i la nuiele/ Te căuta mă-ta/ Prin pădu­rea rară/ Cu inima friptă, amară./ Te căuta tac-tu/ Prin pădurea deasă/ Cu inima friptă, arsă./ Ene, Ene, Scaloiene,/ De când ploaia n-a plouat,/ Şi pământul s-a uscat,/ Adă cheițele/ Deschide por­țițele,/ Deschide poar­ta cea mare,/ Să intre ploa­ia cea tare”. Nu cred că trebuie să fii „su­dist”, ca să simți cum ceva te răscolește în adâncul ființei, când auzi acest des­cântec. E ceva între bocet și incantanție, între cân­tec șamanic și invo­ca­ție, o punte secretă ce te trimi­te înapoi, la strămoși, la pământ și natură. Tanti Bibița, la cei aproape 80 de ani ai ei, are vocea femeii trăite la țară, o voce clară și aspră, inconfundabilă, impo­sibil de imitat sau de repro­dus, tocmai pentru că are în ea tot ce a trăit în aces­te câmpuri nesfârșite ale Bărăga­nului. În vocea ei, un pic hârâită, poți descifra zilele lungi de sapă în soarele torid, odih­na de amiază la um­bra căruței din câmp, grâul secerat cu mâna și adunat în snopi, poți vedea crucile so­litare de pia­tră, așezate la răspântii de drumuri în mijlocul câm­piei goale, sau fântânile cu cumpănă, de altă­dată, ba poți chiar simți mirosul de pâine fră­mân­tată tihnit, fără grabă, scoasă atunci din cup­to­rul casei. Toate astea sunt în vocea acestei fe­mei, pen­tru că toate au fost trăite de ea. Și pentru un mo­ment, ea a devenit doar o altă ființă a câmpiei și a pă­mân­tului, care-i cere cu umilință lui Dumnezeu și uni­ver­sului ceva simplu: ploaie, adică apă, adică viață.

– Tanti Bibița, dar ce înseamnă „trup de du­ciuiene”?

– Nu știu, maică. Noi așa am apu­cat, așa zicem, îmi răspunde bătrâna.

Cuvintele și-au pierdut înțele­sul, însă descânte­cul nu și-a pier­dut puterea: și acum, oamenii din Bărăgan fac ritualul Caloianului sau Scaloianului pentru a aduce sau pentru a opri ploile. E un ritual vechi, păgân, pe care oamenii l-au amestecat cu ele­mente bisericești, doar pentru a-l păstra. În toată câm­pia sudului românesc încă se face acest ritual, chiar dacă diferit, de multe ori, de la sat la sat. Cum de a supraviețuit în epoca noastră supra-tehnolo­gizată? Poate pentru că face parte din înțelepciunea ancestrală, în care nu s-a schimbat nimic? Pământul, soarele, apa, focul sunt aceleași dintotdeauna – sunt părțile simple și esențiale ale vieții.

Răcoarea serii se lasă peste Călărașii vechi și peste poveștile spuse de tanti Bibița. Aerul încins începe să se miște și, dinspre câmpuri, vine peste sat miros de ierburi sălbatice, arse de soarele de peste zi. Teiul foșnește deasupra noastră, iar sus, pe stâl­pul din fața casei, se aude cum barza clămpăne feri­cită, în cuibul ei cu doi pui. Ritualul Caloianului este lung și complicat. Sunt abia la începutul descoperirii lui. Poveștile sunt ne­sfârșite, așa cum nesfârșită este câmpia, acum un imens lan de grâu unduitor.

Ruga căpităneselor

Era un timp în care țăranii din Bărăgan respectau atât de mult pământul, încât nimic impur nu trebuia să îl atingă: până și plugul îl treceau prin foc și îl purificau, înainte de a întoarce brazda cu el. Și tot de la pământ începe și ritualul Caloianului. O fe­meie curată, rămasă văduvă de cel puțin trei ani, nemaiatinsă de un bărbat și care respectă toate pos­turile, merge și ia pământ neumblat de la mar­ginea satului. Aceste femei, numite căpitănese sau căpită­rese, sunt foarte importante chiar și astăzi, în multe sate din Ialomița și Că­lă­rași, desemnate de bi­se­rică și singurele care au voie să facă pâinea de Paști și anafura, sau să intre în altar. Așadar, o astfel de căpi­tăneasă mer­­­ge și ia pământ cu­rat, din care urmează să se facă două păpuși sau două figurine din lut – Caloianul și Caloița. Și pentru a respecta i­deea de puritate și cură­țenie, aceste două păpuși vor fi făcute de copii. Doi o­mu­­leți fă­cuți din lut, așa cum, la în­ceputul tim­pu­rilor, și Dumnezeu i-a fă­cut pe primii pă­mânteni.

Marile păstrătoare

Niculina Comănes­cu, preoteasa din satul Călă­rașii vechi, se ocu­pă de ani de zile cu păstra­rea ve­chi­lor tradiții și cu salvarea meșteșugurilor și a obiec­telor țărănești va­lo­roase. Alături de Florina Pascal, o femeie din sat, și împreună cu tanti Bibița, se ocupă de organizarea anuală a Ca­loianului și îmi explică cum se face ritualul: „Îna­in­te, se adunau copiii de pe uliță, și la două-trei case aveai un caloian. Acum facem unul singur pen­tru tot satul și toți copiii se adună într-un singur loc. La început, păpușile de lut, mari cam de două pal­me, se făceau pe o coajă de copac, apoi s-au făcut pe o scân­du­rică. Se adu­nau copiii de marți seara și pregă­teau păpușile de Caloian, adică le modelau din lut și le împodobeau cu coji de ouă roșii, păs­tra­te de la Paști. Asta, pen­tru că la noi se face Calo­ianul în a treia săptămână de la Paști. Aduc flori, busuioc și izmă, împodobesc acea scându­rică întoc­mai ca un mic sicriu și culcă în el Caloianul și Caloița. Se fac și sfeșnice din lut și în ele se pun lumânări adevărate. Marți seară este un adevărat priveghi al acestor două pă­puși, cărora li se cântă anumite descân­tece și sunt bocite ca niște morți adevărați. Li se fac chiar și niște cruci mi­cuțe, din lemn, ca să aibă la că­pătâi. Miercuri, copiii plimbă Caloia­nul și Ca­loița prin sat, cântând, bocind și des­cân­tând, ca lumea să poată ieși la poartă și să îi stro­pească cu apă. Spre seară, întregul corte­giu duce cele două păpuși într-un loc anume ales, din marginea lanului de grâu, unde urmează să fie așezate. După aceea, joi, urmea­ză pomana Caloianului. Pomana se face la o masă lungă, cu toți cei ce au participat la înmormântare, ca la un mort ade­vărat. Și doar pentru acest eveniment se face o plăcintă anume, numită ghiz­mană, o plăcintă dulce, cu brânză deasupra. Tot la pomană se mai dă și orez cu lapte sau gogoși simple, numite nalangâte.”

Ghizmană și nalangâte

În mod excepțional, ca să înțeleg despre ce este vorba la pomana Caloianului, Florina Pascal a pre­gătit o astfel de ghizmană – o plăcintă rotundă, mare, cu un blat mai consistent, de tort, ce are pe deasu­pra, din loc în loc, bucăți de brânză de capră. O pră­jitură simplă, dulce-sărată, dar delicioasă! Iar nalan­gâtele, făcute dintr-un aluat asemănător, mi-au amintit de gogoșile copilăriei, tăvălite bine prin zahăr pudră.

Dacă la trei zile după acest ritual de priveghere, îngropare și pomană a Caloianului nu începeau ploi­le, cortegiul copiilor mergea din nou la mar­gi­nea lanului de grâu și, în descântece și bocete, spăr­geau capul Caloianului. Dacă dimpotrivă, ploile începeau și nu se mai opreau, același cortegiu mer­gea și spărgea, ritualic, capul Caloiței. Tanti Bibița își amintește: „Maică, nu știu cum să vă spui, dar se ținea cont de lucrurile astea, că, ete, dacă se fă­cea tot cum cerea tradiția, ploile porneau sau se opreau. Rar se întâmpla să mai iasă priotul în câmp, cu rugăciune pentru ploaie… Ete, așa am trăit noi pe-aci, și a fost bine… Hai, mai ia, ma­maie, o bucată de plăcintă, să fie de sufletu Calo­ianului, să ne dea și nouă ploaie, că prea e uscat pământu”.

Întâmplător sau nu, la câteva zile, au început ploile.

Datul pe apă

Ritualul pentru caloian cere „datul pe apă”. Dar în Călărașii vechi nu există apă curgătoare. Din cauza asta, câteodată, Caloianul și Caloița sunt lă­sați la marginea unui lan de grâu, alteori sunt arun­cați în fântânile părăsite sau secate. În sate precum Perieți, care este pe malul Ialomiței, sau Luciu, de lângă Dunăre, Caloianul este „dat pe apă”. Ana Banu, păstrătoare a tradițiilor în satul Luciu, mi-a explicat: „La noi este Calo­ianu mic, marți, când îl facem, îl prive­ghem, dar îl și înmormântăm, și Ca­loianul mare, când îl dăm pe apă. La noi este o singură păpușă, pusă pe o scândurică, și alaiul este în general format din fetițe care descântă și bocesc, băieți fiind doar cei ce au rolul de preot și dascăl. Dar joi, de Caloianul mare, îl dezgropăm și îl du­cem la apă, unde cântăm și îi dăm drumul să plu­tească, împodobit cu flori și lumânări. Se merge des­culț și oamenii ies, toți, pe la porți, să ne stro­pească, să ne ude pe noi și pământul, ca să cheme ploaia. Abia apoi urmează pomana, iar masa este de obicei cu ouă prăjite și mămăligă”.

În alte sate ale câmpiei, precum Ghim­­pați sau Misleanu, ritualul Caloia­nului aducător de ploaie este și mai ela­borat, chiar și copiii ce urmează să îl înde­pli­neas­că fiind supuși unui ritual de purificare. În seara de marți, se fac gropi cu foc peste care ei trebuie să sară, sunt organizate focuri mari pe câmp, și alaiul înmormântării, ce pornește în zori, poartă de obicei făclii. În unele sate, Caloița, soața Caloia­nului, apare după înmormân­tarea acestuia și este o păpușă făcută din cârpe, ce este plimbată prin sat, pentru a fi udată, întocmai ca Paparudele. De alt­fel, și Paparudele sunt legate de Caloian, ca ritual de aducere a ploii, și inițial ele erau niște țigăncușe foarte tinere, îmbrăcate doar cu o fustă de frunze, care dansau pe drum sau prin curțile oamenilor. Paparudele erau atât de respectate în sudul secetos și călduros al României, încât aveau voie să ia ce își doreau de prin curți­le oa­menilor, de obicei mâncare – păsări, ouă, făină sau mălai. Dacă în unele sate, Caloianul era un ritual făcut doar în a treia săptămână după Paști, în alte sate el se făcea ori de câte ori era nevoie de ploaie. Oame­nii credeau neclintit în puterea lui.

Bărăganul magic

Câteva zile la rând, am umblat din sat în sat, rătăcind prin imen­sitatea fier­binte a Bărăganului. La­nuri nesfâr­șite de grâu. Cruci imen­se de piatră, misteri­oase, presărate în locuri pustii, numite de oameni „crucile moșnenilor”. Fân­tâni cu cumpănă, încă folosite, și fântâni cu colac mare, din piatră sculptată, cu înscrisuri străvechi – singurele repere până la linia orizontului. Turme de oi pribegind cu ciobanii lor prin soarele intens, fără nor, fără niciun pom, fără pic de umbră, doar trecând la amiază spre râul Ialomița sau vreun ochi de apă ascuns. O încremenire fabuloasă în timp! Cât vezi cu ochii, pământ plat și doar câteodată o dâră uriașă de praf, ridicată de câte o căruță, ce n-ai ști să spui de unde vine și încotro se duce, pentru că totul este înconjurat de cer. Poate acest infinit al câmpiei i-a făcut pe oameni să umple spațiul cu ritualuri lungi și complicate, cel mai puternic fiind în legătură cu lumea morților. Un cult al morților colosal, care durează și în ziua de azi. Pentru ei se fac nenumă­rate pomeni – de 7 zile, de 10, de o lună, de 40 de zile, de 3 luni… de doi ani, de șapte, și tot așa. În timpul verii, când căldura te sufocă de la primele ore ale zilei, femeile sunt în cimitir de la patru dimineața, cu o sticlă de apă scoasă din fântână pe nevorbite, ca să le aline setea morților. Aici, ideea de a-ți duce mortul la capelă pentru priveghi este ceva scandalos, oamenii consideră că este o dez­onoa­re, să nu își ia rămas bun familia de la tine în casa în care ai trăit și pentru care ai trudit o viață. Iar soarele și pasărea suflet sunt prezente pe toate crucile, începând de la cele de piatră, ale moșne­nilor, până la cele micuțe, de lemn, făcute de copii pentru Caloian.

Pentru a înțelege mai bine ritualul Caloianului și cultul morților la sătenii din Bărăgan, am mers la Muzeul Agriculturii din Slobozia, o veritabilă „ambasadă” a sudului românesc.

Magdalena Petre-Filip, muzeograf

„Bărăganul e plin de magie populară”

– Cât de vechi este acest ritual al Caloianului și de unde vine el?

– Care sunt originile Caloianului nu s-a putut stabili cu precizie niciodată. Știm doar că este un ritual foarte vechi pentru ploaie, practicat inițial cu o statuie de argilă învelită într-un giulgiu, pusă într-un sicriu din scoarţă de copac. Originea obiceiului ar trebui căutată, cel mai probabil, în cultul zeului naturii, care moare și învie, și se află în legătură cu apa. S-a mai bănuit că la origini ar fi vorba de un sa­crificiu uman, pentru aducerea ploii, sacrificiu trans­format cu vremea într-un act simbolic. Se mai crede și că ritualul Caloianului descinde din vechea tra­diție de invocare a unui zeu trac. Ceea ce se ştie sigur este faptul că este foarte vechi, și are la bază un ceremonial funerar păgân: Caloian pare să fie un sol trimis la cer pentru a cere divinităţii slobozirea apelor cereşti, sub forma ploii sau, dimpotrivă, opri­rea acestora.

– Am văzut că aproape fiecare sat are o ver­siune proprie a Caloianului. Cât de răspândit mai este acest obicei în Bărăgan și cât de diferit este de la un sat la altul?

– Caloianul încă se ține în multe sate din Bără­gan, mai ales datorită anumitor oameni, care se străduiesc să păstreze tradițiile. După cum ați văzut, ritualurile diferă un pic de la sat la sat, dar în prin­cipiu, sunt aceleași. Aș mai menționa alte câteva dife­rențe descoperite de noi, pe teren. Bocetul este diferit de la un sat la altul, dar toate păstrează ideea conform căreia Caloianul este un copil sărman, pier­dut şi căutat de mama sa şi care moare înainte de a fi găsit. Astfel, Caloianul reia mitul mioritic, fiul mort, căutat de mama disperată. Este îngropat une­ori sub un pom, într-o grădină, într-un lan de grâu, locuri în care se crede că ar sălăşlui spiritul regenerării, dar care au avut de su­fe­rit de pe urma secetei. Oricum, locul tre­buie să fie ferit, pentru ca nimeni să nu cal­ce pe mor­mântul Caloianului, aces­ta fiind considerat un semn rău. În unele cazuri, la mormânt nu se pune nici cruce, pentru a nu fi des­co­perit şi dezgropat înainte de vreme, asta luându-i puterile. La Ghimpați, de exem­plu, peste apa râului Ialomița, ritualul se desfă­şoară în cu totul alt fel. Fiecare copil îşi făcea Caloianul lui. Marțea se fă­ceau Calo­ienii din pământ, miercurea se făceau Ca­loițele, păpuşi din materiale texti­le, care erau puse în coșciuge mici de lemn. Se um­blă prin sat cu alaiul. Caloienii şi Caloițele erau vegheate în jurul focului, iar spre mie­zul nopții erau dați pe Ialomița, cu lumânări aprinse. Joi, urma pomana Caloia­nului şi leagănul – în mijlocul islazului era un lea­găn mare, în care se dădeau toți copiii care parti­cipaseră la ceremonie. La Orboiești, Caloianul era făcut pe un suport reprezen­tat de sulul de la războiul de țesut. Deci ritualul seamănă, cu mici diferențe. Noi ne bucurăm că s-a păstrat și că oame­nii încă îl mai fac, cel puțin pe cel dinainte de Rusalii. Oricum, în Bărăgan s-a păstrat foarte multă magie populară. Oamenii nu mai știu întotdeauna să explice tradi­țiile, dar le duc mai departe, poate și dintr-o intuiție ce le spune că asta înseamnă identitate și, fără ea, i-ar distruge tăvălugul modernității.

Epilog

Plec către casă, navigând cu mașina prin oceanul de grâu. Miroase a vară, a soare, a sud. Imensitatea câmpiei se um­ple de lumi nevăzute, de dincolo de viață, ființe magice, ce abia așteaptă să fie in­vo­­cate, ca să îndrepte rânduielile pier­dute ale existenței. În căldura năpraznică a amie­zii, cu aerul unduind ca o pastă de lumi­nă, aud un descântec șoptit: „Sca­loiene, Ene/ Trup de du­ciuiene/ Mă-ta-i la sur­cele/ Tac-tu-i la nuiele/ Te căuta mă-ta/ Prin pădurea rară/ Cu inima frip­tă, ama­ră./ Te căuta tac-tu/Prin pădu­rea deasă/ Cu inima friptă, arsă./ Ene, Ene, Sca­loiene,/ De când ploa­ia n-a plouat,/ Şi pământul s-a uscat,/ Adă chei­țele/ Des­chide por­țițele,/ Des­chi­de poarta cea mare,/ Să intre ploaia cea tare”.