Zburătorii câmpiei – ÎNTOARCEREA CĂLUȘARILOR

– Nu mai încape îndoială: lumea sudului românesc își redes­co­peră tradiția, cu mândrie… oltenească. La mijloc de iunie, am avut bucuria să particip la extraordinara desfășurare a jocului Călușa­rilor, în comuna Radomirești, din județul Olt. Un obicei milenar, intrat în patrimoniul cultural imaterial UNESCO. Dansatorii au fost întâm­pinați, ca în urmă cu sute de ani, cu pelin, usturoi și frunze de nuc, prilej numai bun să-i descos pe bătrânii câmpiei, oameni veseli și hâtri, despre vechile obiceiuri ale călușului oltenesc –

Zi mare în Radomirești

În miez de iunie, vara e deja repezită – cumva în felul oamenilor locului – în Oltenia. La orele dimi­neții, pe drumul ce leagă Roșiorii de Vede de Cara­cal, satele se întind, parcă ferindu-se de toropeala amiezii, îndărătul unor lungi oaze de verdeață. Mă opresc pe culmea unui delușor, sub ruinele unui conac boieresc, și-mi iau un minut de răgaz, cât să adulmec aburii de rouă îmbibați de mireasma amăruie a peli­nului. Radomireștiul e la o aruncă­tură de băț. Aș putea ajunge și cu ochii în­chiși, purtat de arcușurile lăutarilor ce-și strunesc viorile în ritmul sălbatic al călușului. Din când în când, câte un chiuit ascuțit răzbate peste câmpie, îngânat pe mai multe voci. Niște vaci care urcă agale poteca, spre conacul năpădit de buruieni, se opresc să-și îndrepte urechile spre locul de unde vine îndemnul de voie bună. Mă simt întors în timp cu o sută de ani. E zi mare în comuna Radomirești din ju­dețul Olt. Cei mai buni călușari din Olte­nia și-au dat întâlnire la 10 fix, pentru o ultimă repetiție, după care se vor risipi, pe cete, pe ulițele din sat, să joace călușul în bătăturile oamenilor, cum era rânduiala veche.

Radomirești este o comună mare, cu 2.800 de gospodării, la doi pași de Caracal, întinsă de-a lungul a aproa­pe 10 kilometri de drum județean. Cetele de călușari, venite din zece sate din zonă, sunt încolonate, deja, fiecare sat pe câte o linie! „Civilii”, care n-au apucat să-și pună costumul popu­lar, sunt scoși imediat din for­mație de „vătaful” Iliuță Brăileanu. „Cu tradiția nu te joci, nici la repe­ții!”, spune omul, călușar vechi, dan­sator de renume mondial. Când toată lumea e gata, fetele se prind cu bă­ieții într-o horă oltenească. Ce spec­tacol să vezi la un loc peste 200 de tineri frumoși, în costume populare tradiționale, dându-și sufletul de-adevăratelea, în dansurile bătrânești! De la cel mai mic, la cel mai mare, toți au o bucurie a jocului molipsi­toare. Parcă-s la concurs, fiecare caută să-și facă pașii la perfecție, ca și cum Iliuță, „vătaful”, ar fi cu ochii pe fiecare în parte! Prima suită se încheie, apo­teotic, cu bâtele călușarilor ridicate, trium­­fător, spre cerul albastru de vară. Nu-i de mirare că duhurile rele o iau la goană, cât văd cu ochii, peste întinderile câmpiei. „Vătaful” dă ime­diat semnalul pentru o nouă suită de joc, apoi pentru încă una. În loc să fie epuizați de căldură și de efort, călușarii par să mănânce foc. Sar, chiuie, ridică brațele către cer. Nu-ți trebuie prea multă imaginație ca să cobori cu mintea în vremea marelui rege trac, Burebista, când Călușarul era un ritual de îmblân­zire a răului.

Când au aflat că primarul Nicușor Sîia aduce călușarii prin satele comunei Rado­mirești, zeci de familii de gospodari s-au înghesuit să primească în ogradă cetele de dansatori. Sunt locuri prin care călu­șarii n-au mai trecut de 50 de ani, iar emoția se simte în aerul fierbinte. Satele sunt pregătite ca pentru sărbătoare.

Înconjurat de câteva fete mai mari, mămoase, Mihăiță din Pleșoiu e cel mai mic din­tre sutele de călușari strânși la Rado­mi­rești. Are 8 ani, face dansuri de vreun an, și e prima oară când merge cu călușul pe la oameni prin bătături. Se sprijină în bâta cu înflorituri, în timp ce vorbim. Pe scenă a mai dansat, dar prin curțile oamenilor niciodată! „Dacă bătrânii duceau călușul pe la fiecare casă, în toate ogrăzile, înseam­nă că dansul acolo are cea mai mare putere”, spune sfătos Mihai. Mergem cu ceata lui până la primele gazde: mor de curio­zitate să-l văd jucând alături de băieții cei mari. Babele din sat se ițesc pe la garduri, legate la cap cu năframe. „Aprig rău ăsta micu’!”, spune una, zâmbind cu trei dinți, în timp ce um­ple o copaie de plăcinte ca să-i cins­teas­că pe călușari.

Satul Călinești e ceva mai la vale. Acolo merge ceata din Osica de Sus: nouă tineri de vârsta liceului, încă pe-atâtea fete și un lăutar de-un leat cu ei, șmecheraș, dar talentat din cale-afară. Călușarii din Osica de Sus sunt cunoscuți în toată Oltenia. Prima reprezentație o fac chiar în drum, în fața cârciumii din sat. Gazda îi întâmpină cu o găleată mare de apă, cu un blid de sare, o legătură zdravănă de usturoi, câteva fire de pelin și un braț de frunze de nuc. „Asta-i tradiția!”, spune prima­rul Sîia, apărut și el la spectacol. Toată lumea se strânge în jur, să vadă cât mai bine. Trei băbuțe îmi fac loc pe banca din fața birtului, „la ofi­cială”, în timp ce comentează, sfă­toa­se, eveni­mentul.

– Bărbatu-meu, Dumnezeu să-l ierte, o fost călușar, intră în vorbă o femeie. De Rusalii, atunci veneau călușarii pe la casele oamenilor. Ju­cau din casă în casă și toată lumea îi primea, porțile erau deschise în tot satul. Câteva zile era tot un joc! Înainte posteau băieții o săptămână întreagă, nici vorbă să umble pe la fete, și-apoi jucau prin tot satul, ca să alunge duhurile rele și să aducă belșugul. Ăsta e rostul lor. Și descântau și de boală. Întorceau omul din morți cu jocul lor. Jucau la capul lui, până i se întorcea înapoi viața. Începeau în duminica Rusaliilor, luni, marți și miercuri umblau prin sat, iar joia îngropau steagul…, povestește Ioa­na Văleanu, acum în etate de 80 de ani.

Ca și vecinele ei de taclale de pe băncuță, bunica Ioana privește cu ochii în lacrimi dansul călușarilor. Toată lumea din sat pune, mână de la mână, bani să-i cinstească pe copiii care le-au jucat, și nu se lasă până ce flăcăii din ceată nu le promit că le vor călca și la anul pragul, în vremea Rusa­liilor, cu că­lușul.

– Să nu lăsați, măi copii, să moară jocul nostru. Ăsta e datul oltenesc!

„Asta-i hora horelor/ Hora călușarilor”

Comună mândră, curată, cu mulți fermieri pros­peri, Radomireștiul capătă o strălucire aparte de „ziua călușului”. Fiecare gospodărie s-a străduit să se prezinte cât mai bine, curțile sunt aranjate „lună și bec”, din bucătăriile de vară miroase a plăcinte cu brânză proaspătă, iar capii de familie se întrec în a-i cinsti cât mai bine, conform tradiției, pe călușari. La finalul reprezentației, banii se pun sub blidul cu sare și usturoi, prilej pentru primarul Sîia să-și intre în rolul de staroste: „Mai lăsați, măi oameni buni, și niște bani de șpagă pentru primar!”. Lumea râde, în timp ce flăcăii din ceată, care joacă deja de vreo două ore, înfulecă niște cocături abu­rinde. Trei case mai sus de birt, o altă casă de gospodari îi așteaptă pe călușari. Curioșii se duc, alai, după ei cât e ulița de lungă, sunt fel de fel din tot satul (și de-ai „Pros­tului”, și de-ai lui „Pulică”, și de-ai lui „Tigaie”, și de-ai lui „Felie”), lumea colorată și veselă a sudului românesc. „Aici, la noi, toată lumea are o poreclă”, îmi spune râzând prima­rul, în timp ce-mi face cunoștință cu câțiva „cume­trași” din jur. E fericit că gospodarii din sat îi primesc cu sufletul deschis pe călușari. Și, într-ade­văr, oamenii nu se mai satură de jocul băietanilor din Osica de Sus: la horele oltenești, unde intră și fetele din ceată alături de călușari, se bagă și cei ai casei, și doritorii de pe margine, de nu-i mai încap nici curțile cele mari ale bogătanilor din Rado­mirești!

„Ș-aide una/ Ș-aide două…”

Dar culmea fiecărei vizite în bătătură e dan­sul călușarilor. Cei nouă tineri cu bănuți prinși la călcâie ca să năucească duhurile rele cu zdrăngănitul lor, cu ciu­curași tricolori la picioare, cu cămăși dichisite, toate într-un fel, și cu pălării împănate, zboară, parcă, înaripați, peste vălătucii de praf pe care-i ridică, în tro­păitul lor sacadat. Strunit de instruc­torul cetei, tânărul lăutar de-abia duce ritmul nebunesc al dansului. Ispitite de joc, fetele sar și ele în horă, curtea toată chiuie de bucurie. O bucurie curată, simplă și nemărginită, pe care oltenii din Radomirești știu să o trăiască ca nimeni alții. „Asta-i hora horelor / Hora călu­șarilor / Cine-o joacă să trăiască / Cine nu, să-mbă­trânească!”.

Trecute de 70 de ani, dar pline de vigoare, trei femei cântă, cu mare hang, de pe margine: „Ș-aide una, ș-aide două… Hăăăăăi!”. „Hora asta-i «Floricica din căluș», notați acolo! Tare ne mai plăcea nouă, că la horă se prindeau și fetele din sat pe lângă călușari”, spune o bă­trână zâmbind, în timp ce călușarii fac roată în jurul ofrandelor aduse de gazde. „Pentru ce se aduc frunzele de nuc, usturoiul și pelinul?”, întreb. „Ca să țină departe duhurile rele”, răs­punde. „Să nu credeți c-am pus rânduiala asta aici că a venit presa de la București! La noi, și acuma ține lumea, de la Rusalii încolo, pelin la brâu, să poată munci liniștită în ogradă, fără grija vreunei prepestenii. Uitați aici, am și eu pelin la brâu, nu cumva să credeți că vorbesc prostii! Acu­ma, dacă mă puneți pe Facebook și m-or vedea copiii din străinătate, or să zică că mi-am luat câm­pii. Dar asta e tradiția la noi și ne ținem de ea”, zice Florica Dindiri.

Minuni la marginea satului

În timp ce călușarii merg la altă casă, rămân cu câteva femei mai bătrâne din sat, curios să aflu mai multe despre vechile credin­țe legate de dansul călușului. În Oltenia, nu trebuie să faci, ca-n prin alte părți, mare muncă de lămurire, ca să auzi ce te intere­sează: lumea e deschisă, aici, bucuroasă de vorbă.

„Pe aici, pe la noi, pe la ol­teni, când ți se întâmplă necazuri în gospodărie ori în casă, atunci se zice că «ești luat din căluș»”, spune o femeie. „Și tradiția era așa: chema lumea călușarii să-l facă bine pe cel la necaz. Chiar noi am avut, mai demult, o fe­meie de aici, de la noi, din Radomirești, care a fost luată din căluș. Și au dus-o, în miez de noapte, în partea aia, la Poiană, în afara satului, și au jucat călușarii peste ea. Au sărit-o călușarii și dup-aia și-a revenit, zici că n-a avut nimica!”.

„Multe de-astea or fost”, intră în vorbă și moș Vasile Gheorghe, rătăcit în grupul femeilor. Călu­șar, pe vremea când era holtei, știe bine tradiția: „Avea putere mare călușul! Când intra într-o casă, vătaful de călușari lua copiii bolnavi sau neastâmpărați în brațe și le șoptea ceva la ure­che. Nu mai aveai treabă cu ei! Apoi, când dădea cineva de necaz, ne chemau iar pe noi, călușarii, și-l luam la marginea satului, să sărim peste el. Erau reguli stricte la căluș, era militărie! N-aveai voie să te culci cu femeia în săptămâna când mergeai cu călușul! Numai curat puteai să intri printre călu­șari”, își aduce aminte moș Vasile. „Era sărbătoare mare când umblam cu călușul! Se prăpădea lumea de râs când venea Mutu’ cu sabia și se schimo­nosea”. Mutu’ era un personaj nelipsit din cetele de călușari. Cu fața lui hâdă, vopsită cu smoală, dar pus pe șotii, Mutu’ avea o sabie magică, cu care le atingea pe femeile sterpe și cu care râcâia pământul, ca să dea rod bun. Moș Vasile bate ritmul jocului cu bastonul: de nu l-ar ține blestematul de spate, pe dată ar intra și el în Căluș!

Sunt deja ore bune de când îi urmăresc la lucru pe călușarii din Osica de Sus. Sunt foarte serioși, foarte pasionați de ceea ce fac. La vârsta la care alții nu se pot desprinde 5 minute de telefoanele mobile, băieții aceștia bat Rado­mireștiul dintr-un capăt în altul și-și văd doar de bâta și de jocul lor. Sunt la a șaptea suită de jocuri, mai au încă vreo trei case de colindat, dar nu se plâng de nimic, în niciun caz de oboseală, deși pe unii au început să-i cam bată pantofii.

Pe Claudiu Cîrstea îl prind într-o pauză, întins într-una dintre curți, la umbra unei vii răcoroase. Un băiat frumușel și dezinhibat, unul dintre cei mai buni dansatori din ceată. Claudiu e călușar de mai bine de 5 ani. S-a apucat prin generală, când au venit niște oameni pasionați pe la școală și i-au întrebat pe copii dacă nu ar vrea să învețe călușul. Mai încercase o dată, când era mic, dar n-a mers. Acum, la 10-11 ani, a prins patima dansului. „Îmi place mult în ceată, ne întâlnim la repetiții, avem deplasări, mergem ca azi, prin sate. Îmi place mult să dansez. De fapt, îmi doream să fiu călușar, încă de când eram mic, căci eu am mai prins vre­murile când călușarii umblau pe la noi prin sat. Acum, a venit rândul nostru să ducem tradiția mai departe”, spune Claudiu. Îi admir costumul dichisit, pălăria colorată, așezată pe o băncuță, „janpierele” cu ciucurei, pintenii cu bănuți. „Îmi plac mult și băieții din ceată, sincer, suntem unul pentru altul. Unii dintre noi joacă și fotbal, la județ. Dar într-un fel te vede lumea, aici în Oltenia, când joci fotbal, și altfel te vede când joci călușul! Dansul ăsta face parte din patriotismul local oltenesc”.

*

Din poarta casei sale, bunicuța Rada Toacă privește cu nostalgie cum ceata mare de călușari părăsește satul, chicotind vesel în depărtare. Pe bunica Rada o văzusem mai devreme cu cât drag îi privea la joc, iar sclipirile din ochii ei m-au făcut să mă întorc la ea, înainte de plecare.

-Ai iubit vreun călușar în tinerețea matale, dadă Rada?

-Așa mi-am cunoscut bărbatul, dragul meu. Eram tineri amândoi, ia ca și copiii ăștia! Pe-atunci, jucau și ăi tineri, și ăi bătrâni, toți jucau călușul. Io, pe-al meu om l-am prins jucând până să ne luăm, Doamne, frumos mai juca, parcă numai zbura, nici nu atingea pământul! Într-un an, de Rusalii, am dat, desculță, ocol la tot satul, numai să-l văd jucând în fiecare bătătură!