MARIUS TURC (Fotograf): „Am învățat să descifrez norii”

„România e uimitoare!”

– Am descoperit fotografiile tale din întâm­plare, dar frumusețea lor m-a… topit. Peisaje su­perbe, care înfățișează o Românie de vis, nemai­văzută până acum și care te îndeamnă s-o iei la drum, să te bucuri și tu de ele. Care patimă te-a lo­vit mai întâi: natura sau fotografia?

– Eu am dat mai târziu de patima foto­grafiei. Cred că aveam deja 30 de ani, când un prieten mi-a spus într-o zi: „Am de făcut niște fotografii pe un deal, nu vrei să vii cu mine?”. Am mers cu el și mi-a plăcut foarte mult. Mi-am zis: „Asta este ceea ce mi-ar plă­cea să fac!”. Mișcare, natură și imagini frumoase, pe care să le împărtășești. Și de atunci, tot umblu și descopăr noi și noi locuri frumoase, România este uimitoare! Merg cu aparatul foto în primul rând ca să descopăr locuri noi, fotografia vine după, e un mijloc ca să plec în drumeție și în natură. Locurile pe care le descopăr sunt de cele mai multe ori spectaculoase și mi-ar fi greu să le descriu prietenilor în cuvinte, așa că le dau o fotografie și e mai ușor.

– Din ce-ai văzut până acum, există un loc preferat, pe care să-l recomanzi drept câștigător?

– Sunt foarte multe locuri faine! Cel pu­țin aici, în Apuseni, e greu de făcut o ie­rarhie, așa e de frumos, oriunde ai merge! Eu sunt născut și crescut aici, dar n-am știut    înainte să mă apuc de fotografie, că sunt atâtea locuri minunate în Apuseni. Expresia „Raiul pe pământ” nu este aici o exagerare. De exemplu, Fundătura Ponorului… Acolo, orice ai fotografia, nu are cum să nu îți iasă, așa e de frumos și special. E bine și pentru că turiștii încă nu au cotropit cu totul acel loc. Poate și din cauză că nu poți ajunge cu mașina, ci doar la pas. E un loc foarte retras. E acolo ceva inedit…mai sunt câteva familii care trăiesc ca pe vremea dacilor. Acolo nu ai nimic din ce ne-am obișnuit noi să avem în secolul 21 – nu ai drum de acces, nu ai sem­nal la telefon, nu ai internet, n-ai cu­rent… ești ca acum 2000 de ani. Din păcate, fotografiile bune atrag turiști, ceea ce mai stri­că din liniștea neatinsă a muntelui. Ve­deți, o fotografie poate să facă și bine și rău, îți descoperă un loc fabulos, dar în același timp, îi poate face o asemenea reclamă, că locul poate să fie cotropit și schimbat. Un alt loc special este satul Dumești, în județul Alba. Ca să ajungi la el, o iei pe valea Arie­șului, până la Sălciua, și de acolo, satul este pe drumul ce face legătura, peste deal, cu Râ­mețul. Mă rog, nu este un sat, Dumești este un cătun în care nu mai locuiește ni­meni, doar vara vin oamenii, cu animalele. E așezat pe un vârf de deal, acoperit de ce­țuri și de lumini… o frumusețe! Acolo sunt mun­­ții Trascăului, pe fundal se vede muntele Bedeleu. În România, nu cred că există prea multe locuri așa de spectaculoase și, ca do­vadă, cred că sute de fotografi au venit să îl imortalizeze, într-un instantaneu.

– Ai o fotografie superbă, cu un răsărit de soare, peste coame de deal. Este de acolo?

– Nu, aceea este de la Blăjeni, de lângă Brad, mai exact, satul Reți. E la 800 de metri altitudine și acolo este paradisul cireșilor. Primăvara, este un adevărat spectacol să îi vezi înfloriți, aerul e dulce de la parfumul florilor, iar acum, pe la vremea asta, e plin de cireșe, să mănânci pe săturate. De altfel, țăranii din zonă sunt celebri și pentru palinca de cireșe pe care o fac.

– Te-ai născut în Brad, vechea capitală a moților. În afara istoriei, ce face ca această zonă să merite să vii s-o cunoști?

– Sigur că sunt subiectiv, că aici m-am născut, dar Bradul este în Țara Zarandului și cred că este una dintre cele mai frumoase zone din România, din multe puncte de vedere. Începând de la peisaje și natură, până la istorie și oameni. Eu sunt de-al lo­cului și, în plus, în ultimii 15 ani, am tot bătut la pas zona. Cu toate astea, tot mă surprinde și încă mai descopăr minunății ale naturii. Avem aici și mi­nele de aur, și muzeul aurului, avem istorie veche de 2000 de ani. Și cine vine să ne viziteze poate să vadă de la munți, până la peșteri și cascade. Mai e un pic și o să fie și târgul de fete de pe muntele Găina, o sărbătoare pe care mulți o știu…

– Ce bună ar fi și o cascadă răcoroasă, pe căldurile astea! Există în Țara Zarandului?

– E foarte frumoasă cascada Iancului, de la Blăjeni, cum mergi în sus, către muntele Găina. Acolo este și peștera Iancului, unde Iancu a stat as­cuns. Este și cascada de la Stănija, Săritoarea îi zice, foarte frumoasă și amenajată turistic foarte bine. Mai este o cascadă frumoasă la Curechiu, cas­cada Toplița, de la cheile Ribiciorii. Multe casca­de și, în general, multe locuri faine, sunt ascunse sau greu de găsit, așa că cine vrea să le descopere ar trebui să aibă fie o hartă bună, fie pe cineva de-al locului, care cunoaște traseele. Nici eu nu le știam pe toate, dar m-a ajutat mult pasiunea pentru fotografie – am început să caut astfel de locuri mai ascunse pentru a avea fotografii inedite. Și încă sunt dealuri și cătune unde nu am ajuns.

„Toate dealurile sunt pline de oameni”

– Dar acolo unde ai ajuns la pas, ce te-a surprins cel mai mult?

– Eu am mers foarte mult în zona Câmpeni-Bistra-Arieșeni. Acolo e ce­va foarte interesant – mergi pe valea Arieșului și ai impresia că nu este nimic acolo, dar dacă urci prin păduri, ajungi în niște locuri incredibil de fru­moase. Și deși sunt izolate, totul este încă locuit    – oamenii nu au plecat, sunt case risipite pe toate dealurile. Sunt zeci, poate sute de cătune, fie­care cu nume după familia mai mare a locului – Negești, Ionmilești, Pă­trușești… toate dealurile sunt pline de oameni și cătune în care trăiesc rupți de lume! Pur și simplu, nu le pasă de lumea „de jos”, ei au paradisul lor. De câte ori merg acolo, fac o fotografie-două și apoi las aparatul ca să stau de povești cu moții. E fantastic cum oamenii aceia sunt mulțumiți cu ce au acolo, în vârful muntelui, nu vor și nu le trebuie nimic din lumea noastră „civilizată”. În general, tinerii au cam plecat din aceste sate, totuși, în ultimii 2-3 ani, am văzut o schimbare – tot mai mulți tineri se întorc, ca să facă agricultură sau turism. Și pentru așa ceva, zona are un capital foarte bun – liniște, natură, aer curat și case mo­țești faine, mai ales cele vechi, din lemn, acoperite cu paie sau șindrilă. Și cu cât urci mai sus în munte, cu atât e mai fain și sunt locuri mai curate.

„În afară de grădină, câteva animale și Dumnezeu, nu au nimic”

– Ce te emoționează cel mai mult atunci când mergi pe teren și vezi atâ­tea minunății?

– Cel mai mult mă emoționează oamenii, în special moții aceștia, care trăiesc izolați, prin munți. Las aparatul foto deopar­te și stau și le ascult poveștile, întâmplări din tine­rețe sau din ceea ce trăiesc ei în acea singurătate a muntelui. Simpla prezență în preajma lor mă emo­țio­nează și îmi este de fiecare dată ca o lecție. Sunt oameni care trăiesc în case de lemn vechi, de peste o sută de ani, și în afară de grădină, câteva animale și Dumnezeu, nu au nimic. Se mulțumesc cu atât de puțin…dacă au o felie de pâine și doi cartofi, ei sunt fericiți și îi mulțumesc lui Dumnezeu că au tot ce le trebuie. Când vezi așa ceva, nu ai cum să nu îți pui niște întrebări legate de tine și de viața ta de orășean, supărat câteodată că…nu merge telefonul bine.

– Să ne întoarcem printre pământeni. Ce în­seamnă să fii fotograf în Brad? Ca artist, simți că ești în provincie?

– În epoca internetului și a rețelelor de socia­lizare, ca fotograf nu cred că mai contează dacă ești în Brad sau în București. Foarte mulți oameni îți pot vedea de la distanță fotografiile, poți avea susținere și apreciere imensă, pe rețelele de socializare. Ba aș zice că avantajul este de partea mea, pentru că sunt mai aproape de natură și de zone superbe, unde chiar ai ce să fotografiezi, oricând. Uite, chiar astăzi am prins niște imagini bune, cu o furtună deasupra munților, și pentru asta nu a trebuit decât să merg la marginea orașului. E mai greu cu expozițiile, care sunt costisitoare și găsești greu un sponsor aici, față de București sau Cluj, să zicem. Dar am participat la concursuri, trimițând fotografiile online.

„Norii sunt niște ființe ciudate”

– Ai mai multe fotografii cu nori, și una dintre ele, spectaculoasă, este chiar premiată. Cum este să fii… fotograful norilor?

– Da, am mai multe fotografii cu nori și, în general, îmi plac fenomenele meteo extreme, pentru că îți aduc un pic de dramatism în imagine. Eu nu urmăresc hărțile meteo sau alertele de furtună, ci pur și simplu încerc să fiu prezent atunci când se întâmplă, să reacționez rapid, pentru că norii sunt niște ființe ciudate, își schimbă înfățișarea și lumina de la o secundă la alta. O vânătoare de nori presu­pune să fii pregătit pentru acea secundă unică, în care norul își arată forța și expresivitatea. Dacă ai apăsat pe buton la momentul potrivit, ai portretul unui personaj gigantic, al unei ființe fantastice, care a trăit o fracțiune de secundă, poate cât să o vezi doar tu.

„Oamenii se simt mai bine în bisericile de lemn”

– Într-una dintre fotografiile tale există o bi­serică veche, din lemn, care pe mine m-a im­pre­sionat foarte mult. Are o poveste anume? De ce ai fotografiat-o?

– În general, îmi plac bisericile din lemn ale hunedorenilor, mai vechi și mai multe decât se crede. Biserica aceea este cea din Ribicioara și este foarte veche, cam de pe la 1700. Din fericire, a fost salvată și restaurată. Eu am ales să o fotografiez pentru că m-au impresionat oamenii veniți la slujbă – de ani de zile, la marile sărbători, vin credincioși din toată zona, la această bisericuță. Chiar dacă au biserici noi și mari la ei în sat sau în oraș, ei preferă să vină până aici, ca și mine de altfel. Pentru că, pur și simplu, se simt mai bine în această bisericuță de lemn, ce le amintește de părinți și de bunici și care, în plus, are o altă căldură și o altă intimitate: prin simplitatea ei înțelegi parcă mai bine duhul lui Dumnezeu, iar rugăciunile devin fierbinți și zici că ajung direct în cer, de parcă ai sta de vorbă cu Dum­nezeu. E greu de explicat cum o biserică așa de mică te smerește și te face să simți credința adevă­rată. Am fotografiat-o fără să am pretenția că sur­prind magia ei, mai mult ca să arăt și altora un loc de suflet, pentru    hunedoreni.

„Aș zice că mergem într-o direcție bună. România crește”

– Mergi de aproape 20 de ani pe teren. Ești un martor al timpului. Ce schimbări ai văzut în acești ani, în călătoriile tale?

– Am văzut multe schimbări în bine, în toți acești ani, peste tot unde am umblat prin țară. S-au făcut și s-au refăcut drumuri, s-a mai oprit în ultimii ani exploatarea forestieră, nu se mai taie chiar așa nebunește, iar oamenii au început să pună mai mult preț pe ceea ce au în jurul lor, de la propriile grădini și până la natură. Am văzut și că mulți s-au întors la tradiții, mulți fac din nou agricultură în zone aproape părăsite, de munte, care a­cum se re­populea­ză încet-încet, mai ales pe fondul dez­voltării turismului. Oamenii au în­ceput să vină tot mai mult să caute zone retrase și liniștite. Sunt unele zone în care, în urmă cu câțiva ani, nu pu­teai ajunge decât cu căruța sau calul și acum există drum și vin turiști. Așa că aș zice că mer­gem într-o direcție bună și România crește, deși încă mai sunt multe de pus la punct.

– Fotografiile tale sunt făcute în toate anotim­pu­rile. Dar pentru că acum este vară, te-aș întreba ce este special pentru tine în acest anotimp. Este vara un ano­timp fotogenic?

– O, sigur că da! Păi să veniți acum în Apuseni, să vedeți miliarde de flori pe pajiști, în toate culorile pământului! A în­ceput cositul și peste tot miroase a fân – încă mai sunt cosași care trag la coasă și ei sunt un spectacol în sine. Diminețile sunt ui­mitoare, pentru că munții sunt aco­pe­riți de cețuri, văile sunt pline de fu­ioare transparente și sus, deasupra lor, se ridică, încet, soarele roșu. Sigur, pentru asta trebuie să te trezești de la 4, ca să prinzi zo­rii, și am prieteni care îmi spun: „Iar te duci cu noaptea în cap să vezi ră­săritul? Nu l-ai vă­zut și data trecută, dară?”. Dar niciun răsărit nu seamănă cu altul, de fiecare dată e același spec­tacol, dar dife­rit și… foarte emoțio­nant, prin grandoa­re și frumusețe.

– Ce a schimbat fotografia în viața ta?

– A schimbat foarte multe. Înainte, când ieșeam la o plimbare în natură, eram tot cu gândurile mele, mare lucru nici nu vedeam din ce era în jurul meu. Fotografia m-a învățat să trăiesc momentul, să îmi umplu viața cu ceea ce este în jurul meu. Acum știu să descifrez norii, să mă uit la florile pe lângă care trec pe o pajiște, să tresar când o rază de lumină cade pieziș prin frunzișul pădurii și să mă bucur când văd strălucind rouă pe o frunză. Dacă îi dai importanță fotografiei, și ea te va învăța ce este important, așa cred. Cel puțin așa a fost pentru mine. În cele din urmă, sigur, contează să te întorci acasă cu o fotografie bună, dar ce este mai impor­tant? Să ai o încadrare perfectă a unui peisaj, sau să ai în suflet emoția unică a unui peisaj? De câte ori mă întorc din câte o mică expediție, sunt praf de oboseală, dar fericit și plin de bucurie. Prin foto­gra­fie, m-am descoperit pe mine și am desco­perit o altfel de Românie. Aș zice că asta e adevă­rata putere a unui aparat de fotografiat. Așa cum am spus, România are niște locuri absolut su­perbe și eu îi îndemn pe toți românii să își desco­pere țara la pas, cu sau fără aparat de fotografiat.    Încă avem o na­tu­ră frumoasă, încă avem locuri neatinse de moder­nitate și chiar dacă drumul este dificil ca să ajungi la ele, efortul este răsplătit la final cu prive­liști de vis, ce îți merg direct în suflet. Fap­tul că tră­iești ast­fel de momente speciale, ajun­gând în locuri necu­noscute sau „secrete”, nu doar că îți dă în viață amin­tiri minunate, dar ele sunt o sursă de ener­gie bună pentru mult timp – când ai o zi grea sau ești stre­sat, e de ajuns să închizi ochii și ești din nou acolo, cu vânticelul de pe creas­tă în păr, într-o poieniță cu flori sau lân­gă o cascadă – inima își amin­tește sen­­­zația și te duce din nou la bucu­ria de atunci.