ILIE BRĂILEANU (călușar, director al Palatului Copiilor Slatina): „La Vâlcele sau la Osica, când se naște copilul, primul cuvânt pe care îl spune nu-i «mamă» sau «tată», zice: «Hăleșea!»”

„Călușarul zburător”

– Domnule Ilie Brăileanu, v-ați apucat de foarte mic de dansul călușului. I-ați mai prins pe vechii călușari olteni?

– Sigur că i-am prins! Se zburlește pielea pe mine când mă gândesc, de pildă, la Drăghici de la Osica. Lui Drăghici i se spunea „călușarul zbură­tor”, pentru că el sărea peste ciumag. Prindea ciu­ma­gul cu amândouă mâinile și sărea peste el, și îna­inte, și înapoi! Eu am început să joc în 1969. Aveam 3 ani și jumătate, nu era călușar mai mic ca mine pe vremea aceea! La noi, în Vâlcele, vătaf era nea Mărin al Piii, iar călușari, nea Mărin Coculeasa, Călin al lui Andriță, Ion al lui Potcă, Florică, Tite, Stânciucu, vreo 20-30 de călușari, toți oameni sim­pli, unii căruțași, unii ciobani. Nea Mărin Ghiță al Piii a fost, cred, cel mai mare vătaf al călușului care a existat vreodată. Nu era un foarte bun executant, dar avea o co­man­dăăă… Când spunea: „Tragi așa, stai așa!”, te înfiora. Avea la 30 și ceva de ani, iar în ceată erau și călușari care aveau și 45 și 50 de ani. Era auto­ritar, călușarii care greșeau își luau bățul! Țin minte cum plecam cu călușul pe sate, într-un camion vechi. Fiind mic, la 4 ani, mă băgau în cabină, cu maică-mea. Mai era o femeie cu noi, Tanța, care cânta cu vioara pe stânga. Tanța Rizea și cu fratele său, Ștefan, ei ne cântau la joc. Înainte de a intra în căluș, așa era obiceiul la Vâlcele, fiecare călușar primea de la vă­taf câte un pahar de țuică, de încălzire. Să te ții ce dansuri făceau călușarii noștri! Și să știți că satul îi răsplătea pe călușari: le dădea câte două-trei rânduri de teren agricol – îmi dădea și mie, cât eram de mic! – iarna le dădea câte o grămadă de lemne… Comu­nitatea îi aprecia pe călușari (erau o tradiție străve­che a locului), cu toată că, de prin anii ’70, mergeau tot mai puțin pe la casele oamenilor, călu­șul înce­puse să fie mutat pe scenă, de comuniști…

„Luați din căluș”

– Bătrânii din satele Radomireștiului mi-au povestit că vechii călușari aveau puteri magice. Ați prins povești din acestea?

– Tradiția spune așa: sunt anumite zile în Săp­tămâna Rusaliilor, când nu ai voie să lucrezi. Iar cei care lucrau erau „luați din căluș”. S-a mai întâmplat și ca unii, veniți din altă localitate, care nu mai văzuseră călușul, să intre, așa, ca într-o transă, să nu mai aibă astâmpăr, să nu se mai controleze. Când apăreau necazuri din astea, imediat erau chemați călușarii. Prin ritualul lor, călușarii luptă cu tot ce e rău. Aduceau imediat apă și făceau un amestec cu sare, cu usturoi și pelin, cu frunze de nuc, din care i se dădea să bea omului respectiv. Apoi, călușarii săreau peste cel „luat din căluș”, îl băteau la tălpi, la mâini, aduceau și o găină neagră, o sacrificau și o puneau tot acolo, în oala aia, unde era tot ames­tecul. Ca prin farmec, cel luat din căluș se ridica, juca în horă alături de ceilalți săteni și îi treceau toate. Eu chiar am pus în scenă acest „Luat din căluș”, când eram la „Doina Oltului”. Și chiar mă gândeam atunci la paralela asta: noi avem la căluș pelin, usturoi, sare, biserica are vin, ulei și pâine. Noi, călușarii, mergem cu ale răului ca să alungăm răul. Umbla o legendă prin bătrâni: zice că Dumne­zeu și cu dracu’ s-au luat la întrecere. Dumnezeu a făcut biserica, dracu’ a făcut călușul. Bineînțeles că a câștigat dracu’, pentru că mai multă lume se ducea după căluș decât la biserică (râde). Asta cumva subliniază puterea, fascinația călușului.

Un dans de origine tracică

– De unde vine tradiția acestui dans atât de impresionant, de unde energia și puterea pe care le degajă?

– Sunt multe opinii despre originea dansului călușarilor. Eu v-o spun pe cea pe care o împărtă­șesc, și din ce am citit, și ca practician, că, vorba aia, am 55 de ani pe scenă! Călușul este, la origine, un dans războinic, un dans de origine tracică. Simi­litudini găsim în toate zonele locuite de traci în vechime, dar, în mod ciudat, și în Țara Bascilor sau în Marea Britanie. Argumente că e un dans război­nic sunt destule: cetele de călușari au steag, și asta înseamnă armată; există un jurământ care se depune îna­inte să intri în ceată; apoi, e un vătaf, deci un co­mandant; bă­țul că­lușarilor de­­rivă din­tr-o sa­bie; în fine, dan­sul e jucat nu­mai și numai de băr­bați… Sigur, călușul și-a pierdut, în timp, carac­terul răz­boinic. După o vreme, Da­­cia a fost creștinată, iar obiceiul a fost legat de o sărbătoare. Să știți că în Săptă­mâna Rusaliilor, cei care doreau să le intre călușarii în curte le deschideau poarta. Nu se du­ceau călușarii să-i întrebe: „Vrei să-ți joc călușul?”. Ei treceau pe ulița satului și oameni ziceau: „Ia să-mi joace călușarii, să-mi alunge relele, să-mi aducă binele în gos­podăria mea. Călușul e asociat cu fertilitatea, cu ritualurile de apărare a comunității, dansul s-a mutat mai aproape de nevoile comuni­tății. Erau femeile sterpe, Mutu’ venea cu un falus din lemn pe lângă ele, în speranța că vor rămâne gra­vide. Mutu’ era un mare personaj în cetele de călușari! Eu cred că la origine, Mutu’ era șamanul. El le dădea energia luptătorilor și, mai apoi, dansa­torilor. Ce face Mutu’ în căluș e, de fapt, prima for­mă de teatru popular. Venea Mutu’, se urca pe casă, vorbea cu femeile, mai făcea o glumă deocheată, că doar știa toate bârfele satului. Nu era musai cel mai bun călușar, dar sigur era cel mai isteț dintre toți. E un personaj definitoriu pentru cultura noastră popu­lară. E o vorbă românească: „Mutu f… pământul”. El chiar asta făcea, ritualic, pentru ca pământul să prindă rod. Desigur, nu era nimic vulgar în asta, nu cred că e nevoie să subliniez…

„E un fenomen incredibil!”

– Domnule Brăileanu, sunteți un mare pro­mo­tor al călușului. Care e dimensiunea acestui feno­men în România de azi?

– În 1998, când am inițiat concursul național „Călușul oltenesc”, am început cu 250 de copii. Anul trecut, am avut peste 2.500 de participanți! În pandemie, nu mai puteam să strângem la un loc atâtea sute de copii, și atunci ne-a venit ideea să mergem pe sate, prin curțile oamenilor, în grupuri mai mici. Reacțiile au fost incredibile! Am intrat, în ultimii 3 ani, în peste 500 de gospodării. În multe din ele, nu mai ajunsese călușul de 50 de ani! E un proiect care îmi e foarte drag și pe care îl vom ține an de an. E greu de organizat, vă imaginați, dar ne place enorm și, mai ales, ne bucură bucuria oameni­lor din sate. Apropo de fenomen, numai în județul Olt sunt 27 de formații de călușari, deci aproape 1.000 de copii și de bătrâni care știu călușul. La mine, la Vâlcele, sau la Osica, când se naște copilul, primul cuvânt pe care îl spune nu-i „mamă” sau „tată”, zice: „Hăleșea!”. Nu e familie unde să nu fie unu, doi bărbați, care știu călușul. E un fenomen incredibil, vă spun. Și mă bucur că și vecinii noștri, și Argeșul, și Teleormanul, după modelul nos­tru, au început să facă festivaluri, încura­jează formațiile de călușari, iar ăsta e un lu­cru extraordinar!

– Ați fost unul dintre cei mai buni călu­șari români. Avem, azi, vârfuri în călușerie, mai avem dansatori de excepție, de nivel mondial?

– Avem un festival în care se întrec, an de an, la Slatina, cei mai buni călușari. E și o tradiție aici: când se întâlneau două cete de călușari, automat se întreceau între ele, până la epuizare. Începeau cu steagul. Cine avea steagul mai amărât pierdea din start. E ceva ce mă impresionează foarte mult când mă uit la trecut: se întreceau două cete de călușari și nu exista juriu. Vă dați seama la ce nivel de conștiință ajunse­seră strămoșii noștri, dacă își recunoșteau unii altora valoarea?! Unul dintre vătafi zicea: „Ia joacă, mă, tu!”. Sau: „Fă și tu figura mea!”. Și, la final, cădeau de acord, ei între ei, care a fost mai bun. Con­știința asta a valorii nu te face mai bun? Nu erau mai buni ca noi oamenii de acum 100 sau 200 de ani? Azi, și cu juriu, și tot nu sun­tem mulțumiți dacă nu iese cum vrem noi…

– Ați dansat pe toate scenele mari ale lumii, din Franța până în Japonia. Cum e văzut călușul nostru de către străini?

– Am fost în Japonia trei luni de zile, în 2005. În China, la Shanghai, la fel, trei luni de zile, la Ex­po­ziția Mondială. Aveam spectacole în fiecare zi în Pavilionul României. La finalul călușului, indife­rent de cultura și de nivelul publicului în fața cărora dansam, sala întreagă era în picioare și ne ovaționa. Explicația mea e una singură: nimeni n-a mai reușit să facă o mai bună sinteză a luptei dintre bine și rău, ca acest dans al nostru. Nu mai spun de muzică, de ritmică, de virtuozitate, de energie. Vă spun ca om care am jucat călușul: îți dă o energie dansul ăsta, că pur și simplu nu obosești. Te încarci cu energie în timp ce dansezi! Dansam și câte 12 suite într-un spectacol. Dansam, aruncam un costum de pe mine, mă îmbrăcam cu următorul, și de la capăt!