Uriașii din Ponorici

Romulus Miclăuș

L-am întâlnit acum 10 ani, în curtea casei lui din Boșorod. Un bărbat înalt, puternic, cu o privire pă­trun­zătoare, pe care ochelarii de vedere nu puteau să o îmblânzească. Un bărbat fără vârstă, aș fi spus, dacă vârsta n-ar fi fost motivul care l-a împins să coboare din satul în care s-a născut, Cioclovina, până în locul ăsta liniștit, de la poalele Luncanilor. „Ne tragem în jos, noi, bătrânii, să ne fie mai ușor cu viața, dar gându’ și tot ce visăm ne rămâne tot sus, acolo unde am trăit. Asta-i”. M-a poftit în curte, la umbra unui gutui, mi-a oferit o țuică. „Nu te învăț eu pe matale cum să-ți faci meseria, dar un sfat de om bătrân tot am a-ți zice: spui că ai venit să asculți povești. Apăi, ce-i povestea, fără un păhăruț ca să dezlege vorba?!” Am ciocnit, am băut, m-a privit atent cât să vadă ce e cu mine, ce fel de om sunt. Apoi a lovit cu paharul gol în masa de lemn și și-a rostit, resemnat, concluzia: „N-ai să mă crezi! Te sâmt! Oamenii și-or pierdut inima a pricepe! Inima, zâc, nu mintea! Cu mintea îi totu’ simplu… Legi una de alta, îți mai zice televizoru’ sau vreun ziar ce și cum și, gata, crezi că știi, crezi că gândești cu capul tău! Da’ locu’ din om care înțelege mai bine nu-i capu’, tot ce învățăm adevărat în viața asta îi ce intră-n inimă! Eeh, inimă îți trebe și dumitale, ca să sâmți ce am a-ți spu­ne, dar, la cum te văd, tăt cu min­tea o să umbli să dezlegi povestea!”

O poveste despre uriași! Acum 10 ani, în Boșo­rod, comuna hunedo­reană de la poalele Platformei Lun­canilor, Romulus Miclăuș mi-a po­vestit despre uriașii din Cioclovina. O poveste veche de când lu­mea, pe care am publicat-o atunci în revista noas­tră. Ei, uriașii, „or fost primii aici, pe pământ, ei or stăpânit lumea și doar ei erau când nu era nimic. Dar când le-o spus Dumnezeu că s-o făcut timpul, ne-or adus pe noi, oamenii, pe brațe, și ca pe prunci ne-or lăsat pe pământ, cu toate cele de trebuință vieții: căși, vite, unelte, tăt. Pâ­nă și munca și ce tră să sămănăm ca să rodeas­că, ne-or învățat să fa­cem”. Doar că povestea lui Romulus Miclăuș, identică cu cea a tribului Hadza, din Tanzania, avea ceva în plus: locu­rile. Când urieșii, jido­vii, ne-au adus pe pă­mânt, ei s-au retras înă­untrul lui, să nu mai fie văzuți. Înăuntru, în gale­riile subterane, lungi de 8 kilometri, ale peșterii Ponorici-Cioclo­vina. Tot ce s-a găsit vreodată aco­­lo, como­rile de chih­limbar, ceramică și sticlă colo­rată, vetrele de foc, uneltele, osemintele, bă­trânul Miclăuș le punea pe seama uriaș­ilor. Țin minte că am zâmbit în timp ce povestea și n-am cum să uit cum m-a sfre­delit și mai adânc cu pri­virea. „Tăt nu mă crezi. Dar când or săpat după guană, ce ziceau lu­cră­torii că-i doar spurcăciune de la liliac, eu eram copil și am văzut. Cu ochii mei am văzut cum or scos din peșteră oase mari, de uriaș, cu dinți cât brațu’ de om și fălci de-ar fi zdrobit ursu’ ca pe pui. Știu și unde i-or îngropat, că ei numa’ de guană aveau tre­buin­ță, nu le tre­buiau lor oase de urieși..”. Pentru Romulus Miclăuș, zăcământul de gua­no des­co­perit în peștera Cioclo­vina Uscată era pă­mântul uriașilor, pământul de la începuturile lumii, bun și moale ca o mătase: „numa’ o mână din el tre­buia să pui în livadă și ro­deau prunii de mânca și om, și urs, și mistreț, și tot mai rămânea după…”. Dar pentru moș Miclăuș, dova­da cea mai mare pe care a văzut-o cu ochii lui era zidul. „Știi ce-i troianul?”, m-a între­bat. Nu știam. „Zâ­dul de l-au ridicat dacii mai în sus de Cioclo­vina. Cu urieșii l-or ridicat, tăt împreună, că altfel n-aveau cum să-l facă, așa-i de lung și plin de stâncă zâdu’ ăsta. Și l-or făcut unde le-or zâs urieșii să-l facă, deasupra, unde-i acu cătunul Pono­râci, ca să arate lumii care s-o naște de-amu înainte unde o fo raiul urieșilor cei dintâi, unde i-o lăsat Dumnezeu pe pământ și unde or intrat ei în peșteră, când o fo să fie să se ducă! Ăi…”.

Dacă mai trăiește, Romulus Miclăuș ar trebui să aibă astăzi 88 de ani. Și aș vrea să știe, chiar și acum, la 10 ani distanță de ziua în care l-am întâlnit, că am crezut. Nu neapărat povestea, ci pe el, omul puternic, inteligent, cu privire pătrunzătoare, care mi-a spus-o. Datorită lui, am pornit astăzi la drum spre cătunul Ponorici, acolo unde dacii au înălțat un zid, ca să se știe unde s-au născut uriașii.

Adam Marc

Ce aș fi crezut, să mă fi născut cu aproape 90 de ani în urmă, într-un sat înalt, izolat și sălbatic, cum e Cioclovina? Că funicularul și șina de cale ferată, construite de austrieci, înainte de Primul Război Mon­dial, foloseau pentru transportul de guano, sau pentru pământul uriașilor de la începutul lumii? Ce cuvinte aș fi înțeles mai bine? Homo Sapiens Fossi­lis, sau uriaș? Pentru că, în timpul exploatării zăcă­mântului de guano, în peștera Cioclovina Uscată, s-au găsit oseminte umane vechi de aproape 30 de mii de ani. Și ce expli­cație mi s-ar fi părut mai plau­zibilă pentru descoperirea unor maxilare gigantice cu dinți enormi? Că sunt ale uriașilor de care mi-au povestit și părinții, și bunicii, sau că sunt fosile de Ursus Speleaus? Și cum aș fi putut crede că troianul, sistemul spectaculos de fortificații dacice aflat dea­supra cătunului Ponorici, a fost ridicat ca zid de apă­rare împotriva romanilor, când, în Cioclovina de acum nouă decenii, singurii oameni pe care aș fi putut să-i văd ar fi fost vecinii mei, pe o culme, departe, cu coasa, la fân?!

Astăzi, culmile au rămas, dar oa­me­nii aceia nu mai sunt. Un soare de sticlă topită arde pământul. Pământul e uscat, crăpat, plin de șleauri adânci, să­pate de torenții ploilor care au trecut. Ici, colo, se zăresc case negre, de lemn, acoperite cu țiglă roșie, înfipte în vârful unei costișe. Însă nici țipenie de om. Satul a încremenit; pare că s-a uscat și el, întocmai ca pământul. Mașina nu mai poate urca panta abrup­tă de pământ și piatră. Cobor. Nu se aud păsări, nu se aud oameni, nu se aud câini. Tot ce a mai rămas e zum­zetul înnebunitor de insecte ațâțate de căldură. Urc însoțit de el, caut urme de viață. Nimic. Nimic altceva decât începutul acesta înalt de lume, cu păduri, stânci și case răsfirate: sa­tul Cioclovina, comuna Boșorod, ju­de­țul Hunedoara. Locul peșterilor și al unor descoperiri fabuloase, locul istoriei ascunse prin poieni, locul uriașilor care i-au adus pe oameni. O lume care se întoarce încet în singu­rătatea din care a plecat. Tot pustiul ăsta cu zumzet de insecte, care mă face să rămân mut de uimire atunci când văd o mașină. O mașină care toc­mai se pregătește să dispară. Iuțesc pasul și flutur din brațe, pentru ca oamenii dinăuntru să mă vadă. Mă văd. Un copil, o femeie, un bărbat. Se uită lung la mine, probabil uimiți și ei să mă întâlnească. Bărbatul îmi întinde mâna, îl cheamă Adam. Marc e numele de familie. Toc­mai s-au întors de la stână, îmi spune, din Pono­rici. Îi spun că acolo vreau să ajung și eu. Scoate mâna pe geam, îmi arată stâncile, pădurea prin care trebuie să urc, poiana din vârf. „Și de acolo, la o oră cel mult, pe cărare, ar cam trebui să dați de Pono­râci. Numa’ cu urșii s-aveți grijă mare, că s-or um­plut pădurile de ei. Nici săptămâna nu s-o făcut de când o luat ursu’ oaie din Ponorâci. Baiul e că era să-l ieie și pe cioban, că omul, na, om, o vrut să-și scape animalul. Abia de l-or scăpat pe el câinii…” Îl simt pe Adam că ar vrea să mai stea de vorbă, o văd pe soție cum îl împunge încet cu degetul. Zâm­besc: gesturile mărunte cu care ne ducem viața sunt mereu aceleași, oriunde te-ai afla. Altfel, viața din Cioclovina e cu totul altfel decât cea pe care o știm. Școala e departe, tocmai în Boșorod, la 14 kilometri depărtare. Ca să învețe, copilul lor trebuie să rămână la internat. Biserica e ceva mai aproape, în Luncani, dar tot sunt 7 kilometri până acolo. 37 de familii număra satul pe vremea copilăriei lui Ro­mulus Miclăuș, 9 mai trăiau aici, în urmă cu un deceniu, doar 4 mai sunt acum. „De Ponorâci, ce să mai zâc? Acolo o fo mereu numa’ un cătun, cu case puține… Tată-meu, Arsenie, s-o născut acolo, apoi, frate-său, Mihăilă, o locuit în casa ceea până mai amu. Da’ s-o dus și el la vale și s-a duce, fără om, și casa. Le înghite pământul pe toate, așa-i de când lumea, dacă nu stai să te grijești de ele. Și-i păcat, păcat mare, că-i bun pământul, bun tare, cu căuș de apă în miezul lui, apă de se ascunde în peșteră, ca să iasă tocmai pe partea cealaltă, în Cioclovina… Amu, doar un om cu oi și un om cu vaci o să mai găsâți acolo, în rest, sfântul ferească de sălbăti­ciuni…”. Îl întreb pe Adam Marc dacă știe de uriași sau de zidul dacic. E rândul lui să zâmbească, ca și cum n-ar fi auzit întrebarea. „No, asta-i. Să vă dea Dumnezeu sănătate multă, că pe noi nu ne lasă mun­ca să mai stăm!” Mașina dispare și, odată cu ea, oamenii. Nici n-am apucat să le fac o poză.

Gherman și Bălușe

Uneori, în locurile unde e prea mul­tă liniște și mult prea mult soare, bâzâitul unui polizor e exact ceea ce vrei să auzi. Pentru că, unde se aude un polizor, înseamnă că vor fi și oa­meni. Deschid o portiță de lemn și urmez o potecă prin livadă. Bâzâitul s-a oprit, nu se mai aude decât un radio: „aici București, ora exactă. A fost ora 11”. Este foarte probabil să fi fost ora 11, însă, cu siguranță, aici nu e București. Aici sunt stupi de albine, căpițe de fân ridicate deasupra pământului, o casă bătrânească de lemn, acoperită cu țiglă roșie, și doi oameni pe care îi cunosc: Laurian Gherman și Ion Bălușe. Unul volubil și jovial – Gherman, celălalt, timid și tăcut – Bălușe. Ne salutăm, numărăm anii care au trecut de când ne-am văzut ultima oară. Sunt 8, de când Laurian Gherman mi-a fost călăuză, într-un reportaj pe care l-am făcut pe potecile dacilor, spre Poiana Omului, și 9, de când am stat de vorbă cu Ion Bălușe despre pășterii din Cioclovina. Dar aici, în satul ăsta, timpul rămâne sus­pendat, întoc­mai ca o căpiță ridicată deasupra pământului. E de ajuns doar să te întorci, ca să re­începi povestea din locul în care ai lăsat-o. Gher­man mă poftește în casă. Îi spun pentru ce am ve­nit, mă ascultă, știe bine despre ce e vorba. An de an, cercetașii din Hunedoara se strâng în casa asta, pentru ca el, Laurian Gher­man, să-i poarte pe cărările pe un­de voi merge și eu. „Dacă găsesc un creion și o foaie, o să-ți arăt ce simplu îi de ajuns în Ponorici”. Gherman găsește creionul și foaia și începe să deseneze: „De la con­tainerul salva­mont, pornește un drum prin pădure, care urcă spre sud, înspre soare. Bun. Ai să ajungi într-o poiană mare, unde toată povestea e să vezi un cireș și o piatră. De acolo trebuie să intri în pădure și să prinzi o potecă. Ai prins poteca, urci pe lângă un grohotiș, tac-tac-tac, și ții de poteca asta, tâcâ­dâm-tâcâdâm, până la troian. De la troian în dreap­ta, se face Calea Dreptului. Mergi numa’ o țâră pe ea și cobori spre Ponorici. Ce-i Calea Dreptului?! Drumul în linie dreaptă, de la Sarmisegetuza Regia, la Ulpia Traiana. În drumul tău, ai să umbli pe zidul dacic și n-ai să știi pe ce ai călcat”. Laurian Gher­man zâmbește și ridică din umeri. Cea mai mare fortificație construită de daci, după cum o consideră unii istorici, a fost acoperită astăzi de păduri și vegetație. În studiul publicat în 2016 de Valentina Cetean, Eugen Teodor și Aurora Pețan, Înce­puturi de cercetare a fortificației liniare Cioclovina – Ponorici, stă scris că „lucrarea a fost plani­ficată și executată într-un singur sezon, care nu este mai lung de 6 luni în zonă, forța de muncă necesară doar la ridicarea fortifi­cației a fost de 8500 de oameni, care au manipulat un volum de cel puțin 35 de mii de metri cubi de material de construcție”. Calcar, argilă și palisade de lemn au format zidul acesta lung, de doi kilometri și jumătate, cu o grosime, la bază, cuprinsă între 10 și 14 metri, și o înălțime care, în unele locuri, atingea chiar și 3 metri; zidul era dublat de cinci bastioane și peste 30 de valuri secundare: îngrămădiri de pietre dispuse oblic, sub formă de pieptene, care avea darul să îngreuneze înaintarea romanilor. De pe meterezele de piatră, așa cum arată o reprezentare de pe Columna lui Tra­ian, pe romani îi așteptau săgeți, bolovani și smoală. Troianul dacic a fost, fără îndoială, o minune a lumii antice. Romulus Miclăuș avea dreptate să crea­dă că oamenii nu puteau con­strui singuri, fără ajutor, așa ceva. Iar uriașii despre care mi-a vorbit se aflau chiar acolo, dedesubtul troianului, în gale­riile inundate de apă care leagă cătunul Ponorici de satul Cioclovina.

Nimeni însă, îmi spune Gherman, nu se învred­nicește să sape temeinic la zidul ăsta. „Sunt orgolii la mijloc, certuri, invidii. Oameni buni, îmi vine să le strig, lăsați prostiile astea la o parte! Despre isto­ria țării vorbim, nu despre gloria vreunui centru de arheologie! Și, vorba unui copil, când o auzit ve­chea placă legată de lipsa de fonduri: ca să sapi, nu ai nevoie decât de o lopată! Să punem mâna pe lopeți, că n-o fi greu, zic, și să scoatem istoria de unde o înghițit-o pământul!” Laurian Gherman nu mai zâmbește. Îmi întinde foaia cu desenul dru­mu­lui. La radio, se anunță controale la azilurile de bă­trâni, în prag stă Ion Bălușe și ne privește cu atenție. Clatină din cap, are și el ceva de spus: „Eu am fost paznic la peștera cu guană, până s-o închis. Un­de ziceți că mereți, mereți pe urma la funicular și, după, pe șina de cale fe­rată care cobora până-n Pui. Acu, nu mai e nici funicular, nici șină. Și s-o în­chis și peș­tera, cu gratii s-o închis; nu mai scoate nimeni mizeria de la liliac. Că asta îi guana. Multă o fost, multă o rămas. Nu că a­veam noi mare tre­buință de ea, dar cu vagoneții care se în­torceau din Pui fără guană, mai adu­ceam și noi, una, alta, în sat. Că alt­fel, vedeți ce dru­muri rele îs la noi și ce departe suntem de toate…”. Ion Bălușe nu vor­bește cu obidă. Nici măcar cu resemnare, ci cu liniștea aceea venită din sentimentul că nu-i stă în putere să se împotrivească. Le strâng mâinile. Pornesc, cu o hartă desenată cu creionul, spre Ponorici. În urma mea, se aude zumzetul apara­tului de radio, apoi bâzâitul polizo­rului; un sunet stins, care se tot înde­părtează, până când liniștea Cioclo­vinei mă acoperă ca un clopot.   

Google

Containerul salvamont, poteca prin pădure, poiana, un cireș și o piatră, grohotișul. Harta Google, însă, îmi spune că poteca pe care merg nu exis­tă. Ca și cum n-ar fi acolo. Ca și cum distanța de o oră dintre Cioclovina și Ponorici ar fi hașurată cu liniște. Sate­liții nu recunosc liniștea. Liniștea nu poate avea o potecă. Liniștea e doar ceea ce simți înăuntru, atunci când zumzetul insectelor te acoperă și tot ceea ce rămâne e un verde nesfârșit de vară, cuibărit sub marea blândă a unui cer albastru. Liniștea, pe harta Google, e doar o pată albă care nu aparține realității în care trăim. Dar eu, totuși, sunt aici, pășesc prin ea, pe o cărare ce urcă mai departe, se pierde prin poieni înflorite, apoi apare din nou – o urmă mică, albă, la buza pădurii – și se afundă în umbra unor fagi bătrâni. Țin de cărarea asta, călăuzit de o altă hartă, desenată cu cre­ionul, și de o poveste pe care mi-a spus-o cândva un om, Romulus Miclăuș. Tot ce învățăm adevărat în viața asta e ce intră în inimă. Abia acum, la 10 ani după ce l-am întâlnit pe bătrân, îl înțeleg cu adevă­rat: uriașii sunt aici, sub pământul pe care calc. Pen­tru că doar ei, și nu oamenii de azi – investitori, primari, arheologi – mai au în pază istoria fabuloasă a locurilor de aici. Pentru oamenii de acum, pămân­tul ăsta e alb ca o hartă Google. Un pământ care nu mai există. Pe aici, prin locu­rile prin care trec, la o mie de metri altitudine, au fost transportați, pe o șină de cale ferată, ca să devină îngrășământ pentru grădinile palatului Schönbrunn din Viena, 30 de mii de metri cubi din pământul uriașilor dintâi. Până la 6 metri grosime avea zăcământul acela, cel mai important din întreaga Europă. Astăzi, acele șine nu mai există. Nu mai există nimic care să amintească ce se întâmpla pe dolinele astea înalte, cu nici măcar un veac în urmă. Și nu doar de hățișuri, ci mai ales de uitare a fost acoperit acest pământ. Uitarea oa­menilor de azi. Rar mi-a fost dat să umblu pe un drum mai pustiu și mai sălbatic ca acesta. Pentru că acum, astăzi, aici, din toată istoria și viața de altă­dată, n-a mai rămas decât o liniște uriașă. Liniștea uriașă a unui troian dacic, pe care nici măcar nu știu că pășesc. S-au făcut studii, cercetări, hărți, dar zidul a rămas acolo, sub pământ, ascuns, laolaltă cu uriașii. Nimeni nu e interesat cu adevărat să-l scoată la iveală. Ca și cum linia lui, abia zărită, n-ar marca decât locul unde au locuit ei, uriașii. Uriașii care, ne-o spune realitatea, n-au existat ni­cio­dată, decât în închipuirea și în poveștile bătrânilor. Nici măcar vreo placă metalică sau un panou n-au fost așezate aici. Nu-mi rămâ­ne decât să ghicesc istoria, mete­rezele unei mari bătălii purtate cu aproape două milenii în urmă. Pen­tru că nu, nu natura, ci noi lă­săm isto­ria să se acopere de pământ. Și doar o mână de oameni, uitați și ei, mai știu să răzbească pe poteca asta de o oră dintre Cioclovina și Pono­rici. O potecă albă, care pentru Google nu există.

În drumul ăsta de o oră, am aflat că liniștea e atunci când tresari doar pentru că un fag bătrân scârțâie când adie vântul. Am aflat că liniștea e atunci când căprioara pe care am văzut-o păscând nu fuge din calea mea, pentru că n-a aflat încă ce e acela un om. Liniștea e urma ghearelor de urs înfipte pe aceeași cărare pe care am pășit și eu. Liniștea e inima care mi-a spus că ceea ce văd este raiul uriașilor, locul de unde a înce­put lumea. Pentru că atunci când Dumnezeu le-a spus că s-a făcut timpul, uriașii ne-au adus pe noi, oamenii, pe brațe, și ca pe niște prunci ne-au lăsat în Ponorici, cu toate cele de trebuință vieții. Apoi, ei au intrat sub pământ, în peștera de aici, iar nouă nu ne-a rămas decât să le păzim locurile în care s-au născut. În raiul vechi de la Ponorici, privit de sus, de pe troian, liniștea e o căruță cu cai care se îndepărtează, e vițelul care se adapă din pârâul de pe vale, e cercul alb al unei turme de oi într-o mare uriașă de verde, sunt cele câteva case pustii ca o amintire a unei vieți trecu­te. Raiul e toată blândețea lumii care se încă­pățânează să rămână. Cobor spre el, ca să-i întâl­nesc pe oameni.

Ilie și Ionel

„Doamne ajută! Bună ziua!” Cu­vintele pe care le-am strigat au zgân­dărit liniștea, i-au trezit pe câinii mi­țoși din iarbă, i-au făcut să se repeadă la mine. „Nieee, măă, la oi, ia la oi!” S-a ridicat și ciobanul, și-a potolit câinii. Acum mă privește ne­du­merit; îi întind mâna, mi-o strânge. „Ilie Bălușe”, zice. Îl întreb dacă e rudă cu Ion Bălușe din Cio­clovina. Îmi spune că nu, el e din Fizești, comuna Pui, dar chipul i se luminează. Bineînțeles că îl știe pe Ion Bă­lușe; lumea e mică aici, e imposibil să nu se cunoască om cu om, dar altul e motivul pentru care a început să-mi zâmbească: „Nu sunteți străin de locuri, carevasăzică. Mai știți una, alta de pe la noi…”. Câinii s-au culcat la loc în iarbă, ca și cum, la rândul lor, au fost mulțu­miți să afle că-l cunosc pe Ion Bălușe din Cio­clovina. Vorbim. Mai întâi mă întreabă pe unde am venit, ce caut, ce am văzut pe drum. Îi povestesc. Face ochii mari când îi spun de ghearele de urs întipărite pe potecă: „Ăi, el tră să fi fost gadina care mi-a luat oaia!”. Și-mi povestește ce mi-a spus deja Adam Marc. Nu ridică vocea, nu blesteamă, nici măcar nu se miră. A fost cum a fost. Bine că măcar feciorul său a scăpat teafăr. La o palmă au trecut ghea­rele ursului de gâtul lui. „Aia-i”. Mai vin și lupii aici, și mistreții, și râșii, și de câțiva ani, șacalii. „Stăm cu toții laolaltă, om și fiare. Noi umblăm zâua, ele mai mult noaptea. Zâua-i liniște, îi bine, e așa cum vedeți acum”.

Îl întreb pe Ilie Bă­lușe ce face cu liniștea asta, cum o umple ca să nu-l apese. Întinde mâna, îmi arată oile. Oile stau cu­minți în iarbă: pietre albe, încre­menite. „Apăi, când nu grijesc de ele, mai de o copită bol­navă, mai de un scaiete în blană, mai de o tuse sau ce a fi, când nu le duc la adăpat, la muls, la strungă, am un aparat d-ăsta, de radio, și ascult la el. Nu ce se întâmplă în lumea mare musai vreau să știu, da’ așa, să aud voce de om care vorbește, sau muzâcă să cânte, să mă duc cu gândurile mele unde m-oi duce. Cioban, tră să ai răb­dare în tine, altfel nu poți răzbi de liniște. Țiuie liniștea a pustiu când nu știi ce să faci cu ea…”. Îl întreb de oameni, dacă îi vede. „Îs mulți când îi aduce Gherman pe cer­ce­tași aici. Îl știți pe Gher­man?! Normal că-l știți… Așa mi-i de drag să văd copii în sălbăticia asta, parcă saltă inima-n mine de bucurie! Da’ asta se întâmplă rar: o dată, poate de două ori pe vară. Altfel, oamenii aici îs mult mai puțini ca sălbă­ticiunile… Diseară vine om la muls, iar am cu cine să schimb o vorbă. Și nici două ore n-or trecut de când o fost alt om aici, Adămuț îi zice lui, ca să-și ia acasă femeia și copilul. Apăi, că muierea și băie­tul or stat la stână peste noapte, m-or ajutat la muls și ș-or luat brânza și ș-or luat lap­tele”. Îi spun că îl știu și pe omul ăsta: Adam Marc din Cioclovina. Băiatul lui Arsenie și nepotul lui Mihăilă. Chipul lui Ilie Bălușe se luminează din nou: „Ăi, ăi, ăi! Apăi, că uite casa lui Arsenie și a lui frate-său, Mihăilă! Ei or fost ciobani aici înain­tea me’! Aici s-or născut! Aia o fo casa lu’ Brânduș și ailaltă a lu’ moșii lui Ionel, ăl cu vacile, de aici, din poiană. Pe el îl știți?” Pe el nu-l știu. „Vreți să-l cunoașteți?”. Vreau. Plecăm spre Ionel. Ne urmează oile, ne ur­mează câinii.

„Ioneleeee, mă Ioneleeee, măăă! Hai o țâr afar’, că or venit de la București să te aresteze!”. Ilie zâmbește. Se uită la mine să vadă dacă zâmbesc și eu la gluma lui. Zâmbesc. „Ce-ai, mă, Ilie, te-ai bo­lunzât la cap?!”. Un bărbat cu barbă albă iese din sălașul lui de lemn. Ilie îmi șoptește că e cu un an mai mic decât el. „65 are, da’ așa-i că pare mai bă­trân?”. Așa-i. Omul pășește prin fân și flori spre noi. Îmi întinde mâna: „Ionel Lascu! Numa’ dumnea­voastră cine ați fi?”. Îi spun. Îi spun și de ce am venit, îl întreb dacă știe istorie. Ionel Lascu mă privește lung în timp ce își ridică căciula ca să-și mângâie creștetul capului. „O știu pe toată! Ați văzut zâdul? L-oți văzut cât se mai vede… Da’ io-l știu pe tot pe unde îi! Zâd, zâd, zâd, cum mergi pe culme. Dacii l-or râdâcat, să se apere de romani! Aici o fo casa lor, a dacilor, și-or venit ăștia să le-o ieie! Păi, cum să nu faci tu zâd să-ți aperi casa?! Iaca-l faci! Război mare o fo aci, aia e istoria! Or trecut romanii de zâd și și-or făcut și ei una, alta. Drum, castru, mastru, cum le-a zice, pe limba lor… Pe urmă om fo noi, oamenii, pe urmă ne-o luat un grof pământul, unu’ Balaș, și-o făcut hărți și-o zâs că e al lui. Apăi, că bunicii mei de la Balaș ăsta, or cumpărat pământ de și-or ridicat casa-n Pono­râci. Pe urmă, o fo șina de cale ferată. Comorile din peșteră le duceau pe aici. O fo și magazân pentru lu­crători, bunu-meu îl ținea. Pe urmă, n-o mai fo nici aia, numa’ oi și trei case. Da’ oile erau cu miile, nu ca acu’, cu sutele. S-or dus și oamenii ceia de la o vre­me. Bună-mea are cruce pusă unde l-ați găsât pe Ilie, că aici s-o prăpădit, Dumnezeu s-o hodine! Și, mno, din tot ce o fost, nu­ma’ io și cu omul ăsta am mai rămas pe acia… Noi suntem ultimii oameni din Ponorâci. Eu mi-s cu vacile, Ilie, cu oile. Asta-i. Atât a rămas din tot”. Au tăcut amândoi. Departe de noi, un alt om traversează încet poiana cătunului. Un punct minuscul, singurul care se mișcă într-o mare de fâneață brăz­dată de apă. Sare pârâul, se îndepărtează. „Cine a fi?”, se întreabă Ionel, „Doru îi”, răspunde Ilie. „Mere sâgur la Poiana Omu­lui”.

Îi las pe Ilie și Ionel să-și vorbeas­că. Mă îndepărtez de ei, cât să îi văd mai bine. Doi oameni, în inima unui loc în care s-au cuibărit apa, cerul și peștera în care se odihnesc uriașii. Ei, un oier și un văcar, sunt ultimii ră­mași, cei care duc, fără s-o știe, istoria mai departe. Paznicii fără voie ai singurătății. Urmașii uriașilor. Le flu­tur mâna de rămas bun. Ca un miracol simplu, tot ce mai aud e zumzetul de muzică popu­lară de la un aparat de radio, pierdut în întin­de­rea asta ne­sfârșită și săl­batică, verde de liniște, verde de rai.