Tavi Iepan (formația Rezident EX): „Trăiesc de aproape 35 de ani în Germania, dar nu simt că am părăsit România”

Timișoara, orașul copilăriei

– Sunteți cea mai scumpă la vedere trupă de rock, iar concertele voastre, atât de rare, devin adevărate sărbători pentru fani. În această vară v-ați repornit motoarele pentru câteva concerte susținute acasă, în Banatul natal. Cum a fost revederea cu Timișoara?

– „…Trec pe străzi de altădată…”. Piesa „Catedrala Sufletului”, de pe primul nostru album, este despre Timișoara, un loc în care, pentru mine, trecutul, prezentul și viitorul se întâlnesc, dându-mi o stare pe care mulți dintre noi o trăim atunci când revedem locurile copilăriei și ale adolescenței și ne reîntâlnim, chiar și doar în amintiri, cu mo­mente și oameni care ne-au marcat viața. Tră­iesc de aproape 35 de ani în Germania, dar nu simt că am părăsit România. Am plecat de aici doar fizic, țara rămâne în inima mea și revin aici an de an. Așa că am putut vedea transformarea orașului copilăriei mele, pas cu pas, până la a deveni Capitală Cul­tu­ra­lă Europeană. Timișoara de astăzi e destul de di­ferită de orașul copilăriei mele în care trăiam aven­turi demne de un Tom Sawyer. Construiam cu băieții plute din lemn și porneam în explorare prin mlaștina ce se întindea pe locul pe care astăzi se află Liceul Șincai. Am văzut ridicarea de la zero a Ho­telului Continental, construirea stadionului de fotbal Poli Timișoara pe locul unui lan de porumb, iar acum asist la această forfotă de evenimente culturale. Rămân cu nostalgii, dar în egală măsură mă și bucur să văd cum orașul se înnoiește. Pentru unii prea repede, pentru alții prea încet, nu simțim cu toții la fel. Sigur că mă bucură această efervescență culturală din oraș, dar e bine să vedem și ce va urma, să fim atenți. Ar fi păcat să avem doar acest boom, iar apoi liniște, orașul trebuie să pro­fite și acesta să fie doar un început, un punct de pornire de la care să se construiască o identitate culturală. Mai trebuie atenție și la aspectul financiar. Am văzut că mulți profită de această euforie, cresc prețurile și există pericolul ca ele să rămână sus, să tragă totul după ele, iar Timișoara să devină un oraș scump. Ce m-a bucurat mult a fost să văd ge­nerații noi de artiști, de iubitori de artă, oa­meni foarte bine informați, plini de ener­gie, de talent, în ei e speranța.

– Cu ce emoții ai întâmpinat cel mai nou concert, din luna iulie de la Timișoara?

– A fost fain să ne întoarcem și să cântăm în orașul care pentru mine și pentru Christian Podratzchy înseamnă acasă. Kempes e din zonă, iar Matthias Lange și Mark Cross îl îndrăgesc. Casa Studenților este locul în care eu am debutat la 15 ani, am cântat folk, cu chitara și cu vocea. Piesa se numea „Calen­da­rul”. La vârsta aia, am cres­cut alături de oameni mai mari ca mine, pe care-i admiram și de la care aveam de învățat, Doru Iosif, Ilie Stepan. Mai târziu, același lucru s-a întâmplat cu fratele meu, regizorul Florin Iepan, pe care l-am luat în gaș­­ca mea. Ne-a prins bine amân­du­­rora să fim alături de cei mai mari ca noi. La Casa Studenților s-au întâm­plat multe de-a lungul anilor, este un loc cu tradiție, acolo au debutat Celelalte Cuvinte, acolo am avut primul concert timișorean și noi, cei din Cargo. Când m-am întors din armată, am fost coleg cu Adi Bărar în trupa Autostop, în care cântam muzica acelor ani, new wave, punk, apoi, după ce trupa s-a destrămat, am cântat cu Progresiv TM și țin minte că m-am întâlnit cu Adi Bărar în fața Operei și am zis: „Hai să încercăm să facem noi o trupă!”. A­tunci s-a cristalizat direcția trupei, identitatea sa, ca­re se păstrează până astăzi, filonul acesta impreg­nat de muzica zonei, intersecția Iugoslaviei (pe a­tunci) cu Banatul. Multe din piesele trupei erau scri­se de mine și, fără să mă laud, o parte din aceas­tă identitate de stil este influențat de felul în care com­puneam. Țin minte că la acel prim concert al nos­tru în Timișoara, sala a fost arhiplină. Pe vre­mea aia, nu era așa o problemă să aduci publicul la sală, fiecare concert însemna o bulă de oxigen în acel gri sumbru al anilor ’80. Asta s-a schimbat și, paradoxal, mișcarea rock a pierdut mult între timp.

Cel de-al treilea album

– În întreaga lume sau doar la noi?

– Despre România vorbesc, pentru că în Occi­dent există o adevărată industrie, ce face mulți bani din muzica rock și treburile merg strună, sunt bine puse la punct. Lansată acum 25 de ani, moda con­certelor gratuite de la noi, în piețe publice și, de multe ori, pe bani publici, a bulversat întreagul sistem, și repercusiunile se resimt în continuare. Odată ce ai creat o dependență de concerte gratuite, e foarte greu să ceri publicului să plătească un bilet de intrare, iar asta destabilizează atât financiar, cât și artistic trupele. Cu atât mai dificil este pentru noi, care ne adunăm aici de prin Europa, eu cu Matthias, din Hamburg, Mark Cross, din Atena, Chris­tian, din Berlin, Kempes, din București. Ne întâlnim cu mare bucurie, și oamenii ne spun că se simte că nu suntem o trupă care se gândește la bani în felul în care cântăm. Muzica nu este doar sursă de venit, dar nici un hobby, o facem cu cea mai intensă pasiune. Suntem oameni serioși, fiecare din noi cu mare experiență în spate, dedicați muzicii. Iubim muzica. Acum lucrăm la cel de-al treilea album al trupei, în condițiile în care nu prea ne-am recuperat investiția în precedentul. Dar este im­por­tant un album, pentru că el prezintă etapele prin care trece o trupă, modul în care evoluează concep­tul muzi­cal, care-s schimbările.

„A face muzică e un stil de viață, nu o modalitate de a face bani”

– Rezident EX rămâne una din rarele trupe ce refuză compromisurile muzicale, dulcegăriile. Aș vrea să înțeleg motivația din spatele încăpățânării voastre de a rămâne pe metereze.

– Una la mână, eu sunt un om care duce mai departe ceea ce a început, nu renunță când dă de greu. Apoi, pentru mulți din generația mea sau din generațiile mai vechi a face muzică e un stil de viață, nu o modalitate de a face bani. Uită-te și la rockerii trecuți bine de 70 de ani, care, chiar dacă au averi de milioane de euro, por­nesc în turnee epuizante, în loc să stea liniștiți în palatele lor. Nu poți ieși din asta, cânți pentru că așa trăiești tu, asta ai tu de făcut. Desigur, există și momente de frus­tra­re, oboseală, dar muzica vine din suflet și îți revii, e greu de părăsit jocul ăsta. Din afară se vede altfel, mulți cred că e ușor, urci pe scenă, cânți la chitară, lucrurile vin de la sine, ce meserie frumoasă, dar nu știu ce e în spatele ei, de ce muncă, lupte a fost nevoie pentru alea 60 de minute de cântat în lumina reflectoarelor. Scriu piese, texte, mă gândesc mereu la ele, cum să le asamblăm, înregis­trăm, asta e menirea mea. Am avut schimbări în trupă, ce-i drept, nu atât de numeroase pentru o istorie de 12 ani, dar fiecare nou com­­ponent a adus un suflu nou. Primul nos­tru disc, „Alpha”, venea din filonul ce in­spi­ra­se și Cargo, apoi și-au spus cuvântul și Mark și Matthias, iar discul cu numărul doi, „Audio Dopping”, a sunat un pic diferit, iar acum la fel, piesele recente au un suflu nou. Si­gur, asculți lucruri mai vechi, mai noi, ai surse de inspirație diferite, lucruri ce-ți stâr­nesc interesul, dar știi care e poteca ta, ce te definește, ți-ai găsit deja o formă de expri­ma­re. Căutarea asta per­ma­nentă te ține în priză, e una din motivațiile noastre.