Cei de sus

– Vechea Țară a Moților se întinde de-o parte și de alta a Arieșului. O țară, azi, părăsită, din care moții au plecat în bejenie. Nu toți! Pe culmile dea­lurilor vecine cu cerul, mai există cătune și oameni pentru care na­tura și libertatea sunt mai presus de orice. Am urcat la ei, prin arșița verii. Fie ca bucuria primită în dar să ajungă, prin paginile de față, la dvs. E curată ca aurul –

Nu există pliant turistic cu Munții Apuseni care să nu pomenească despre Valea Arieșului. Câteva poze lucioase cu Ghețarul Scărișoara, Peștera Focul Viu sau Poarta lui Ionele, pârtia de schi de la Vârtop, stâncile de la Cetatea Ponorului. Apoi, un paragraf mic despre Râul Arieș însoțit, neapărat, de poza unui localnic în costum tradițional, suflând în tulnic. Ce nu vă va spune, însă, niciun pliant turistic este că, odată ce veți părăsi asfaltul de pe vale, înțesat de vile și pen­siuni, și veți începe să urcați pe drumuri abrupte, tot mai sus, pe munții aceștia blânzi și împăduriți, veți găsi cu adevărat viața. Viața veche, neclintită, a unor oameni care nu sunt și nu au fost niciodată ca noi. Bine ați venit în Țara Moților!

Valea cu biserici și pâine 

Basmaua colorată, legată sub bărbie, i-a alunecat ușor pe creștetul capului, cât să-i dezvelească părul alb. De-acolo, de sub firele acestea mai curate ca laptele, stă scrisă o poveste întipărită pe frunte, în limba aceea uitată a cutelor adânci. Nu știu încă să o citesc, probabil că nu voi ști niciodată. Sub fruntea brăzdată de riduri, doi ochi neclintiți mă privesc de departe, dintr-o altă lume: o femeie la marginea asfaltului, un duh alb, viu, desprins din liniștea înaltă a culmilor împădurite. A lăsat plasele în iarbă și a ridicat încet, în aer, cea mai frumoasă mână dintre câte am văzut: mâna care a săpat brazde, mâna care a cosit fânul, mâna care a crăpat lemne, mâna care a făcut focul, mâna care a muls laptele, mâna care a țesut haine, mâna care a adus apa, mâna care a mângâiat bărbatul, mâna cu care și-a făcut cruce, mâna aspră, noduroasă, străveche, care a îmblânzit pământul prin muncă. „M-ați duce și pe mine acasă? N-a mai fi mult de aicea”.

Fe­meia s-a suit în mașină. Urcăm îm­preună, pe un drum îngust, asfaltat de cu­rând, de pe valea aceea plină de pensiuni și oameni în vacanță, spre un acasă aflat de­parte, chiar sub cerul din care stă să plo­uă. O văd în oglinda retrovizoare: și-a așe­zat plasele de cumpărături pe bancheta din spate și privește tăcută, pe geam: „Uite, Ilie, c-ajung mai repede ca tine acasă…” Mă întorc cu fața spre ea, ca să înțeleg mai bine ce spune. „Precisă eram că ne întoar­cem împreună, dar întârzie Ilie, întârzie”. „Cum vă cheamă pe dum­neavoastră?”, o întreb. „Elisabeta”, răspunde. „Și Ilie cine e?”, întreb iarăși, exact ca un om venit de pe o vale cu pensiuni și pliante turistice. „Apăi, cum cine a fi Ilie?! Sfântul de-și mâna caii-n cer! Azi îi ziua lui”, și degetele ei muncite se strâng împreună și îi acoperă, pentru o clipă, fruntea, pântecul și umerii, „în numele Tată­lui, al Fiului și al Sfântului Duh, amin”.

Elisabeta a coborât în lumea de pe vale ca să cumpere pită, pești, zahăr și făină. Pentru ea, valea este locul cu biserică și pâine. Atât. Dar pentru lucrurile astea merită să urce înapoi tot muntele pe care l-a coborât. „O oră și mai bine tăt aș mai fi avut urcuș din locul de unde m-oți luat. Îi bun și asfaltul ista la ceva, că fără el n-aveam noroc de mașână”. Se uită iarăși la cer, după caii lui Ilie. Se mai închină o dată. „Îi sărbătoare mare azi. Nu poți să mânci ce mânci și-n celelalte zile. Tră să ne bucurăm noi aici, că s-a bucura și Sfântul în cer de bucuria noastră”. Își numără banii rămași. Oftează. Simte nevoia să-și ceară scuze că a oftat. Nu neapărat mie, ci Sfântului Ilie. „O sută și cinci lei am lăsat la magazinu. Pită n-aș fi luată, dacă nu era vară. O făceam eu la cup­toriu, da’ vara se strâcă de la caldură și tră cum­părată. Aia-i”. O întreb ce pensie are. Îmi spune că 150 de lei, ajutor social. Nici măcar nu clipește când răspunde. „Atâta are și omul meu. Dar avem văcuță și grădinuță. Și porc avem, dar pe ăla-l ținem pentru când s-a naște Domnul Iisus. Sănătate de am mai fi avut amândoi, era bine tare. Dar omul meu îi la pat de doi ani, abia de se mai ridică. L-or ajuns anii din urmă, că o trecut de 90. Tăt sângură tră să le fac acu pe toate. Dar cât îmi dă Dumnezeu să le fac, le fac”. Elisabeta a tăcut. Degetele ei aspre trec peste frunte și mângâie ridurile adânci, ca și cum ar răsfoi o carte veche, pe care numai ele o pot citi. S-a făcut liniște în mașină. Nu se mai aud decât radioul și vocea veselă a unui crainic care anunță că „s-au pus în vânzare biletele la concertul Coldplay, de anul viitor”. Niciodată lumea în care trăim nu mi s-a părut mai stridentă ca acum. Elisabeta, însă, nu pare să fi auzit nimic. A rămas tăcută, cu privirea pe geam, spre cerul albastru, înnorat, în care așteaptă să vadă trecând caii Sfântului Ilie. „No, aici, opriți mașâna că să gată asfaltul și tră mers pe jos până la căsuța noastră”. Odată cu mașina, se oprește și radioul. Nu mai rămâne decât o liniște uriașă, cu zumzet de insecte. Merg prin ea, la marginea pădu­rii, pe o potecă de pământ și piatră, alături de femeia asta albă. În mâini țin plasele de sărbătoare cu pești, pită și făină.

Un înger pe scaun

Casa lui Aurel și a Elisabetei Matei din satul Ravicești, comuna Arieșeni, județul Alba, se află într-o poieniță cosită, la buza pădurii de brad, la o mie și mai bine de metri de li­niște și îndepărtare de lumea pe care o știm. O casă micuță, clădită din bârne, așezată pe lespezi, grinzi și butuci de lemn, fără fundație, plutind cumva, ciu­dat, deasupra pământului. Sub ea, la um­bră, s-a adăpostit un câine, iar pe treptele ei, la soare, se odihnește o pisică. Elisa­beta îmi spune să aștept. Trebuie să-i spu­nă lui Aurel al ei că are oaspeți, trebuie să-l ajute să coboare din pat. Ușa scârțâie, femeia intră înăuntru. Privesc în jur. O cișmea din care apa trasă de la izvor picură într-o găleată mare, o grădină cu fasole și cartofi, câțiva cireși, clăile de fân, lemnele de foc rânduite la perete, două grajduri, unul pentru vacă, altul pentru fân, cotețul porcului, pădurea, toată liniștea fără de sfârșit a culmilor împădurite. Apoi, ușa scârțâie din nou. „Puteți intra”, spune Elisabeta. Intru. Nu într-o casă am pășit, ci într-o biserică, cu miros vechi, de lemn, în care un înger bătrân s-a desprins din icoane, s-a așezat pe un scaun și mă privește de dincolo de lumea în care trăim. Îl pot atinge, dar nu se află aici. „Doamne, miluiește”, cântă un cor nevăzut în casa asta ca o biserică. Îngerul din fața mea își atinge cu degetele lui prelungi pielea străvezie, o închină. Îi spun cum mă cheamă, el mă privește fără să răspundă. Îngerul e un om, are 90 de ani: Aurel al lui Matei al lui Macavei. Se află încă în biserică, în casa lui, pe un scaun, ascultând slujba la un aparat de radio, desprins din icoane, desprins de lumea în care trăim. „Vă las sânguri”, spune Elisabeta. „Trebuie să mulg văcuța, s-o hrănesc, să rânesc după ea, să-i dau drumul la păscut”. Femeia iese. Am rămas doar cu bărbatul ăsta ca un înger străvechi, care continuă să se închine și să rostească, fără cu­vinte, rugăciunea. Îi văd doar buzele cum se mișcă, fără sunet, liniștea de pe chip ca un cântec dintr-o strană nevăzută. Apoi, miraculos, după minute de tă­cere, îl aud vorbind în șoaptă, ca și cum s-ar fi în­tors de foarte departe și încă îi e greu să se obiș­nuiască cu tot ce este în jur: „Luați, vă rog, afine. Le-o cules Saveta mea, mai ieri”. E pentru prima oară când mă privește, când își dă seama că sunt aici, lângă el. Mă privește blând, cu liniște, ca și cum m-ar cunoaște de mult, ca și cum n-ar fi nicio mirare că un om ca mine, venit de departe, se află acum în tinda casei lui. „Dacă nu mai pot mere cu pasu’, mă duc cu gându’… În bisearică am fost. Îi sarbătoare mare azi”, îmi spune. Lumina se stre­coa­ră prin perdeaua de la fereastră: câteva raze plă­pân­de care tremură pe perete întocmai ca lumâ­nările de ceară. „Aici e biserica?”, îl întreb. „Aici nu”, îmi zice. „Aici îi casa pe care am ridicat-o cu mâ­na me, după ce Dumniezău m-o învățat dul­ghe­rie”. Bătrânul a tăcut iarăși. Privirea lui s-a întors undeva înăuntru, departe de mine. „Dumnezeu?”, îl întreb iar, dar omul nu-mi mai răspunde. S-au aprins lumânări de lumină și pe podea, se aude iarăși rugăciunea cum crește încet din liniștea casei, ca un fir de iarbă peste care a plouat de curând. „Dumniezău”, îmi răspunde el după mi­nute lungi de tăcere. „Că eu doar am stat și am privit cum se face o casă și Dum­niezău mi-o binecuvântat mâinile astea să poate face și ele ce or vazut ochii. Și-or facut. Și-or fa­cut mâinile astea tot ce au vazut a se face pe lumea asta”. Nu pentru mine vorbește Aurel Matei din satul Ravi­cești, ci pentru el. Ochii lui văd niște lucruri pe care eu nu le pot vedea, se plim­bă probabil prin amin­tiri vechi, ca și cum lucrurile acelea s-ar în­tâmpla încă o dată, acum. Din când în când, chipul lui tresare și se luminează cu umbra unui zâmbet. Îl aud șoptind: „Bate vân­tul, creanga-ndoaie,/ Las’ s-o bată în răspăr…/ Hi, caluț, caluț, prin ploaie,/ Să mai vindem un ciubăr”.

Sfântul Ilie de la Ravicești

Bătrânul râde abia auzit. S-a întors lângă mine, de unde a fost plecat cu ochii și mă privește iar. „Do­niți, cercuri, ciubăre, uși, căși, n-o fo nimic din ce se face ce n-or facut și mâinile mele. Dar fără El, nimic nu s-a fi facut vreodat…”. Își privește mâi­nile cu degete mari, puternice, cu mirarea unui copil care descoperă diamante în cioburile de sticlă. Le întoarce în lumină, apoi le lasă să se odihnească una într-alta. Mă privește iar și-mi povestește șoptit: „Mulți copii om fo la mama și la tata, treisprezece. Și ei, tata și mama, n-or avut timp de toți, că nu s-o putut”. Ochii lui îmi caută acum ochii, ca să vadă dacă înțeleg ce îmi spune. „Greu le-o fo și lor cu toate. Și mamă, mie, să mă învețe una, alta, să me ieie în brațe când mi-o fo greu, să mă aline de plânsu’ de copil, să-mi deie hrană și putere, mi-o fo o soră. 8 ani ave ea când eu eram prunc. Ea m-o purtat în lume, până când m-am putut purta și sângur”. Cuvintele lui s-au tot stins până când au dispărut cu totul. Omul din fața mea a plecat de lângă mine și s-a făcut iarăși înger. E nemișcat acum. E aici, dar nu mă mai vede, îi vorbesc, dar nu mă mai aude. A intrat iarăși în biserica lui și se roagă. Prea Sfântă Năs­cătoare de Dumnezeu miluiește-ne pre noi, cântă corul din acea strană nevăzută. Buzele bărbatului din fața mea țin isonul, se mișcă încet, fără cuvinte, de parcă rugăciunea pe care o aud ar porni dinăuntrul lui, din inima neîmbătrânită a unui om trecut de 90 de ani. Smirna și tămâia miros acum, în casa asta ca o biserică, a lemn vechi și a pământ reavăn, a ștergare curate și a fum de fag. Îl privesc încă o dată. Aș vrea să mă pot ruga și eu cum o face el. Cu totul. Până la capăt. Dar eu sunt doar un om venit de la o pensiune de pe vale, dintr-o lume în care s-au pus în vânzare bilete la concertul Coldplay. Mai am nevoie, probabil, de încă un veac de viață, ca să ajung în locul unde s-a dus acest om. Mă ridic în picioare.

O că­delniță nevăzută a binecuvântat odaia și cu abur de ploaie. Poate chiar acum, prin văzduhul plin de nori care acoperă Apusenii, trece trăsura Sfântului Ilie. Aș vrea să-i cer voie bărbatului acesta să fac câțiva pași până la fereastra casei, ca să pot privi dincolo de perdeaua care o aco­peră. Dar nu pot. Aurel al lui Matei al lui Ma­cavei din Ravicești a închis ochii și s-a dus. Doar buzele lui care se roagă îmi arată că se află încă aici, în lumea în care ne aflăm cu toții. Nu-i mai spun nimic, intru în odaie fără să-i mai cer per­misiunea. Pășesc cu grijă pe podeaua de lemn, ca nu cumva să-i deranjez rugăciunea. Trec pe lângă toate lucrurile încremenite cu care Elisa­beta și Aurel și-au umplut casa și viața. Sunt pu­ține și sunt de ajuns: un pat, o sobă, o policioară cu veselă, așternuturi, icoane, o carte de rugă­ciuni, radioul. Ajung la fereastră, dar înainte să privesc cerul, mă uit atent la obiectele aflate pe un ștergar: câteva pungi cu boia, zahăr, sare, griș, fidea, drojdie, cafea, o conservă de roșii și o cutie de pateu, ciocolată, biscuiți, o altă icoană. Atât. Tot ce a ajuns din lumea de pe vale până aici, sus, într-o casă din Ravi­cești, Alba, la o fe­reas­tră străjuită de icoana Fecioarei cu Pruncul.    Dincolo de perdea, un gard mic de lemn desparte curtea casei de o poiană plină de flori. Foarte aproape de ea se află pădurea, iar mai departe, mici, răsfirate pe culmi, ca într-un basm, casele satului, iar dincolo de ele, doar cerul. „Te uiți după Ilie”, aud o voce șoptită din tinda casei. „N-ai să-l vezi. O trecut fără să mai ploaie. Acu-i de­parte de­ja, nici cum ne­chea­ză caii n-ai să mai auzi”. Au­rel n-are cum să mă vadă. Scaunul pe care se odih­nește se află dincolo de ușă, sprijinit de un perete de lemn. Nici după ce mă uit nu poate ști. Nici la ce mă gândesc. Și, totuși, știe. Într-un fel pe care nu am cum să mi-l explic logic, omul ăsta știe.

O fată pentru care să treci munții             

Aud ușa de la intrare cum scârțâie iarăși. În casă a intrat Elisabeta, cu o găleată plină ochi de lapte aburind. „Savetă, tu”, zice omul. „O trecut Ilie. Acu s-o dus”, zice femeia. Mă mai uit o dată pe fereas­tră. Norii sunt încă acolo, la fel de întunecați cum erau și când am plecat la drum. Nu pot să-mi explic cum știe femeia asta că nu va mai ploua. Dar nu mă mai miră nimic. Oamenii ăștia doi înțeleg lucruri pe care noi, cei de pe vale, nu le putem pricepe. Mă întorc lângă ei. Se închină amândoi. „S-o gătat slujba”, zice Elisabeta. „Vreți un pahar de lapte?”. Aurel răspunde în locul meu: „Tu dă-i, dar el n-o să vrea. Și din afine abia de s-o atins. Apăi, că și guduța noastră mâncă mai mul­te afine ca el”, zice iarăși Aurel și zâm­beș­te. Cumva, fără să simt, omul ăsta a văzut tot ce am făcut. „Guduță?!”, întreb. „Cățe­lușă”, răspunde Elisabeta. „Așa-i vorba la noi, la moți”. Vorbele lor uitate sau ă-ul ros­tit, de cele mai multe ori a, sunt alte mici dovezi că lumea veche, neclintită, a moților a rămas mereu pe culmi, nu s-a amestecat cu cea de pe vale. Îi întreb dacă nu au vrut vreodată să plece de aici. Mă pri­vesc amândoi cu aceeași mirare adâncă. „Nicio­dată”, zice femeia, „niciodată”, zice și bărbatul. „Dar nu v-a fost greu, așa departe de lume?! Că doar as­faltul a fost pus doar de câțiva ani încoace”, con­tinui să-i iscodesc. „Greul, să știți de la mine, îi altceva. Munca-i simplă, nu-i grea, și noi cu muncă ne-om dus viața. Valea-i acolo unde e, noi suntem aici unde suntem. Ș-apăi că nici ca urșii din padure nu ne-om trait viața. Tăt între oameni om fo. Că mai mulți, că mai puțini, nu ne-om da duși decât când a veni îngeru’ să ne ieie..”.

Aurel mi-a vorbit pentru prima oară clar, răspicat, fără pauze. Elisabeta l-a încuviințat din cap, cuvânt cu cuvânt. Acum îmi zâm­besc amândoi, același zâmbet, în oglin­dă. Aurel mă privește curios, ca și cum abia acum aș fi intrat în casă. În fața mea, unul lângă altul de o viață, se află o femeie încă puternică, dârză, fru­moasă, și un bărbat împovărat de ani și albit de gânduri. Le zâmbesc și eu: „Cum v-ați cunoscut?”, îi întreb, iar Elisabeta și Aurel îmi zâmbesc acum cu și mai multă lumină. „La bisea­ri­că”, zice Aurel, „la bisearică”, zice și Eli­sabeta. „Am vazut-o-n strană, cum se ruga. Apăi, că cine a fi fata ista, mi-am zâs, tare frumoasă îi. Și ea se tot ruga, și mă rugam și eu. Da’ parcă nu mai era chip să-mi țin privirea la icoa­ne; cum o ridicam, cum fugea iar la fată. Apăi, că eu am știut de atunci că, dacă Dumnezeu lasă în casa lui pe om să vadă muiere, dacă inima lui îi curată și cu rugăciune, cum era a me atunci, apăi, că El știe tot și binecuvântează. «Eu după fata asta trec și munții», mi-o zâs inima me, acolo-n bisearică. Așa sâmțeam și mă rugam și mai tare! Și apăi, când s-o gătat slujba, mă am fost dus la ea, să-i spun cine sunt și c-o duc eu până acasă, dacă nu i-a fi cu supărare”. Sunt 60 de ani de atunci și Aurel al lui Matei al lui Macavei încă are inima plină de lumină când își amin­tește. „Ce eram eu pe atun­ce?”, zice și Elisabeta. „Iaca, o fătucă de 16 ani! Nu știam eu cum îi pe lume, da’ parcă m-am sâmțât privită când mă rugam, parcă m-o trecut așa un fior nu știu cum prin inimă… Da’ nu m-am uitat înapoi să văz cine se uită, nu se cădea. «Sa se uite cât s-o uita, io mi-s la bisearică!». Apăi, după sluj­bă, când l-am văzut pe omul ista că vine la mine să-mi spuie cine îi, mi-am dat eu sama că el o fost cel cu privirea. Mi-o plăcut de el. Înalt, subțâre… Mi-o plăcut și cum mi-o vorbit. Și apăi, dacă mi-o zâs că mă duce până acasă, eu am zâs că bine, că doar nu eram sângură, eram cu Ma­ria lui Aron și Traian al lu’ Cos­tan, de la mine din sat! Sângură cu el nu m-aș fi dus, nu! Și om luat-o toți în sus, din vale, de la bisearică, spre casă. Ce am vorbit atuncea, asta, iaca, nu mai știu chiar bine. Știu c-om mai stat în gradină la Maria, ce-om mai spus, ce-om mai râs, da’ abea pe sară am ajuns acas, la mămuca și tătuca. Când m-o văzut mă­muca, repede să mă cearte: «Măi, fată, cum să ne faci nouă una ca asta, să te întorci tomnai sara, plecată din zorii cei mai zori?! Unde stătuși atâta timp?». Da’ Traian al lui Costan, care era mai mare și înțeleja cum vin lucrurile, dacă un bărbat se ține după tine până acas, i-o zâs: «Stai, mătușă, n-o certa, că n-o venit sângură acas…». Și numa’ atunci ce-o apărut și Aurel și o stat de vorbă și cu mămuca și cu tătuca și aia o fost: la nici două luni, m-am luat cu bărbatul ista și numa’ cu el mi-o fo viața până acum..”.

Brațele fără prunc

Palma lui Aurel s-a deschis și mângâie ușor ume­rii Elisabetei. Degetele lui alunecă acum pe bra­țul femeii, abia îl ating, până jos, unde se întâl­nesc cu degetele ei. Degetele lor se recunosc, se strâng unul într-altul. Din palmele lor muncite încă iz­vorăște dragostea, după 60 de ani de viață împre­ună. De pe fereastră a intrat acum toată lumina, a umplut camera, a făcut-o să strălucească. Oamenii aceștia au avut dreptate, Ilie a trecut de mult. Astăzi nu o să mai plouă. Nu într-o casă am intrat, ci într-o biserică, plină de dragoste.

Lumina li s-a așezat pe chip, le-a albit ridurile de pe frunte, povestea aceea fabuloasă scrisă într-o limbă pe care n-o pot desluși. Sorb dintr-un pahar cu lapte și, fără să vreau, mă gândesc că ridurile pe care le purtăm sunt viața trăită, toate durerile și bucuriile, tot soarele și tot frigul pe care le-am în­durat, toți anii care și-au lăsat urma, adânc, sub piele. Și îi întreb pe Elisabeta și pe Aurel dacă în 60 de ani de viață împreună au cu­noscut greul și durerea. Femeia și bărbatul au tăcut. O umbră le-a acoperit ochii: un nor de ploaie venit de de­par­te, purtat de o tră­sură nevăzută. „Nu se poate fără”, zice Aurel. „Viață de om îi viața de om, undeva, ceva trebui să doară..”. Elisabeta își dezleagă basmaua de pe cap, doar ca s-o lege la loc după aceea. „Nici vară, nici iarnă, nu ne-om șezut Saveta și cu mine. Doar când o fo de somn, om stat. Ne-om făcut viața cu muncă multă, cu animale, cu pa­mântu ista, cu tot ce o lăsat Dumniezău omului să facă. Da’ pruncuț nu ne-o dat, nu ne-o dat Bunu și greu mai mare pe lume nu-i”, zice Aurel, iar chipul lui brăzdat de ani și viață se strânge și mai tare înă­untru, iar ochii lui adânci, plini de o lumină stră­vezie, îndepărtată, se întunecă a ploa­ie și încep să lăcrimeze. Cea mai frumoasă mână din mâinile de pe pământ, mâna muncită a Elisa­betei, se așază pe umărul bărbatului și îl mângâie. Elisabeta mă aude, deși nu am rostit niciun cuvânt: „Mâi­nile astea de le vezi n-or mân­gâiat și n-or înfășat prunc în viața ista. Geaba te uiți acum la ele. Fără prunc în brață, piatră rămâne în inimă…”. Oftează din nou feme­ia, altfel decât a făcut-o în mașină, atunci când și-a numărat banii rămași. Cutele de pe frunte i s-au adâncit și mai tare.

S-a făcut liniște în casa asta, ca o biserică mică, de lemn. Nu mai îndrăznesc să spun nimic. Aurel a rămas cu ochii încremeniți într-un punct fix al peretelui. Simt că vede dincolo de el, dincolo de pădurile care înconjoară casa, din­colo de muntele în care s-a cuibărit acest sat. „Apăi, că eu știu bine ce s-o întâmplat…”, spune încet, în șoaptă, de acolo, de foarte departe, de unde a ajuns.

Noapte de ger la Gârda Seacă

„Eram copil, cu tata, într-o iarnă, pe Gâr­da Sacă, la padure. Ger era de încre­menise lumea. Văd pe tata cu firizul, văd calul cum fornăie abur d-acela cald. Și tot merem așa, prin neauă mare, tot nu ne mai oprim. Și parcă tăt albastră se făcuse lumea de la frig. Io, copil, eram mai în urmă, tata și calul, în față. Lăsam urme tăți, le văd și acu’. Ș-aud. Ș-aud în tot pustiul ce­la, par­că, răsu­fla­rea și la alt­cineva. Răsu­fla­re de om și pas de scârțâie zapa­da. Mă întorc și văd. Om parcă era, tăt în urma me, da’ mai cu abur, parcă-n cea­ță de ceea al­bastră. No… Io, de copil, n-am sâmțât ce-i aia urât. Că alți oa­meni zâc mi-i urât de aia, de hailaltă, da’ mie nu mi-o fost urât nicicând. Și m-am uitat lung la omul cela, ce se tot ține’ după mine. Unde lasam eu urmă-n zăpadă, el nu lasa nimic. Ăsta plutește, nu umblă, nu-i om ca toți oamenii, mi-am zâs. Și așa și era, că nu om era el, ci hăl rău, mânca-l-ar sfinții să-l mânce! Nu i-am zâs nimic lu’ tătuca… De ce să-i zâc, dacă eu nu mă știam cu frică?! L-am lăsat să-mi ție urma, da’ sâmțeam ciuda-n mine, că tăt vine în urma me. Apăi, m-am gandit eu cu mintea me de copil: omul om lasă urmă și dă binețe, tu de ce nu poți, mă, hâdule?! Și numa’ când am ajuns cu tata la pădure, de trebuia să trecem o strungă, ăla, hop, în fața noastră, dincolo de un gard! O nechezat calu’ mai ceva ca la urs și până s-apuce tata să zâcă ce o avut de zâs, eu am strigat: piei de aici, satană!, și am luat piatră mare din zapadă și am aruncat cu ea spre el! Ce-ai facut, mă, baiatule?!, o strâgat tata la mine. Tu nu știi că dacă te întâlnești cu hăl rău nu-i vorbești și nu te uiți la el?! Cum de-ai azvârlit tu cu piatra ceea?! Îl vazuse și tata pe necuratu’… De la bun începuturi l-o vazut, da’ n-a vrut să spuie nimic, cu gândul să nu ma sperie. Când o spus, prea târziu era… Dadusem deja cu piatra… Hăla nu mai avea chip de om acu… Se facuse doar ceață albastră, care tremura să se destrame și miorlăia mai tare ca mâțu’ când face nuntă… Ptiu! M-o luat tata-n brață, m-o mân­gâiat pe cap și mi-o zâs că, în viața ista, nu răspunzi la rău cu rău, că răul s-a ține după aceea taaată viața după tine. Și așa o fo. N-am mai scăpat de el de atuncea. L-am vazut pe necuratu’ mereu: mâț l-am vazut, capră l-am vazut, claie de fân l-am vazut, ceață l-am vazut… Mereu în urma me, să se ție dupa mine… Da’ nu i-am mai vorbit și n-am mai dat cu piatră-n el. L-am alungat cu cruce și cu rugăciune, cum mi-o spus tata, atunci, în iarna ceea, că se face. Da’ prunc, vă spun, d-aia n-o putut Saveta mea să aive. Eu îs de vină, că am dat cu rău’ în rău..”. Aurel a tăcut. A rămas acolo, departe, să privească într-un punct fix din perete, spre toată durerea vieții lui. Elisabeta îl atinge, îi șoptește: „Nu te mai gândi, omule, la cele lucruri… Am luat pește de pe vale, sa fie bucurie la Ilie..”. Bătrânul se scutură din amintiri, se întoarce către femeie, o apucă ușor de mână și îi zâmbește. Un zâmbet mic, cald, luminos: 60 de ani de dragoste. „Mare drep­tate ai tu, Savetă, ce aș fi facut o viață fara tine?!”. Elisabeta îi sărută creștetul capului. S-a fă­cut iarăși lumină în casa asta clădită din bârne și așezată pe lespezi, grinzi și butuci de lemn. Aurel se închină. Se închină și Elisabeta. Mă închin și eu, străinul venit de pe vale. Casa plutește în lumină, deasupra pământului, ca o biserică veche, plină de rugăciune și lumânări. Doi oameni au mai rămas aici, ca să se țină de mână, până la capăt. Mâinile lor care au muncit pământul nu au știut niciodată cum e să ții un copil în brațe. Și, cu toate astea, mâinile lor sunt cele mai frumoase mâini de pe pământ. Mâini as­pre, noduroase, străvechi, care s-au închinat, au cu­noscut dragostea și au îmblânzit pământul prin mun­că. Aici, sus, în Apuseni, pe cul­mile astea săl­batice pe care asfaltul tur­nat de curând n-a putut să le îmblân­zească, bucuria lor au fost ei: o viață trăită până la ca­păt, în lumea asta veche, pe care n-au vrut să o părăsească nicio­dată.