De ce-ați rămas?

– Pe dealurile năpădite de soare ale Munților Apuseni trăiesc oameni care nu vor să plece de acolo. Pentru ei, viața se poate trăi într-un singur fel: în libertate și aproape de Dumnezeu. Am urcat potecile către culmi, ca să-i întreb pe moți ce i-a făcut să rămână. –

ILEANA PANTEA, 60 de ani, Ravicești

„Viața îi cu-o căsuță, cu o văcuță și să fii liber!”

(De la casa Elisabetei și a lui Aurel Matei, n-a trebuit decât să ascult unde se aud câini. Am apucat o potecă prin fânețe care m-a purtat până sus. Atunci când lătratul se întețește, iar o femeie își pune mâna streașină la ochi ca să te privească, știi că ai ajuns unde trebuie.)

„Să mai tot fie la vreo 18 cătune pe muntele ăsta. Pâlcuri, pâlcuțe de case, unie vezi cu ochii. No, cum s-or așezat familiile prin poieni, pe unde or gasât loc fain de casă… La noi, în Ravicești, or rămas cinci familii. Om fo mai mulți mai demult, la vreo 40 de oameni. S-o și plecat, nu-i vorba, da’ mai mult s-or dus bătrânii pe cea lume. Că la noi, la moți, să știți, nu prea se pleacă teleleu. Pleci cu treabă, da’ te întorci acas! Păi, că așa mi-s și eu, și nu pot pricepe cum o fi să fie altfel. Nu-ș cum să zâc, da’ dacă ți-a place la Mall, apăi, că du-te și șezi aco­lo, no. Da’ mie nu-mi place. Viața, așa cum o știu eu, de copilă, îi cu o văcuță, cu o căsuță, să fii liber, așa, să vezi ceru’ cât îi de mare. În orașele celea, ce cer vezi și cât ești de liber?! Că munca me îi munca me, io zâc când să gată, nu altu’. Aia-i liberta­tea, iar eu fără ea nu pot…. Ce ne-ar lipsi aici?! Apăi, că după mine, toate-s bune, numa’ sănătate să fie. Pot să zâc așa, că nu-i asfalt decât până într-un loc, că la noi nu ajunge… Da’ parcă l-aș mânia pe Dumniezău să zâc asta, că, uite, drum cu piatră îi și acu, avem și mașini să ne poarte în jos, pe vale. Păi, când eram eu copilă, mai nimica din astea nu existau, și tot bucuroasă mă purtam tătă zâua.

De jos, din vale, de la școală, prin zăpa­dă, și două ceasuri făceam până acas, da’ când era ceată de copii, și bucuria era mare! Acu avem și curent, avem și apă, c-am adus-o într-un bazin, avem și unel­te din cele noi, care fac munca mai ușoa­ră, ce să ne lipsească? Poate că banii, aia da, că în afar de ajutoru’ social, de ce mai luăm de la APIA pe pa­mânt și vite și mai când vin­dem un vițăl, bani nu-s. Da’ știți ceva? Nici nu prea trăbă bani aici, sus, la noi! Un braț mai tânar de muncă, aia da, aia trăbă me­reu! Avem cai, avem porci, avem vaci, avem pă­sări. Muncă multă înseamnă asta, da’ și bu­cu­rie! Alt­fel nu mă pot ști pe lume! Și, iaca, sa­ra, când se ga­tă toate, numa’ un picuț ră­mân în gradinuță, să mă uit la munți și la soare, cum se culcă… Și parcă mă ia Dumniezău în brață, așa mă sâmt! Aia mi-s io!”.

LUCREȚIA PANTEA, 80 de ani, Ravicești

„Aș tăt lucra, până la 130 de ani”

(O femeie albită, cu privirea aceea adâncă, care vede și înă­un­tru, a ieșit pe prispa casei și ne privește tăcută. Îi spun cine sunt, de ce am venit, dar ceva din felul ei de a se uita la mine mă face să cred că e gata să intre în vorbă.)

„Tăt și toate-s mai bune acu’. Or fo și înainte bune, da’ parcă ca acu, niciodată. S-or tot dus anii mei, uite-i, în păru’ meu alb îi vezi că s-or dus. Și când te știi batrână, parcă se strânge inima-n tine… Și te întrebi așa, cu grijă, mai pot io să fac cele ce făceam?! Da’ uite că mai pot, că la cum s-o rânduit lumea, anii s-or dus, da’ și munca îi mai puțână. Păi, cu o bâză d-asta de coasă, gați fânul de cinci ori mai repede ca înainte. Și parcă și te hodini mai mult când lucri… Păi, că și câta munca era când o aveam pe Ilenuța mică… Numa’ cânepa cât trebuia ștrencănită și bătută și spălată până aveai s-o țeși! Da’ acu nu mai punem cânepă, că avem haine bune, de cumpărat. Dacă-mi pare rău?! La ce păcatele mele să-mi pară rău?! No, uite, tu, ce gospodărioară faină avem! Apăi, că nu ducem lipsa de nimic! Că și la bărbate-meu, când o fo să mă întrebe cândva, de mult, nu vrei tu, Lucreție, să ne găsim alt loc de stat, io i-am zâs că nu există așa ceva! Nu plec de aici nici bătută! Drept îi că mi-o plăcut munca din­totdeauna. N-o fo zî din viața me, niciodată, să mă trezesc și să spun: azi nu vreau să muncesc! Dacă ar fi să mă lase Dumniezău, până la 130 de ani aș tot lucra! Geaba spun alții că-i mai ușor prin ceea lume, că nu-i! Locul fără om îi gol, îi pustiu. Nu-i nimic să fie fără om, dar și omul nu tre să uite că îi om!”.

DORINA TRIFA, 65 de ani, Ravicești

„Nu m-aș da plecată de aici nici cu armata!”

(Urc mai departe pe un drum de piatră, spre o grădină plină de flori. Nu-mi pot lua ochii de la o tu­fă de tran­da­firi, întinsă pe tot peretele de lemn al unei ca­se. Mă simt pri­vit. Spun că nu vreau să de­ochi tranda­fi­rii, feme­ia îmi răs­punde că nu pot fi de­o­cheați, atât timp cât sunt roșii. Pri­mesc un pahar de apă, intrăm în vorbă.)

„Nu ne încurcarăți de la lucru, că azi îi sărbătoare și ne uităm pă cer după Ilie, un’ s-a mai duce. De acu’, o trecut, s-o dus de la noi, îl văd că se duce spre Curcubăta, la Bihoriu. Îi bine să și stai, să te uiți, nu zâc nu, da’, iaca, am să vă spun ceva: nu-i nici mie­zu’ zilei și deja mi s-o făcut dor de muncă! Apăi, că la mine-i bai mare când îs sărbătorile celea, mari, de nu poți lucra câte trei zile… Mă furnică pe șira spi­nării, nu pot sta dejaba! Io, o zâ dacă n-am mun­cit, mi se pare că nu pot dormi, că nu pot mânca! Nu m-aș da plecată de aici, nici cu armata să vie să mă ieie! Să mă duc io vara la mare?! Ptiu! La ce-mi trebuie apă, când am munții mei?! Că, uite, nicio culme nu-i ca cealantă, pe când apa îi apă oriunde vezi! Nu-mi trebuie mie d-aia, ducă-se cine a vrea! Cea mai fru­moasă viață îi la noi, cu condiția să-ți placă munca! Mie nu că mi-a place, io iubesc munca! Și mai e un secret: copiii noștri n-or plecat prin cele părți. Tăt aici cu noi îs! Ce să-ți mai trăbă altceva pe lume?!”.

TRAIAN TRIFA, 76 de ani, Ravicești

„Orașu’ nu-i bun, n-are viață d-a noastă, naturală”

(S-a așezat lângă noi, ne as­cultă nemișcat, cu ochii ațintiți spre cer. Din când în când, mur­mu­ră ca pen­tru sine un iee și tace mai departe. Apoi începe și el să povestească.)

„Douăzeci de ani, înainte de zori, m-am fost dus la mină la Bă­i­ța. Uite, așa, pe jos, cu lăm­pa­șu’ în mână. Să mă plâng? Nu există! O fo salar bun, o meritat. Mi-or zâs, «Hai, mă, omu­le, ia-ți muierea și copiii și mutați-vă la bloc, la oraș, să fii mai aproape de lucru…». «Da’ ce», le-am zâs eu, «m-am bolunzât la cap să stau la spital?!». «Că nu e spital, îi bloc», mi-or zâs ei. «Tăt aia îi», le-am răs­puns, «bloc or spital». După cum socot eu lu­crurile, orașu’ nu-i bun, n-are via­ță d-a noastă, naturală. Tăt o grabă îi, nu se mai strân­je om cu om la vorbă. Tăt în tele­foanele alea stau toți! Aia-i viață?! Nu mai știu oamenii să po­ves­teas­că, să joace, să lu­cre! Că noi ne strânjeam toți, pe caii noștri, la poveste! Acu, cum să te strânji? În ma­șâni?! N-ai să vezi! Noi o cămăruță a­veam de dormit, acu’ vor oamenii zăci! La ce vă tre­buie atâtea, dacă tot sânguri vă țineți?! Lumea vrea bani, bani, bani, eu nu vreau de­cât sănătate! Nu-mi tre­buie mie lumea aceea, nu mi-o trebuit nici­odată! Când vin nepoții și strănepoții la mine, îs cel mai bucuros de pe pamânt!”.

VIORICA PĂTRUȘEL, 68 de ani, Pătrușești

„Avem tăt ce ne trăbă: slană, pită, apă, aer…”

(Pătrușești e un cătun așezat pe un vârf de munte, așa cum sunt multe dintre așezările mo­ți­lor. O vale îl des­parte de locul unde s-a născut Horea, cel mai iubit dintre moți. O femeie micuță, ca­re mai avea două ore și mai bine de urcuș până acasă, ne-a făcut semn s-o luăm în mașină.)

„Îi de patru ani asfaltul ăsta, da’ încă nu mă pot bucura de el. Prea puțâni oameni trec cu mașânile la noi. Noi, tăt departe de lume om fost. Ha! Prima și prima oară când am ajuns la oraș, tăt la Câmpeni ca acuma m-am fost dusă. Eram deja femeie mări­tată, 16 ani să fi avut… Alte drumuri până atunci, nu­ma’ pân’ la școală, jos, în vale, am făcut. Pe punți treceam apa s-ajungem, pe butuci mari, și pe gheață, iarna. Să fie greu? Ce greu sa fie?! Greu îi dacă nu pot munci o zî, atunci, da, îs toată răsucită… Da’ altfel, ce greu? Băietu’ și nora mea trăiesc în sat. Nepoțeii îs cu mine. Avem tăt ce ne trăbă: slană, pită, apă, aer… N-om ave noi bani ca alții, da’ știți ceva?! Ăia, alții, cu banii de-i fac, tăt sănătate își cumpără! Noi o avem de-a gata, îi tătă a noastră, fără bani! Că de supărat mă mai supără doar dejetele astea, mă înțapă a durere, că am spălat rufe la râu o viață întreagă… Putere am, slavă lui Dumniezău! Păi, când s-a face de cules afinele, pun 50 de kilograme în butoi, în spa­te și, cât mă vedeți de micuță, două ore nu mă opresc din mers! Ce ați spusă? Că nu există la orașe oameni ca mine?! D-apăi că oamenii ceia nu-s moți!”.