Câmpul cu solzi de aur

– O poveste halucinantă, ale cărei urme le-am aflat în­tre co­perțile unui vechi manuscris și în câteva mărturii din trecut –

Culegătorii de aur

Călcau pe aur, la propriu, strămoşii sătenilor din comuna Pianu. În comparație cu aurul Apusenilor, care trebuie căutat în adânc, în Pianu aurul se află în țărâna de sub pi­cioa­re. Iar primii care l-au folosit au fost dacii. Era suficient să trea­că prin apă pă­mântul pietros de pe ulița satului, ca să rămână cu firi­celele de aur agăţate de „dinţii” de lemn ai doscăi, firi­cele pe care apoi le sor­tau şi mai fin, în şaitroc. Muncă mi­găloasă, nu încape vorbă, dar era păcat să lase să li se scur­gă prin­tre degete o astfel de bo­găţie! Aşa că dacii au săpat văi largi, le-au căp­tuşit cu zid şi au îndrumat pâra­iele astfel încât să aibă o cât mai lungă şi mai lină curgere în jurul co­linelor din ți­nutul Pianului, așe­zat chiar la poa­lele mun­telui dacic Șureanu. Zeci de kilometri de aur! „Aure­guli” le spu­neau da­cilor, în ve­chi­me, po­poa­rele din vecini. „Cu­le­­gători de aur”. Noro­coși care cule­geau aurul din nisip. Era mult adevăr şi încă pe-atâta invidie în vorba aceas­ta! Căci nu era seară în care cău­şele de aur fin, cu­les peste zi, să nu le mângâie da­cilor „aure­guli”, mâinile asprite de muncă şi de soare…

Șanțurile dacilor

„Uite, vedeţi, acolo sus, în zare, unde e pădurea mai neagră? De acolo venea apa care spăla aurul de ni­sip şi pietriş. Şanţurile săpate pentru a trage apa coborau în pantă lină, înconjurau dealul uşor, apoi ajungeau aici, în vale, în bazinele unde se curăță au­rul”. Ilie Stănuş este angajat al primăriei din Pianu, un om binevoitor şi mai ales sprinten, care calcă cu pas așa de mare şi hotărât, încât abia ne ţinem după el. Cunoscător al locurilor încă din anii copilăriei, când jocurile îl pur­tau până la poalele muntelui, ne conduce pe drumul vechilor apeducte ale dacilor folosite apoi de romani și de împărații de la Viena, care le-au extins şi le-au per­fecţionat, dar pe care dezinteresul contem­pora­nilor le-a prăpădit într-atât, încât numai un om care ştie la perfecţie istoria locului le mai poate ghici.

Suntem pe platoul de unde începe terenul de golf, mândria Pianului de azi. Afacerişti bogaţi, îmbrăcaţi la patru ace, vin mereu aici pentru a se relaxa. Bogăţia la bogăţie trage: actualul teren de golf este tocmai lo­cul unde aurarii roboteau de zor în vremurile de de­mult. Gazonul fin ascunde urmele vechi. Dar în dreap­ta locului de agrement, pe păşunea comunală, relieful ia forme spectaculoase. Munţi în miniatură, dâlme înalte, ca de un stat de om, răsar la tot pasul. Iarba abia că se prinde pe ele, contrastând cu platoul lin şi verde. „Dâlmele acestea sunt, de fapt, gră­me­zile de pietriş şi nisip rămase de sute de ani de pe urma au­rarilor care spălau în căutarea aurului”, ne lă­mu­reşte Ilie. Poţi ridica doi munţi uriaşi din grămezile de steril întinse cât vezi cu ochii, la Pianu de Jos! „Pe vre­mea Co­lec­tivului, era un drum foarte prost încoa­ce, spre pă­şune. Toamna era un no­roi, Doamne fe­reşte! Atunci s-au gândit oame­nii să facă un pic de drum şi le-a venit ideea să nu mai care pietriş de cine ştie de unde. Au folosit pietrişul rămas după sortarea aurului”, spune Ilie.

Mergem la pas întins, de aproape jumătate de oră, când dăm, deja, de primele porţiuni de „şanţ”, urmele apeductelor făurite de aurari. S-au distrus între timp, apa nu mai curge de sute de ani pe acolo, dar lucrul meşteşugit nu poate să nu te impre­sioneze. Sunt adânci de peste jumătate de metru şi late de până la trei metri, aşa că oame­nii le-au mai aranjat cu sapele şi cu târnăcoapele în ulti­mii ani şi au făcut din ele drumuri până sus, pe coama dealului. „Mai an, am ur­cat cu treabă pâ­nă în­colo, sus, şi am intrat cu carul cu fân pe şan­ţuri!”, povesteşte Ilie. „Vă daţi sea­ma, văzând şanţu­rile astea şi munţii de pietriş rămaşi, cam cât aur s-a putut scoate de aici!”. Pe mar­ginea ve­chilor ape­duc­te, în locurile unde malul s-a sur­pat de la ploaie, dar şi pe jos, din loc în loc, pie­trele au și acum solzi de aur de-ţi iau ochii, ziua în amia­za mare.

Cetățaua Bogățaua

La cei 90 de ani ai săi, fostul învățător din sat, Ioan Bena, şi-ar dori să mai urce, barem o dată, pe calea vechilor aurari. Nu-l mai ţin picioarele, dar are mintea brici, ca la tinerețe. Îşi aminteşte „la per­fec­ţie” cum el, tânăr venit din Pianu de Jos în Pianu de Sus, du­pă căsă­torie, descoperea în noul sat locuri noi şi specta­culoase, bătute de aurarii de odinioară. „Este un deal căruia îi zice Piscul Ce­tă­ţelii. Am fost de mai multe ori acolo, după ce m-am însurat, că socru’ meu lăsa pe-acolo caii la păscut sea­ra, iar eu urcam să îi cobor în sat. Cău­tând eu după cai, am ajuns într-o zi, pe şanţ în sus, până către muchea dealului Văratec, şi de acolo am trecut pe partea cealaltă. M-am dus aşa, pe vechiul ca­nal care tră­gea apa pentru aurari, până am trecut hăt, pe versantul celălalt. Şi acolo am dat peste un punct de pri­veliște extra­ordinar, de ză­ream până spre Tăr­tă­ria şi spre Cioara… Când am venit aca­să, i-am povestit lui ne­vastă-mea: «Să vezi pe unde am umblat!». Şi soacră-mea îmi zice: «A, păi ai fost până sus, pe Piscul Ce­tăţelii!». Sigur a fost o cetate aco­lo! Mai este pe aici un alt loc inte­re­sant, Ce­tăţaua Bogă­ţaua îi zice, că cică s-ar fi găsit aco­lo ceva bani şi aur as­cuns. E pe malul drept al râ­ului. Oa­menii zic că acolo, în Cetăţaua Bogăţaua, îşi ascundeau oa­me­nii aurul când erau atacuri străine, sau când era război. Şi la Ră­chita s-a găsit un adăpost de pământ pentru apă­rare, cu in­trare, aşa, în zig-zag, făcută tot de au­rari. Mai este un loc, mai în jos, şi în ziua de azi i se spune «La Comoa­ră». Zice că s-ar fi găsit acolo o comoa­ră as­cunsă, se vede treaba că a fost as­cuns ceva aur în pă­mânt… Toate ur­mele astea do­vedesc că aici s-a spălat mult aur”, spune Ioan Bena, sin­gurul om din sat care i-a mai prins, mic fiind, între cele două războaie mondiale, pe ultimii cule­gători de aur din Pianu.

Francezii dispăruți

„Între războaie, încă mai mergeau oa­menii, săra­cii, cu ce aur găseau, să mai facă un ban. Eu am avut un om de serviciu la şcoală, care toată vara îmi spunea că spăla la aur. Şi am dus la el acasă mulţi curioşi, pe vremea aceea. Unui inginer i-a făcut omul meu şi un şaitroc, era ultimul care mai ştia să facă şaitrocul pe model moştenit din moşi-strămoşi”, îşi aminteşte Ioan Bena. Bătrânul dascăl a fost pasionat de vechile po­veşti ale Pianului o viaţă în­treagă. Se însufleţeşte şi acum, când le spu­ne. Când povesteşte, nu-şi mai arată deloc vârsta, ochii vii şi pălăria neagră fac din el un tânăr aventuros, nu altceva! „Ultimii care au ex­ploatat aici au fost de la o societate stră­ină franceză, Société Anonyme des Mines d‘Or. Fran­cezii au cumpărat gră­dini de la oa­meni, le-a plătit, apoi or renunţat, nu ştiu de ce, şi n-o mai venit veci să-şi ceară banii înapoi. Între războaie o fost asta. Am prins şi Casa Auraria, aici, când eram mai tânăr. Acolo stă­teau cei ce colec­tau aurul. Şi mai ştiu pe cineva căruia îi zicea «Sănica Dom­nului», cineva de la Casa Auraria, care se ocupa cu pre­lua­rea aurului. A­ceastă Casă Aura­ria s-a des­fiinţat, pentru că nu se mai scotea aşa de mult aur încât să fie rentabilă. După ce s-a închis Casa Auraria, preoţii din sat s-au ocupat de pre­luarea aurului”, mă lămureşte Ioan Bena.

Tone de aur

„Mulţi s-au trezit vorbind că romanii au venit aici şi au început să exploateze aurul. Normal că romanii au exploatat aurul, dar e cât se poate de clar că ei au găsit aici o exploatare func­ţio­nală făcută de daci, şi au continuat să ia aur şi să-l trimită la Ro­ma, apoi sigur că, în timp, au îmbunătăţit ceea ce au găsit aici”, spune primarul co­munei Pianu, Marian Pe­trușe. „S-au găsit urme de zidire pe un canal, pe care apa era adusă de la peste 3 kilometri! Unii zic că e zidire din epoca romanilor, alţii zic că e prero­ma­nică. Nu sunt is­toric, dar din câte îmi dau sea­ma, e un canal pre­ro­manic, pentru că nu e stilul de con­struc­ţie speci­fic ro­ma­nilor”, spu­ne pri­marul. Des­co­pe­ririle istorice îl con­firmă pe Marian Petrușe. Co­morile de aur afla­te în pro­prie­tatea regilor daci tre­buie să fi fost foarte în­­semnate: o dove­desc scenele de pe Co­lumna lui Tra­ian în care cai mici, de mun­te, cară din greu desagi cu podoabe din cetăţile dacice.

Transilvania pro­ducea mult aur. Peste 100 de kilo­grame de aur din Ardeal luau săptămânal drumul Ro­­mei. Consemnări des­pre bogăţia în aur a Transilvaniei sunt numeroase în Evul Mediu, dar cea mai specta­cu­loasă dintre toate este cea a notarului Kos­leri, care, la 1717, povesteşte că, după o ploaie puter­nică, s-au găsit la Pianu de Sus bucăţi de aur de mărimea unui deget.

Comoara lui nea Ioan

Bătrânul dascăl Ioan Bena ştie câte în lună şi în stele despre aurul din Pianu. I-a plăcut de când se ştie să citească şi să cerceteze. Doar nu era degeaba urmaș al familiei Bena, neam falnic, din care au ieșit o mulți­me de oameni cu carte. Dar i-a plăcut mult, în calita­te de învățător, să stea la vorbă și cu bătrânii satului, ca­re ştiau din tată-n fiu poveştile vechilor aurari. To­tuși, cele mai multe le ştie din amintirile bunicului Ioan Bena, preot în Pianu de Jos, și care a pus pe hârtie aces­te amintiri pe vremea Imperiului Austro-Ungar, în 1916, sub forma unei monografii a satului. Câşti­ga­se un concurs lansat de „Reuniunea Română de Agri­cul­tură din Comitatul Sibiu”, iar lu­crarea urma să fie publicată numaidecât. Doar că războiul s-a împotri­vit ambiţiilor părintelui Bena. Mai rău, manuscrisul s-a pierdut, iar părintele s-a trezit cu munca lui de ani de zile risipită în ceaţa acelor zile teribile. Ani întregi a suferit bietul om după manuscrisul atât de drag sufle­tului său. Pusese acolo, cu migală şi cumpătare, cu gri­jă mare, ca să nu dea de bănuit cenzurii austro-ungare, tot ce avea mai de preţ satul în care se născuse, satul ridicat pe râvna de sute de ani a „culegătorilor de aur”. Se ruga mereu, în sinea lui, că da’ de s-a îndura Dum­nezeu cel bun şi a scoate la iveală, cândva, paginile scrise de el despre Pianu. Nu se gândea să mai prindă el alea vremuri, dar măcar nepoţii lui să afle odată şi odată povestea adevărată a satului de aurari. Dar Cel de Sus i-a ascultat rugile mai repede decât s-ar fi aştep­tat vrednicul părinte. În 1922, chiar înainte de Buna Ves­tire, a aflat vestea cea mare: manuscrisul a fost gă­sit. Neatins! Grabnic l-a dat preotul mai de­parte, spre ti­părire şi, după 1925, monografia sa vedea lumina tiparului.

„Mai am şi acum câteva exemplare vechi din car­tea bunicului”, zâmbeşte bătrânul dascăl Ioan Bena. Se ridică cu greu şi merge şchiopătând spre camera din dosul frumoasei curţi pietruite, plină de trandafiri și mușcate, opera doamnei Bena, soția, nonagenară și ea, care plutește prin lumina fosforescentă a verii, sub­țire și transparentă, ca o nălucă de fum. D-l în­vă­țător vine după minute bune şi întinde un caiet ver­zu­liu, de pe care tocmai ştersese un fir de colb. Ra­dia­ză de feri­cire. „E aur curat aici! Asta e ade­vărată comoară, dacă vrei să ştii poveştile vechilor aurari din Pianu”, spune, apoi se retrage pe un colţ al dor­mezei sale, ca să mă lase să citesc în treaba mea.

Mai mult aur ca-n Apuseni

Tai cu un creion ascuţit capetele paginilor ieşite de sub tipar în perioada interbelică. Volumul e nea­tins. Sunt pagini întregi despre vechii aurari în mo­nografia scrisă de bunicul domnului învățător. „Pe hotarul Pia­nului de Jos, în partea numită Nă­sâpuri şi în pădurea Margini, sunt o mulţime de gropi şi ridicături, semne neîndoioase că acolo, în vechime, s’a spălat aur (…) Au­torii cari descriu izvoarele de aur spun că mai mult aur iese din spălatul straturilor de aluviu decât din Mun­ţii Apuseni”, scrie preotul Ioan A. Bena. Tot el îl citează pe un anume Benigni, care spune că „cele mai de frunte şi mai productive spălături de aur sunt la Pian şi Răchita, în scaunul Sebe­şului. Din producţia anua­lă de aur, care se evaluează la 11-12 măji, spă­lăturile singure dau 7-8 măji”, adică o jumătate de tonă de aur! Preotul Bena notează că, după plecarea romanilor, care au perfec­ţio­nat spălătoriile moştenite de la daci, „regenţii următori, în diferite rânduri, au reorganizat produc­ţia de aur, căci toţi recunoşteau va­loarea şi efectul aurului pentru întărirea tronului şi bună­starea poporului. Data când s-a reluat spă­latul de aur pe hotarul Pia­nului nu se ştie. Întâia po­me­nire despre el se face în decisul dela congre­gaţia celor Şapte-ju­deţe cu data 4/II 1485. Pe atunci s-a format sa­tul Pianu de Sus, cres­când re­pede, pentrucă băieşii se bucurau de pri­vilegii”.

Care era meşteşugul cernerii aurului din pie­trişul de pe malul apelor nu ne spune pă­rintele Ioan A. Bena. O descriere originală şi plastică a băieşitului ne-o lasă însă, tot într-un manuscris, preotul Joseph Leonard din Sibiu. „Uneltele pen­tru această muncă sunt o scândură de o lun­gime de 5-6 urme (160-190 cm), aşezată oblic, care la mar­gine are câte o «şiştoare» de lemn. Pe aceas­tă scândură se aşează nişte petece de lână şi se toarnă pe ea nisipul aurifer îm­preună cu apă, praful de aur rămânând pe aces­te pe­tece. Praful de aur se spală apoi în­tr-un vas cu apă şi se ex­tra­ge aurul într-un fel de covată. Această ma­nipu­laţie o fac cu mare exactitate şi certitudine, încât nu le scapă nici un firicel de aur”.

Zestrea de nume

Preotul Bena sur­prin­­de, în frumoasa lui monografie, şi anii de­că­derii băieşitului la Pia­nu. „Unele zidiri, în cari au funcţionat am­ploaiaţii pentru răscum­părarea aurului, ofi­cerul (Goldeinloser) şi controlorul, se mai pot vedea şi astăzi în Pianu de Sus. Dar de când această instituţie şi-a închis rostul, apeductul şi şanţurile s-au stricat, şi astfel numai pe timp de ploaie mai puteau spăla băieşii sin­gu­ratici, – iar aurul ce doar mai gă­seau îl vin­deau la Zlagna. Băieşitul s-a mai con­tinuat o scurtă bucată de vre­me, apoi a în­cetat de la sine”.

În zilele noastre, Pianu de Sus şi Pia­nu de Jos, sa­tele pe care aurul le-a învrăjbit, nu o dată, de-a lungul se­cole­lor, trăiesc în bună pace. O binecu­vân­tată linişte domneşte pe străzile cu case făcute după modele săsești, căci saşii au locuit aici vreme îndelungată, alături de ro­mâni. Azi, comuna pros­peră din tu­rism, din agricultură şi din fonduri europene. Puţini mai ştiu povestea auru­lui. Se tot vorbește de unii care s-au mai tot cazat pe la oamenii din sat, în ultimele decenii, şi despre care se zicea că ar căuta aur, dar precis nu se știe nimic. Nu ştiu nici măcar cei care i-au găzduit, căci noii căutători de aur erau oameni ciudaţi şi tăcuţi, secretoşi nevoie mare. „Dădeau bună-zâua când vineau o’ când plecau din cas‘, apăi altu‘ nu mai scoteai o vorbă de la ei”.

Ilie Stănuş, călăuza noastră, îmi povesteşte că era tânăr, prin anii ’70, când a văzut un bătrân din sat, cum spăla pământ în vale, la un şaitroc improvizat, după cum auzise şi el de la alţii mai în vârstă. Altfel, doar şaitrocul desenat pe stema comunei, dâlmele uriaşe de pe păşune şi drumurile din vârfuri de deal tre­cute prin vechile şanţuri mai amintesc de spălă­toriile de aur. Şi numele oamenilor. „Noi avem aici, în sat, foarte multe nume specifice zonei Olteniei sau Moldovei. E clar că, în sute de ani, au ajuns aici oameni de peste tot, atraşi de exploatările de aur. Gă­seşti aici nume ca Alion, adică A lui Ion, care nu e nume din Ardeal. Plus că tot aici au fost aduşi ţiganii băieşi. Interesant e că nu i-au lăsat să se sta­bi­lească în sat. I-au trimis peste deal, la Săliştea, unde şi acum este o comunitate puternică, de peste 1.000 de suflete, numai băieşi. S-au adaptat foarte bine, nu au făcut probleme, iar când aurul nu a mai fost rentabil au trecut la diverse meşteşuguri. Fac mături, linguri din lemn sau coşuri de nuiele”.

Primar de ani de zile în Pia­nu, Marian Petrușe a fost permanent la curent cu miş­cările tuturor celor care, naivi şi nu prea, s-au interesat după Revoluţie de reluarea exploa­tă­rilor de aur în comună. „Au venit nişte aurari de prin sud, prin 1992-1993, care au cer­cetat Valea de Sebiş, unde e un curs de apă. Au găsit ceva aur atunci, dar l-au exploatat în şaitroc, ca acum 3-400 de ani. Cărau în saci pământul, iar seara îl spălau la râu…”, îmi spune primarul. „N-au stat mult şi au plecat. Apoi au mai venit nişte studenţi să cerceteze prin 2000, dar abia în 2001 s-au făcut nişte foraje serioase, nişte puţuri, destul de multe. A venit un englez cu avizul Agen­ţiei Naţionale pen­tru Resurse Mine­rale, iar geologii au fost români, foar­te buni specialişti, din cum mi-am dat seama. Am discutat cu ei şi mi-au spus că există aur şi acum, dar nu în canti­tăţi care să justifice o inves­tiţie serioasă. Oricum, nu ne gân­deam noi să autorizăm exploatări aurifere, pentru că locul respectiv are deja o destinaţie turistică, e cel mai mare teren de golf din sud-estul Europei şi un teren re­cu­noscut prin faptul că are su­prafeţe naturale deo­sebite, cum rar mai găseşti”, susţine primarul din Pianu.

Marian Petrușe vrea, totuși, să dea de cei doi geo­logi şi să-i roage să sape nişte puţuri pe care să le folo­sească în scop turistic, în cadrul unui muzeu al satului transilvan, pe care şi-l imaginează în apropie­rea tere­nu­lui de golf, pentru a creşte şi mai mult atracti­vitatea comu­nei. „Nu trebuie să ne uităm tre­cu­tul, trebuie să ne mândrim cu el, chiar dacă azi nu mai depindem de aur. De aceea am şi pus şai­trocul pe stema co­mu­nei. Mie, unuia, mi se pare ex­traordinar că noi avem aici o tradiţie de pes­te 2.000 de ani, deci dacă vine cineva şi vorbeşte despre con­ti­nuitate, noi avem dovada clară a conti­nuităţii românilor. Povestea aurului e aceas­tă dovadă”, spune hotărât primarul. În jurul lui, lumea tre­bă­luieşte de zor. Se pregă­tesc Zilele Fiilor Pia­nului. „Fiii” vechilor „cule­gători de aur”. „Aure­guli”, cum le ziceau bra­vi­lor daci, care au plă­mă­dit în şaitroacele lor de lemn, acum mai bine de 2.000 de ani, bo­găția Romei și apoi a Impe­riu­lui Ro­man. Au urmat, apoi, austriecii. Dar aceea e altă po­veste, pe care o vom spune la vremea ei.

Fotografii de ANDREI CHERAN