MONICA ANGHEL (cântăreață): „Iubesc viața! E cea mai de preț comoară”

În uniformă, de mână cu mama

– Întâmplarea face ca dialogul nostru să aibă loc fix în ziua de începere a școlii. Cu puțină ima­gi­nație, chiar auzim pe fundal clopoțelul. Mai tre­sari la sunetul lui? Mai ai amintiri din „rândul patru, banca de la geam”?

– Să-ţi spun sincer, parcă-mi amintesc mai de­gra­bă agi­ta­ţia dinainte, efortul de a fi pre­gătită cum se cuvine, de a găsi toate cele trebuincioase pentru şcoa­lă. În vremurile acelea, efortul era conside­ra­bil. Azi avem acces la absolut orice şi de aceea agitaţia dina­in­tea pri­mei zile de şcoală e mult mai diluată. Ghioz­da­nul care se găsea atât de greu este azi în­lo­­cuit de un rucsac co­mod, care nu-ţi mai rupe spa­te­le. Caiete, sti­louri, tot ce ai ne­voie exis­tă în mii de va­rian­te şi preţuri. Iar dacă nu ai vre­me sau chef să mergi să le ca­uţi, un click pe Internet re­zol­vă pro­ble­ma. Dacă asta scade din farmec? N-aş mer­ge chiar pâ­nă acolo. Cred că, mai nou, avem tendinţa să confundăm nişte sentimente, amestecăm do­ru­rile cu melancolii care, dacă le gândim la rece, au fost adevărate corvoade la vremea lor. Dar, evident, mă gândesc cu drag la copilărie, am amintiri care mă emoţionează din acea perioadă, doar că eu sunt un om cu o memorie selectivă. Am dezvoltat acest mecanism de a nu păstra totul în min­te, de a face mereu loc pentru lucruri noi. Îmi pla­ce să învăţ. Aşadar, îmi amintesc prima mea zi de şcoală cam aşa: m-a condus mama de mână şi a­veam uniformă, iar uniforma îmi plăcea foarte mult. Mâna mea strân­să de cea a mamei, sunetul panto­filor noi şi, cel mai important, mân­dria cu care mer­geam îm­bră­cată în acea uniformă. M-a făcut să simt din prima că aparţin unui grup, unul special, de oa­meni care îşi doreau să fie educaţi. Da, sunt de părere că şi azi e nevoie de uniforme sau măcar de ţinute simple pentru elevi (pantaloni, fuste bleu­ma­rin şi cămaşă albă, să zicem). În primul rând, s-ar simţi ei mai bine că sunt într-un mediu aparte. Apoi, uniforma ar face ca diferenţele dintre elevi să fie nu­mai cele academice, nu legate de modă, de câţi bani au pă­rin­ţii pentru haine de firmă. S-ar diminua o mulţime de răutăţi. Iar apropo de asta, mai nou, copiii sunt acuzaţi că sunt răi. Nu ei sunt răi, ci părinţii! Azi, ieri, acum o sută sau o mie de ani, cu toţii ne naş­tem la fel – egali, buni şi curaţi. Ce şi cum de­venim se schimbă de-a lun­gul vieţii, peste baza care se pune acasă de către părinţi. Din păcate, azi aceştia au cam pierdut din valorile pe care se clădeşte o familie, și apoi o societate bazată pe respect şi armo­nie. Cum să acuzăm un copil că e agresiv, când însăşi mama lui vine la şcoală şi, cu toată lumea prezentă, face profesorul cu ouă şi oţet. Ai subminat auto­ri­ta­tea profesorului în faţa pro­priului copil, iar apoi ai pre­tenţii de la das­căl să ţi-l trans­for­me în­tr-un elev model, dol­do­ra de pre­mii şi cu un viitor de aur? Ceva nu sună bine aici şi nu e în niciun caz vina copi­lului. Iar acesta es­te doar un exemplu.

Cele zece porunci

–   Aviv, băiatul tău, a împlinit treisprezece ani. Ce fel de mamă ești pentru el? După ce principii îl crești?

– Cele zece porunci au fost pentru mine punctul de plecare pentru principiile pe care încerc să i le insuflu de mic. Nu am găsit în nicio carte, la niciun înţelept sau specialist în educaţie principii de viaţă mai bune. Apoi, vin micile completări de bună cu­viinţă, de respect, de atitudine. Da, îi spun şi să stea drept la masă, să păşească dârz, să salute, să asculte, să nu întrerupă pe cineva din vorbit, toate sfaturile care cred că-l vor ajuta să devină un adult demn, un bărbat galant şi omenos. Blândeţea e mijlocul prin care încerc să-i insuflu aceste valori lui Aviv. Cu ele am crescut şi eu. De copii, nici mie, nici fratelui meu, nu ne-a lipsit nimic, aş minţi să susţin altceva, dar fără să fim alintaţi. Am fost edu­caţi să preţuim munca şi să ne iubim unii pe alţii. Se vede până azi cât de bine am asimilat totul – sun­tem un neam cu legături de oţel între noi. Fie­care e pe drumul lui, are propria familie, dar timpul nu a schimbat nimic în educaţia pe care am primit-o noi acasă. Eu sunt și azi exact cum eram de copil: ascultătoare. Nu e zi să nu-I mulţumesc lui Dum­ne­zeu că am părinţii alături, sănătoşi, şi că mă pot sfătui cu ei.

„Avem nevoie urgentă de oaze de liniște”

– Bunicul tău a fost sculp­torul Regelui Mihai, tatăl tău i-a urmat meşteşugul; mama e de­signer vestimentar. Cât de mult a contat pentru tine să creşti într-un mediu artistic?

– Evident, a contat enorm. La fel şi pentru fratele meu, un pictor de excepţie şi un muzi­ci­an de mare talent. Noi am cres­cut prin­tre oameni cu aplecări artistice, dar nu în boemie. A­veam reguli stric­te de compor­ta­ment, de pro­gram, de etichetă. Însă, proxi­mi­tatea artei ne-a influenţat enorm. De aceea spun că este extrem de bine ca fiecare co­pil să fie îndru­mat către activităţi artistice, chiar dacă nu are în familie oa­meni cu astfel de preocupări. Pictură, muzică, dans, olărit, actorie, nu con­tea­ză… De ce? Pentru că arta te îmbo­gă­ţeş­te, te face să fii mai bun la suflet şi să ai mintea des­chi­să. E nevoie ca de apă de calităţile aces­­tea azi, când viaţa este atât de prag­ma­ti­că. Nu sunt genul care se plânge, ci mai de­grabă directă, fără o­co­lişuri sentimen­ta­le. Cu toate acestea, cred cu tărie că azi avem nevoie urgentă de a ne găsi oaze de linişte, armonie şi iubire, iar orice formă de artă ne uşurează această „misiune”. Mai cred că fiecare dintre noi e capabil să-şi creeze propriile refugii de frumos. Ei bine, tocmai în acest sens susţin că măcar o preocupare artistică va ajuta un copil, un viitor om mare, să-şi găsească un astfel de refugiu şi să-i înţeleagă importanţa.

– Refugiul tău care este? Ce te ține legată la țărm, în viitura lumii de azi?

– Refugiul meu este familia. Nu-ţi imagina că totul e lapte şi miere, fără ceartă, fără încruntări. Suntem la fel ca toţi oamenii, cu bune şi rele. Ba, eu cred că o ceartă zdravănă eliberează, câteodată, nişte mari tensiuni, funcţionează ca supapa oalei sub presiune. Spui ce ai de spus, lămureşti totul, chiar şi cu un ton mai ridicat. Asta face bine, pentru că nu se acumulează „nespusele”, care sunt cele mai periculoase. Dar dacă seara ne contrazicem de la ceva, dimineaţa lucrurile sunt lămurite, cafeaua se bea în pace, iar energia bună pentru o nouă zi pornește exact din dimineţile frumoase în familie. Cu înţelepciune, echilibru şi înţelegere se poate trece peste orice. Nu cred în cuplurile care susţin că nu se ceartă niciodată. Ele fie mint (pe modelul falselor fericiri afişate pe internet), fie nu au nicio treabă unul cu celălalt, probabil se şi întâlnesc rar. Una peste alta, eu consider înţelegerea cuvântul de bază în realizarea armoniei la care cu toţii aspirăm.

– Băiatul tău și-a aflat, și el, ancora? Moște­neș­te înclinaţiile artistice ale familiei tale?

– Aviv cântă şi la chitară, şi la pian. Are şi mână bună la desen. În mod cert e pasionat de muzică, sub toate aspectele ei. Cântă clasic la pian, dar este extrem de ataşat de rock, chiar din acela foarte dur. Acum a descoperit şi muzica country, l-a vrăjit, chiar îmi dă şi mie să ascult nişte artişti de care nu auzisem niciodată şi care sunt foarte buni. Deci, în prezent, Aviv e un rocker cowboy. Unul care înoată foarte bine, face echitaţie, karate, e un copil activ, pe care-l încurajez să-şi urmeze toate pasiunile şi in­stinctele fără să-i pese de ce spune lumea.

„Nu mă uit la știri. Niciodată!”

– Un model de viață la fel ca al tău: pe cât se pare, câștigător. Arăți minunat, ai o siluetă de invidiat și simt și în tonul vocii tale că la mijloc e vorba de biru­in­ță. Adevărat?

– Da, mă simt extraordinar de bine! Transfor­marea aceasta a mea nu e una bruscă, ci rezultatul a şase ani de efort susţinut. Cel mai important este că nu a apărut din niciun fel de complex sau va­ni­tate, nevoia supremă a fost sănătatea: am fost ope­ra­tă pe coloană, iar atunci medicul mi-a spus că e obligatoriu să slăbesc. Iar eu am fost şi am rămas un co­pil ascultător, deci am început, din urmă­toarea secundă, schimbarea stilului de via­ţă. Pas după pas, cu răbdare. Azi sunt instructor de fitness cu acte în regulă, consultant psiho-nutriţie, iar la anul voi avea şi diploma de consultant nutriţionist. Am început totul la „ABC Fitness”, iar faptul că oamenii de aco­lo sunt nişte exem­ple de profesio­na­lism, dăruire şi răbdare m-a ajutat cel mai mult şi să am silueta de azi, dar şi pregătirea aceasta profesională no­uă. Georgiana şi Bogdan Vasile sunt două nume pe care te rog să le men­ţio­nezi, fiindcă merită să fie cunos­cuţi. Azi, mai mult decât oricând, avem nevoie de exemple bune. Orice se întâmplă extraordinar în România trebuie adus în faţă, căci de rele auzim imediat. Nici măcar nu mă uit la ştiri, niciodată!, şi totuși, tot aflu de toate grozăviile pământului. Sau crezi că eu am parte numai de laude vizavi de aspectul meu fizic? Eheee, câţi se găsesc să-mi aducă aminte că am o vârstă, că trebuia să fac asta mai devreme, că acum sunt prea slabă, că una, că alta. Eu îi las să vor­beas­că şi-mi văd de ale mele, dar nu voi înceta niciodată să evidenţiez tot ce se întâmplă bine în ţara asta.

„Cu fiecare an care trece, nu mă simt mai bătrână, ci mai privilegiată, fiindcă… trăiesc”

– Monica, există multe femei care ar vrea să-ți calce pe urme, dar nu știu cum. Ai un sfat pentru ele?

– Singurul sfat pe care îmi permit să-l dau fe­me­ilor, oamenilor, în general, este că trebuie să se iubească aşa cum sunt. Chiar dacă simt că ar fi bine să schimbe ceva, dar nu găsesc puterea să o facă, tre­buie să ajungă la pace cu ei înşişi şi să se iu­beas­că. Faptul că eşti slab nu te face nici mai frumos, nici mai deştept şi, cel mai important, nici mai bun decât ceilalți. Eu recunosc cu toată sinceritatea că, dacă nu aş fi avut această problemă de sănătate, nu aş fi slăbit. Nu aveam nicio problemă cu mine, în­tot­deauna m-am simţit foarte bine în pielea mea. Am avut mereu încredere în mine, cu sau fără pa­truzeci de kilograme în plus sau în minus. M-am iubit tot timpul, pentru că iubesc viaţa. Pentru mine nu este fericire mai mare pe lume decât să mă tre­zesc în fiecare dimineaţă. Cu fiecare an care trece, nu mă simt mai bătrână, ci mai privilegiată, fiind­că… trăiesc. Simplu. De aceea pot spune că nu s-a schimbat nimic esenţial în viaţa mea de când cân­tăresc mai puţin. Cânt la fel, am exact aceeaşi prie­teni, aceleaşi preocupări, aceleaşi principii. Cu o ex­cepţie: sportul. El este singurul lucru nou la mi­ne, total inexistent înainte. Atât cel cu instructor, dar mai ales mişcarea, în general, mersul pe jos. Seara, stăm toţi trei la câte un film, iar eu mă ridic şi spun: „Aş face o plimbare, vine cineva cu mi­ne?’. „Nuuu!”. Şi iată-mă doar eu cu câinele, pe străzi, el nu mă refuză niciodată. Lăsând gluma la o parte, mişcarea este tot ce am adus nou în viaţa mea în aceşti ultimi ani şi da, îmi face extrem de bine. Mai mult decât beneficiile evidente, plimbă­ri­le acestea mi-au deschis ochii în ceea ce priveşte oraşul meu. Sincer, abia acum descopăr ce-a mai apărut nou sau câte o clădire recondiţionată fru­mos. Maşina te ţine străin de oraşul tău, pe când mer­sul pe jos, relaxat, te transformă într-un fel de tu­rist în propria urbe. Da, m-am reconectat cu Bu­cu­reştiul meu drag în ultimii ani. Ba chiar cu toată ţara, fiindcă aceleaşi plimbări le fac şi când sunt în alte oraşe, fie la concerte, fie în vacanţe. Avem o ţară superbă, vă invit să ieşiţi din maşini și să mergeți la pas, azi o stradă, mâine un sat, un oraş. Priviţi-o fără răbufniri critice, ci cu ochi buni, iar dintr-o dată o veţi percepe în cu totul altă lumină.

Eu și drumul meu

– Kilograme în minus, bucurie în plus. Se sim­te ea și în profesie, în muzică? Îți mai celebrezi vo­cea ta minunată, una din cele mai mari ale României?

– Aş minţi să spun că sunt copleşită de concerte sau evenimente. Ele există în număr rezonabil, dar nu abundă. Nu e rău, fiindcă asta îmi dă timp să mă ocup de lucruri noi. Chiar sunt în plină muncă la un proiect, lucrez alături de un compozitor nou pen­tru mine, dar extrem de interesant: Marian Stavăr. Chiar îmi place mult această colaborare, seriozita­tea cu care se ocupă de orice aspect, de la com­po­ziţii la videoclipuri. Avem de ceva vreme o piesă nouă, împreună cu Bella Santiago (fostă finalistă la „Vocea României”), un glas incredibil şi un om pe măsură.

– Cum ţi se pare că arată industria muzicală azi?

– Voi spune aşa: sunt un observator al feno­me­nului muzical. Sunt atentă şi observ, dar atât. Am drumul meu, „Eu şi drumul meu”, cum spune piesa pe care mi-a scris-o Ionel Tudor. Insist să-mi păs­trez eticheta, valoarea şi eleganţa. Doar observ.

– Totuşi, ce observi e bine sau nu prea?

– Ca notă generală, observ disperarea. O dis­pe­rare şi o frustrare generale. Nu mă refer numai la dis­perarea unora după succes, dacă se poate de azi pe mâine, ci şi la disperarea altora că îmbătrânesc. Disperarea celor care ar face orice să se vadă pe ecrane, crezând că, odată ajunşi, vor şi rămâne aco­lo pentru totdeauna. Ba mai mult, mai speră că se vor şi îmbogăţi. Atât de eronat, atât de de­par­te de adevăr şi de gândirea unui om echi­librat. Iar eşecul iminent de după îi tri­mi­te către droguri, depresii şi alte dis­perări mult mai periculoase. Asta observ şi nu spun nimic, decât „Doamne fereş­te!”. Am şi bucurii, iar una dintre cele mai plăcute este când vin către mine ti­neri interpreţi pentru sfaturi. Sunt foarte onorată când se întâmplă, şi le ofer cu toa­­tă inima. Apoi, cel mai interesant în ul­ti­mul timp este că sunt abordată de foar­te mulţi părinţi care-şi doresc ca ai lor copii să lucreze cu mine, să le ofer lecţii şi îndrumare muzicală. Iată ceva la care mă gândesc din ce în ce mai serios, fiind­că interesul e foarte mare, iar copiii sunt cel mai important lucru din lume. A avea ocazia să modelezi ceva frumos din ei este un privilegiu. E atât de mare nevoie azi de modele şi repere valide, încât, dacă aceşti părinţi mă consideră pe mine unul dintre ele, le sunt recunoscătoare. Cred foarte mult în rolul modelelor, mai ales pentru copiii de azi, bombardaţi de aşa-zisele vieţi perfecte ale unor disperaţi de pe internet. Cred, de asemenea, că per­soanele publice au obligaţia morală de a fi bune modele, altfel nu prea au ce căuta sub această titulatură. Trebuie să fim foar­­te atenţi, foarte, foarte atenţi la ceea ce transmitem, pentru că, vrem, nu vrem, suntem formatori de opinie. Publicul te-a ridicat, ţi-a oferit dragostea şi încrederea lui, eşti obligat să-i întorci gestul cu un comportament ireproşabil. Aşa ar trebui, cel puţin.

– Monica, se mai poate trăi azi din muzică, sau e nevoie de un plan B în viață?

– Orice om responsabil şi echilibrat se gândeşte că timpul trece, generaţiile şi gusturile se schimbă, şi atunci trebuie să ai o roată de rezervă pentru su­pravieţuire. E firesc şi înţelept aşa. Industria muzi­cală e alunecoasă, nu-i vina nimănui, este ce este. Cât despre mine, bănuiesc că te referi cu întrebarea asta la „Conacul Sfânta Elena” din Argeş, în care am investit foarte mult, pe care l-am renovat şi transformat în pensiune. Dar el încă nu aduce li­nişte financiară. Progresăm, ne bucurăm de el, noi, toţi, cei din familia Anghel, mai ales tata, care e stăpân acolo. E un loc extrem de frumos, pe care am ajuns să-l iubim mult. Revenind la întrebarea ta, repet, e înţelept să investeşti în ceva palpabil, care rămâne, chiar dacă eşti artist. Asta nu înseam­nă că eşti nesigur de cariera sau talentul tău, ci conştient de efemeritatea industriei în care ţi le pui în valoare.

– Care este maximul fericirii tale, Monica?

– Copilul meu, răspund repede. Implicit, feri­ci­rea se lărgeşte la toată familia mea. Iar peste asta, am mai spus-o şi o voi repeta la nesfârşit: simplul fapt că mă trezesc dimineaţa mă face fericită de nu se poate. Viaţa e cea mai de preţ co­moară.

Foto: Daniel Ciocârlie