Nebunul lui Dumnezeu

FORMULA AS ÎN MUNȚII ȚIBLEȘULUI

Poetul muntelui

Mai întâi, cafeaua. Lumina care crește odată cu zgomotul orașului. Deschid laptopul, tastez pe Google un singur cuvânt: Țibleș. Îmi apare o hartă; o tot măresc până văd clar numele localităților de la poalele muntelui: Fiad, Suplai, Șendroaia, Mo­lișet, Strâmtura, Groșii Țibleșului. Unele sunt în județul Bistrița-Nă­săud, altele în Maramureș. Granița dintre județe e acolo, sus, pe culme. Sorb din cafea, caut fiecare sat în par­te. Lumina s-a mărit, e soare acum, vuietul orașului a intrat pe fereastră; o închid. E ceva mai liniște acum; un click de mouse și deschid un text publicat pe 8 octombrie 2018, pe site-ul destepti.ro: „Două zile pe munte. Țibleș, Maramureș”. Îl des­chid, ci­tesc. O descriere a unei dru­meții, câ­teva fotografii, apoi urmă­torul pasaj: „Câteva ore am parcurs în pas do­mol cărările de munte care duceau în sus, pe Valea Bradului, spre locul de popas unde îți poți pe­trece noaptea, refugiul Arcer. O că­suță mică, de lemn, în mijlocul pă­durii, care servește drept adă­post drumeților și celor care se nimeresc prin zo­nă. În acel loc mai poate fi întâlnit cel care e cu­noscut drept «poet al muntelui», Ioan Mich, un om care a ales să trăiască izolat, de mai mult de zece ani deja, locuiește în câteva adăposturi rudi­men­­tare în acești munți, scrie versuri pe care le dedică celor pe care-i întâlnește, povestindu-le despre viața lui și experiențele trăite pe munte”. Povestea de pe site continuă, dar nu mai are nicio legătură cu poetul din munți. Mă întorc la paragraf. Îl mai citesc o dată. Și încă o dată. Mă ridic de la birou, deschid iarăși fereastra, mă izbește larma ora­șului, mă umplu de ea și știu: trebuie să-l întâlnesc pe omul ăsta, să aflu ce l-a făcut să ajungă acolo, să văd cum e să trăiești singur într-un munte.

Un om într-un munte de fân

Într-un dicționar fictiv de sino­nime, Groșii Țibleșului ar trebui să fie totuna cu luna Septembrie. O așe­zare cuminte, blândă ca o dimi­neață însorită. Un loc ferit de zgo­mot, în afara drumurilor știute, poar­­ta de intrare spre Munții Țibleș. Satul e aproape pustiu, dar se aud clo­pote. Sfânta Maria Mică a adunat oa­menii în biserică. Puținii pe care îi întâlnesc se află în fața primăriei. Îi salut, le spun cine sunt, îi întreb da­că au auzit de Ioan Mich. Lumea se animă. Sigur că au auzit. Omul e un soi de celebritate a locului. „Aaa, Poetul! Toți îl știm, da’ nu-i din partea lo­cului. Din ce am auzit eu, o venit de la Bistrița la noi în munți. Trăiește în Grădina Fetei Pădurii, chiar sub Vârful Țibleș. Dar nu l-am mai văzut de ani buni în sat”, îmi spune o fe­meie. „Nu mai e acolo, să știți. S-o mutat”, intră în vorbă și paznicul de la primărie. „Îi la Măgura acum, e băgat acolo, în ceva groapă de și-o să­pat-o el. Eu așa știu. Nu urcați până la Arcer, că mereți degeaba. Țineți drumul pe Valea Bra­dului până la cabana Poiana Țapului. O să-l gă­siți pe Viorel acolo. Îi cabanier. Întrebați-l pe el, că sigur știe”. Îmi notez toate numele și locurile. Înainte să plec, le pun oamenilor întrebarea la care m-am gândit de când am aflat că există cineva care locuiește singur, în munți: „Omul ăsta e sănătos la minte?”. Paznicul primăriei își trece mâna prin păr, se gândește, ezită, lungește un ă, umple cu el o frază întrea­gă, apoi răspunde: „Ceva tre­buie să aibă la cap de stă sin­gur acolo. Eu așa cred. Altfel, dacă îl întâlnești, nu-ți dai sea­ma că ar ave”. „Vă spun”. Intră în vorbă și-o doamnă, aflată cu treabă la primărie: „are o sclipire de geniu, are vocabular… Înțeleg că ar avea și o familie, o soție, o fiică, dar, clar, omul trăiește în lumea lui”. Îmi iau rămas bun, le mulțu­mesc oamenilor pentru ajutor. Mai am mult până să ajung pe culmea Măgurii, până la groapa aceea săpată în pământ, în care trăiește poetul Ioan Mich. Drumul de pe Valea Bradului e acoperit de un strat de pietriș turnat de curând, care nu a apucat să se taseze. Mașina rulează încet, ca pe valuri, dar asta nu e neapărat ceva rău. În felul ăsta, am tot timpul din lume să văd. Au apărut vile și pensiuni. Sunt încă puține, dar cu siguranță vor fi mai multe: pășu­nea a fost deja parcelată, tablourile electrice au fost fixate pe stâlpi. În curând vor veni și mai mulți oameni, iar liniștea va fi alungată departe, din ce în ce mai departe, pe culmile împădurite. E în firea lucrurilor, a lumii în care trăim, să se întâmple așa. Până atunci, căpițele de fân sunt încă aici, răsfirate pe vale. La fel și turmele de oi. Mă apropii de munți. Vârful Țibleș crește, acoperă cerul și devine albastru ca și el. Un vulcan bătrân, stins de mult, învelit acum de o iarbă verde, uriașă. Undeva, aici, pe cul­mile astea, locuiește un om. Îl caut, nu într-un car, ci într-un munte de fân.

Viorel, cabanierul

„Bună ziua!”, spun. Un bărbat își mișcă încet capul în semn de salut. „De la București am venit. Îl caut pe Ioan, poetul”. „Nelu”, zice omul. „Noi îi zicem Nelu. Nimeni nu-i spune Ioan. Îi aici, peste pădure, tăt pe pârâul ista-n sus. Da’ numa’ pe jos puteți ajunge la el..”. Bărbatul se uită lung, neîn­crezător la mine. „Pe jos”, răspund, „sunt obișnuit cu asta”, adaug, cât să-l fac pe om să înțe­leagă că și bucureștenii au demni­tatea lor. Încă nu e convins că pot mer­ge. „Îi greu, să știți. Pe pârâu nu-i po­tecă, numa’ hățișuri. Tră să vă întoar­ceți un picuț pe unde ați venit. Îi un pod acolo. De la el, în stânga, se face un drum de căruță și tafuri, care urcă în serpentine prin pădure. Mereți pe el, până ajungeți într-un câmp. Tot urcați pe câmpul ista până aproape de culme. Acolo îi o casă părăsită. Stați cu fața la ea și, pe stânga, unde-s niște copaci mari, o să vedeți o cărare. Luați-o pe ea și o să dați de adăpostul lui. Numa’ că e cam pitit. Mai bine îl strigați, că poate v-aude. Nelu, că așa îl strig și eu când îi mai duc de mâncare, că el nu coboa­ră. De ce nu coboară?! Păi, eu știu cum îi zboară lui păsăricile prin minte?! Că unde îi minte multă, zboară și păsări. Că minte are, are, de ce să-l mânii pe Dumnezeu și să zic că n-are?!” Abia acum, după ce s-a convins că sunt hotărât să ajung până la capăt, omul îmi zâmbește, îmi întinde mâna și-mi spune că îl cheamă Viorel. E proprietarul cabanei la care am ajuns. Fost jandarm, fost salvamontist de ocazie. „Așa l-am și cunoscut. Într-o iarnă, când era un ger de crăpau pietrele, mi-o zis un prieten salvamontist, «Mă, Viorele, tu-l știi pe poetul ăla de trăiește în Grădina Fetei Pădurii? Măă, eu cred că ăla moare acolo pe frigul ista…». Și ne-am dus la el să vedem dacă mai trăiește. Trăia, n-avea nici pe naiba. Într-o grotă trăia, acolo, deasupra refugiului Arcer, la 1500 de metri altitudine.    «Hai cu noi», i-am zis. «Nu cobor», ne-a răs­puns. «O să te omoare gerul», i-am zis, el că nu, că nu-l omoară. Și uite că nu l-o omorât. Să tot fie vreo 17 ani de atunci… De aia, acu, de câte ori pot, îi mai duc de mâncare”. Vio­rel tace, se scuză, îmi spune că are treabă. De mâine, pensiunea lui se va umple de turiști. Rămân singur, cu tot muntele în față. În difuzoarele cabanei se aude radioul: «În magazinele Lidl, ai cotlet de porc feliat, fără os, la 2.49 per suta de grame».

Apel video cu lăcuste și ulii

Poteca în serpentine urcă prin pădure. Abrupt. Din ce în ce mai abrupt. Se îndepărtează de lume, până când pierd semnalul de la telefonul mobil. E a suta mia oară când se întâmplă asta în drumurile mele. Dar cumva, într-un fel ciudat, e ca și cum aș fi pășit din nou, acasă, de la birou până la fereastră, ca să mă acopere larma orașului. Doar că acum, lar­ma aceea e doar bătaia inimii mele. Tot ceea ce se petrece înăuntru, vuietul uzinei care s-a pus în miș­care de la efort, pulsând, purtându-mă mai de­parte, prin toată singurătatea asta a Țibleșului. E straniu când te gândești că, de la biroul unui apar­tament de bloc până aici, la granița de munte dintre județele Bistrița-Năsăud și Maramureș, a fost ne­voie doar de un gând și de credința uriașă că voi ajunge.

Am ieșit deasupra pădurii. Câmpul de care îmi vorbea Viorel e o pășune înaltă, întinsă, pe care încă se mai văd urmele unei stâne. Deasupra, ca un duh străvechi al pământului, casa aceea părăsită. Intru în ea, pe o portiță mică, de lemn. Toate urmele astea de viață uitată – albastrul coșcovit al pereților, un pat, o masă, un cuptor, un ștergar, o pereche de pa­puci, o plasă agățată într-un cui – au darul să îm­blân­zească sălbăticia muntelui și să-i sporească sin­gurătatea. Oamenii care au locuit aici au dispărut de mult; îmi spune asta șița mâncată de ploi și ză­padă a acoperișului. Dar oamenii ăștia au trăit și ei, cândva, aici, deasupra lumii, cum o face astăzi omul pe care îl caut. Nimeni n-ar fi zis despre ei că sunt nebuni. O spunem abia azi, când lumea s-a schim­bat și singurătatea e o boală.

„Neluuuuu”, strig. „Uuuuu”, îmi răspunde mun­tele, apoi țipătul unui uliu, apoi liniștea cu zumzet de lăcuste. Mai strig o dată. Și încă o dată. Nimeni. Nicio urmă. Doar o potecă care duce tot mai departe pe culme. O urmez, strig mai departe. Nimic. Am ajuns atât de aproape, dar nu-l pot găsi pe om. Nu mai strig, nu mai are niciun rost. Mă gândesc că n-a fost să fie, că va trebui să mă întorc. Apoi aud iar orașul. Vibrează la mine în buzunar. Un mesaj pe telefonul mobil, o înștiințare de plată, un mic mi­racol: s-a întors semnalul. Bușesc în râs și știu ce am de făcut. Tastez iarăși pe Google: Cabana Po­iana Țapului Țibleș contact. Găsesc numărul de te­lefon și sun. Îmi răspunde Viorel, îi arăt pe video unde mă aflu, îmi spune să mă întorc, că am mers prea mult. „Oprește-te”, îmi spune, „aici, ia-o-n jos”. O iau în jos pe un fir de potecă, abia vizibil în iar­ba înaltă.

Acasă, sub pământ

Trec de un pâlc de lăstari, apoi iarba dispare și rămâne doar pământul. Un pământ curățat de iarbă și de buruieni, în care au fost săpate trepte. Cobor pe ele și văd un gard din crengi subțiri, lemne sti­vuite, fum. Mâna de om care a îmblânzit pustiul. Viața cuibărită în inima singurătății. Blândețea unui acasă aflat atât de departe de lumea pe care o știm. Mă întâmpină un câine, mă miroase. „Nea Nelu!”, mai strig o dată. Din pământ, de sub un acoperiș de lemn și iarbă, apare el. Omul. Părul lung, de cu­loarea grâului copt, stă prins sub o bucată mare de pânză care îi acoperă fruntea. Barba e la fel de mare ca părul: o zăpadă subțire în care a rămas galbenul frunzelor de toam­nă. Poartă un pantalon raiat, larg, un tricou în dungi care îi lasă la vedere brațele puternice, de om obișnuit cu munca, iar în picioare, niște ghete tocite. Îi caut ochii. Nu rătăcire văd acolo, ci privirea aceea intensă de om neîmblânzit, deprins cu vântul, frigul și singurătatea. „Ieri am ve­nit”, și îmi strânge mâna. „Am fost în Costeasa și am lucrat ceva. Acum fac de mâncare”. Mă gândesc că pu­team să fi ajuns cu o zi mai devreme și nu l-aș fi găsit acasă. Apoi zâm­besc pe dinăuntru: spun acasă, la o scobitură săpată în pământ, aco­pe­rită cu crengi, o folie de plastic și pă­mânt, doar pentru că un om lo­cuiește și gătește aici, doar pentru că există niște trepte de pământ, un gard și un câine. O casă suspendată dea­supra lumii din care vin, deasupra pădu­rii, deasupra a tot ceea ce înțelegem des­pre viață. „Varză fac”, spune omul, „var­ză cu carne. Varza-i pentru mine, carnea pentru Niki”. Îmi arată câinele. Un câine de talie mică, bine hrănit, care își ridică ușor capul când își aude numele, apoi se culcă la loc, mulțumit, pe poteca pe care am venit. „Dacă n-ar fi el, Niki, n-aș mai coborî în lume. Dar acum, dacă-i cu mine, am o datorie față de el. Și când văd că se răresc proviziile, mă duc la oameni să muncesc. Sap șanțuri, sparg lemne, orice e nevoie într-o gospodărie. Nu pentru bani, nu, ce nevoie mai am eu de bani?! Oamenii mă plătesc în alimente. Păi, cel mai bine în viața mea am mâncat de când sunt pe munte! Și dacă se în­tâm­plă să rămân fără, că am ținut, fără voie, și post negru câteva zile, tot ajunge cine­va la mine și-mi aduce! Grija asta a mân­cării chiar n-o am. Ce-mi rămâne, pun la borcan, iar borcanul, în pământ. Știi ce bine se păstrează?! N-am nevoie de mare lucru… Niște carne să fie, pentru câine, că eu m-aș descurca și cu ciuperci, meri­șoare sau o fiertură cu măcriș. Așa fac mereu. Asta e înțelegerea dintre noi. Dacă primesc o conservă de asta cu faso­le și cârnați, eu mănânc fasolea, lui îi dau cârnații. Mi se pare un schimb cinstit. Eu îl hrănesc, el mă suportă… Niciun om nu e în stare să facă ce face un câine. Uite, vezi, acum, că stau de vorbă cu tine, îmi dau seama că de fapt nu-i un schimb cinstit: el îmi oferă mult mai mult decât ce-i dau eu. Așa-i, mă, Niki, așa-i?!” Câi­nele ciulește urechile și continuă să doar­mă liniștit. „Într-o lună împlinește 12 ani. Robinson îl avea pe Vineri, eu îl am pe Niki. Diferența e că eu n-am nevoie să vorbească, ca să pricep ce-mi spune. În atâția ani de când e cu mine în munții ăștia, am ajuns să ne înțelegem doar din priviri. I-am spus Niki, de la un personaj dintr-o carte pe care am citit-o când eram copil, Nicky Caleb. Atât de mult mi-am dorit să fiu prieten cu Nicky ăla, că, uite, acum sunt! Hăăăi, câte ar fi de povestit… Vrei să asculți? Îți spun! Dar hai să-ți aduc ceva pe care să stai, omule, că te văd chircit pe crengile alea! O cafea vrei? Am și cafea! Și să-mi spui simplu, Nelu, nu mă mai lua cu Ioan și cu dumneata, că nu sunt obișnuit așa..”. Îi spun lui Nelu că stau foarte bine unde stau și că nu am nevoie de cafea. Că e de ajuns să-l pot asculta, că pentru asta am bătut atâta drum până la el.

Cel mai nebun om din univers

Încă nu-mi vine să cred că am ajuns. Că în fața mea, învârtind cu o lingură într-un tuci cu varză, se află un om care, de aproape două decenii, locuiește singur în munții ăștia prea puțin umblați. Îl aud cum tușește de la fumul gros care se ridică din bordeiul ăsta săpat în pământ. Nu s-a mirat când m-a văzut, m-a întâmpinat firesc, ca pe un musafir care tocmai a bătut la poartă. Doar că poarta nu există, satul lui e un munte, ulița e o cărare pierdută în fân, vecinii sunt animalele pădurii, iar casa e o groapă acoperită de crengi, pământ și iarbă. Nu nebunie are el, ci o convingere de neclintit că așa trebuie să-și trăiască viața.   

„Mich, numele meu de familie, e o prescurtare de la Michael și se citește Mih. Tata, neamț din Maramureș, a făcut armata lângă Bacău. Acolo a întâlnit-o pe mama, acolo m-am născut și eu. El, muncitor în uzină, ea, casnică. Săraci lipiți. Iar eu, unul dintre cei 6 copii ai lor, sunt cel mai prost și mai nebun om din univers. Iartă-mă că mă laud, dar trebui să știi cu cine vorbești. Cum am ajuns așa?! N-am ajuns așa. Așa m-am născut! De mic, de când am început să conștientizez lumea, am simțit asta. Tot ce a urmat a fost doar ce trebuia să se întâmple… Că sunt aici, și tu te miri acum, «oare cum trăiește omul ăsta așa?», tot din copilărie mi se trage. Nu știu cum să-ți explic, ca să înțelegi mai bine… Știi, dorul ăla din tine, ca o tânjire, că undeva trebuie să fie mai mult? Când te uiți la cer și ți se umple sufletul de ceva și nu știi exact de ce anume? Ca o dragoste, așa…? Eeh, așa am fost eu. De la 3 ani, de când am ridicat ochii la cer și am simțit cum mi se umplu de soare și, pe urmă, noaptea, când rămâ­neam cu privirea-n sus, ore în șir, ca să văd stelele și constelațiile, am simțit că trebuie să înțeleg de ce sunt aici, pe pământ, și unde ne ducem. Viața, așa cum e făcută ea jos, te constrânge să gândești după regu­lile ei, nu te lasă să stai prea mult cu ochii-n cer. Crede-mă, am trăit viața aia cu toate ale ei și mereu, mereu, mereu, am avut în mine, în suflet, înțelegi?, în suflet!, senti­mentul ăsta ca un strigăt, înțelegi?, ca un strigăt!, că nu despre asta e vorba…”.

Nelu tușește iar de la fum. Stă așe­zat pe vine, cu ochi strălucind, și po­vestește. Lumea asta, o roată de pă­duri din care țâșnește Vârful Țibleș, toată fereastra de cer care se află din­colo de gardul mic de crengi, a încre­menit în liniște. Iar liniștea e atunci când nu mai auzi decât zum­zetul unei albine, undeva, de­parte.

Cântec pentru caval și singurătate

„Și am început să citesc, omule. Va­goa­ne de cărți am citit în viața asta, ca să în­țeleg despre ce e vorba. Că toa­tă copilă­ria mea ne-am mu­tat din loc în loc, din ba­racă mun­citorească în alta, cum era ser­­viciul lui tata. Dar oriunde aș fi mers, gă­seam o bibliotecă. Așa era pe atunci. 10 cărți pe săp­tămână puteam să citesc. Și citeam, și citeam, și citeam… Și nimic din ce am citit, niciun concept, nicio po­ves­te, nu mi-a intrat pe o ureche, ca să-mi iasă pe cea­laltă. Totul a rămas aici și aici, în mine”. Își duce un deget de la inimă la tâmplă, apoi îmi zâmbește. Un zâmbet cald, ars de soarele privirii lui neîm­blânzite. „La școală luam toate premiile alea, mă lăudau profe­sorii, trebuia să-mi fie de ajuns. Că noi, oamenii, ne mulțumim și cu atâta lucru, să ne mân­gâie cineva pe cap și să ne spună „bravo, ce deș­tept ești, ia o diplomă că ești deș­tept”… Dar mie nu-mi ajungea. Tot dorul ăla era în mine; mai mare mă fă­ceam, mai mare creștea și el! Și am în­ceput să scriu prin clasa a opta, să-l scot afară. „Nelu e poet”, zicea lu­mea. „Bravo, Nelu!”. Și acum, după atâta timp, asta înțelege lumea că sunt: poet. Pfff… O prostie! Eu nu zic că e greșit, zic doar că e prea pu­țin. Tu poate că înțelegi ce zic, că spui că ai venit pâ­nă aici ca să înțelegi… Dacă nu, zi și tu că te-ai în­tâlnit cu poetul din munți, cum îmi spune lumea și că ți-am recitat o poezie. Vrei să-ți recit o poezie? Îți recit! Am scris mii în viața asta, dar mereu a fost vorba despre altceva… As­cultă: „Pe o colină a nimănui, dintr-un caval, în prag de noapte/ Curgeau trei su­ne­te mioa­pe, șchiopând./ Singură­ta­tea lui o străbăteau fără pri­cină./ El sta de lemn, fără vreo vi­nă/ Și-n pleoa­pele-i aproape surde se răsfirau note răzlețe,/ Iar lacri­mile, îndrăz­nețe, pe obrazu-i palid pi­curau și acolo adormeau, tăcu­te./ Din sunete în suflet, șoapte se răsfirau. Cin’ să le asculte?/ Pe o colină a nimănui, cânta singură­tății lui”. Cântărețul se cheamă po­ezia asta, dar, știi ceva?, albina ca­re bâzâie acum cântă mai fru­mos decât orice caval, din orice po­ezie! O auzi?! Al­bina? O auzi? Asta-i bine… E foar­te foarte bine că o auzi, să știi. De cele mai multe ori, asta e totul”.

Vocea lui răgușită s-a oprit. In­tră în adăpostul său și iese cu tu­ciul afară. „E gata varza. O las să se răcească. Vrei să mănânci dup-aia?”. Dau din cap că nu. Dar acum, aici, în toată sin­gurătatea asta în care nu se mai aude decât zum­zetul unei albine, am senti­men­tul că nu exis­tă gest mai miraculos și mai profund uman decât să fiu poftit la masă. „Păi, atunci chiar n-am ce-ți da, omule”. Îi mai spun odată lui Ioan Mich că poate să îmi dea povestea lui. Mai zâmbește o dată și continuă.

Sărutul lui Dumnezeu

„Am făcut o școală profesională la Craiova și am ajuns și la București, în armată, imediat după cutremurul din 77. Aveam 20 de ani neîmpliniți. După ce săpam în dărâmături, plecam ori la cine­matograf, ori la teatru, ori la bibliotecă. 52 de ci­nematografe avea Bucureștiul pe atunci, eu sigur am ajuns în 30 diferite. Dar știi ce? Nu-mi era de ajuns! Omul nu e doar ce se naște, gena lui, omul se modelează și după mediul social în care tră­iește! Or, eu, ce am fost în viața asta?! Un spe­cialist în electro-mecanică! N-o spun cu ru­șine, spun doar că oamenii din jurul meu nu m-au în­țeles niciodată. Am fost singur mereu cu gân­du­rile mele, n-aveam pe nimeni căruia să i le spun, care să mă înțeleagă. Cineva care să știe mai mult. De câte ori începeam să vorbesc despre cos­mos, prietenii mei schimbau subiectul: femei, fotbal, băutură. Greu, înțelegi? Greu… Am tot încercat eu să fac cum se face, m-am căsătorit, am făcut un copil, l-am crescut frumos, am locuit, re­gu­lamentar, la bloc, în Oradea, în Bistrița, na, viață pe linie, viață. Dar dorul ăla de care ți-am vorbit nu-mi dădea pace, creștea și tot creștea. Știi unde îmi era bine? Când mergeam pe munte, omule! Toți mun­ții din țara asta i-am luat la pas, cu cerul în față, cu gândul la stele și la constelații. Și nicăieri n-am simțit mai puter­nic că sunt acasă, ca atunci când am ajuns în Țibleș. În 1992 se întâmpla asta. „A­ici tre­buie să mă întorc, să mă în­torc, să mă în­torc”, au­zeam un gând în mine. Și m-am întors, mult mai târziu, abia după ce-am murit”.

Omul tace. Mă privește lung. Îl pri­vesc și eu, ui­mit. „Da, 5 zile am fost în moarte clinică. A dat un șofer beat cu mașina peste mine. Când m-am trezit, am simțit că moartea e cel mai mare sărut pe care ți-l dă Dum­nezeu. Știi cum e să te sărute Dum­nezeu? Eu știu! Când te sărută Dum­nezeu, în­țe­legi că totul, totul, totul, totul, e El! Eu, tu, câinele ăsta, copacul de care te sprijini, fluturele de pe umă­rul tău, piatra pe care o ai acum sub talpă, toate sunt Dumnezeu! Totul e viață, omule, iar viața e Dum­nezeu și nu poate muri! Ce zici tu moarte e doar sfârșitul unui ciclu, re­întoarcerea de la om la atom. Dar atomul ăsta îl con­ține pe Dumnezeu, este Dum­nezeu, iar Dumne­zeu e tot ceea ce vezi și mai mult de atât! Spațiul, sorii, găurile negre, tot univer­sul este energia Lui neîncepută și nesfârșită. Ener­gia Lui care respiră, ca­re se poate comprima într-un punct, mai mic de­cât un atom, ca să pornească iarăși mai departe. Uni­versul s-a născut dintr-un bing-bang, dar univer­sul conține un infinit de bing-bang-uri. Știi cum simt asta? Știi?! La fel cum simți tu acum că porți cipilica aia pe cap, la fel cum știu că am lanterna asta în mână!”

Dansul luminii pe butuc

Când Ioan Mich a murit, l-a văzut pe Dumnezeu și a înviat, a știut că viața lui printre noi nu poate mer­­ge mai departe. Dorul acela pe care l-a simțit o viață primise un răspuns. I-a spus soției că trebuie să plece. „Unde?”, l-a întrebat ea, „în Țibleș”, i-a răs­puns. Și-a sărutat fiica, deja mare, și și-a luat rămas bun. În toamna asta se împlinesc 18 ani de când a ajuns aici și n-a mai plecat. A îndurat gerul ier­nii și arșița verii, ploile și ninsorile, mai întâi sin­gur, apoi însoțit de un câine. Vreme de 17 ani, a trăit într-o grotă, aflată în vecinătatea refugiului Arcer, într-o poiană pe care oamenii au numit-o cândva, de­mult, Grădina Fetei Pădurii. Pe ea, pe Fata Pădu­rii, îmi spune că n-a întâlnit-o. „Sunt nebun, dar nu nebun în felul ăla”. Și îmi mai spune că nebunia lui, de care e mândru, e „libertatea totală a gândirii”. Și că, da, trebuie să fii nebun ca să ajungi aici, singur, ca să-l privești pe Dumnezeu din tine și din toate lucrurile din jur. Ca să devii una cu sufletul infinit al cosmosului, pe care el, Ioan Mich, de 18 ani în Munții Țibleș, îl simte mai bine decât piatra cu care îmi desenează acum, în praful potecii, planetele sis­temului nostru solar. De un an s-a mutat și locuiește aici, unde l-am întâlnit și eu. Îmi spune că a ales locul ăsta pentru că e ferit de vânturile sălbatice pe care le-a îndurat pe vremea când locuia în grotă. Îmi spune că e mult mai greu să trăiești într-o casă părăsită, putredă până la talpă, ca cea pe care am văzut-o înainte de ajunge la el, decât aici, în hruba asta săpată în pământ. Și că are o vârstă, 66 de ani, la care simte nevoia să aibă o casă a lui. Râde. Îmi poves­tește cum a terasat pămân­tul, cum l-a săpat, cum a ridicat stâlpi de susți­nere și contrafișe, cum a curățat po­teca ce coboară la apă, cum a îndiguit pârâul, ca să-și facă loc de scaldă. Îmi spune că fumul pe care îl face atunci când gătește alun­gă de sub pământul în care s-a cuibărit „orice ani­măluț care ar vrea să lo­cuiască acolo. Doar Niki și cu mi­ne dormim în casa as­ta. M-am ajuns”.

Ioan Mich râ­de din nou. Cu urșii, lupii și mistreții îmi spune că s-a întâlnit de zeci și zeci de ori. Au ajuns să se salute. „De asta mi-am lăsat și barba asta, ca să știe că sunt de al lor”. Și iarăși râde Ioan Mich. Un râs simplu, sănătos, profund uman, râsul unui om care nu s-a rătăcit, ci doar a ajuns unde își dorea să ajungă. După mult timp de singurătate, a ajuns și să nu mai simtă teama. Îmi spune că pur și simplu s-a trezit într-o dimineață, când nu se crăpase încă de ziuă, și a știut că locul acela în care locuiau frica și durerea în sufletul lui s-a umplut de o lumină uriașă. A pipăit-o și a sim­țit că este. În di­mineața aceea, când a răsărit soa­rele, a dan­sat pe un bu­tuc de bucurie. O mai face și acum. Pentru că, îmi spune, „lumina aia e și acum aici”; și își atinge inima.    „Eu nu mă rog, nu sunt pustnic. Dar ceea ce fac acum, nu pentru mine o fac. În su­fletul ăsta al meu, în lumina pe care o tot strâng aici, duc mai de­parte lumea întrea­gă. Și am s-o duc me­reu, chiar și când voi fi doar un atom împrăștiat în spațiu. Doar un nebun poate face asta. Doar un ne­bun. Uite-te la mine… Eu sunt omul ăla!” Mă uit la Ioan Mich, cel mai ne­bun om din uni­­vers. Lu­mina din ochii lui mă ar­de. Îl cred.