ANCHETĂ – Unde vă întâlniți cu Dumnezeu?

– Nu poți să afli unde se întâlnesc oamenii din Țibleș cu Dumnezeu, până nu îi privești în ochi, până nu-i întrebi de sănătate, de copii, de viață. Abia după ce lași liniștea să se așeze peste chipurile lor poți să le ajungi și în ini­mă, acolo unde se află toate răspunsurile pe care le cauți –

FORMULA AS ÎN MUNȚII ȚIBLEȘULUI

Aurel Mogoș, 90 de ani

„S-o făcut lumină mare în cer”

(Trăiește într-o căsuță singuratică, aflată la mar­ginea pădurii. Mi-a vorbit încet, în șoaptă, așa cum vorbesc oamenii la 90 de ani. Avea chi­pul cotropit de lumina asfințitului care pătrun­dea prin fereastră. Un înger străveziu, desprins din icoane.)

„S-o așezat viața peste mine. No, uite așa, ca o za­padă mare, iarna. Mai întâi fulguie un pica, până s-a­șa­ză pe pamânt, zici că s-a duce la primu’ soare, da’ ea rămâie, așă, o țârucă. Ș-apăi vine altă zi, și ninge mai tare, și iar s-acoperă pamântu cu zăpadă, și ză­pa­da trece de glezne, da’ încă poți mere, încă poți umbla. Și zâci tu, om: no las, că vinie soarele și o topește. Și mai vini soarele și o mai dă dusă, da’ iarna-i lungă și ninge iară. Și nici nu știi, că numa’ deschizi ușa într-o zî și vezi zăpada că s-o făcut mai mare ca pomii ceia. Și atunci nu te mai poți umbla prin ea. Așa mi-s și eu acum, plin de zapadă, de nu mă mai pot păși prin ie. Mi s-o dus puterea, s-or împuțânat zilele. Ș-ăpăi, când ești copil, tânăr, te bucuri de zapadă, abia o aștepți. Că zapada îi bună de bulgări, bună de săniuș, bună de colindă, că s-a naște Dom­nu’ Hristos. Nu te sparie, ba că te bucură. Vrei și mai multă. Nu te ostenește, ca la ba­tră­nețe. Și n-ai nevoie de Dumniezău, să ți-o ieie din față. Apăi, dacă ți-o iei și sângur, ce nevoie ai de El? Numai pui mâna pe lopată și faci carare să te duci. Și toate le crezi în fa­ță, mânci un cartof și o pită cu mălai și te duci unde vezi cu ochii, că te țân picioarele și ini­ma din tine. Și n-ai să-i mulțămești lui Dum­niezău pentru ce ai… Crezi că-i totu’ de la ti­ne, al tău. Da’ nu-i… Aia greșește omu’ tânăr. Că nu știe că tăt Dumniezău ne dă și pâinea, și puterea, și sanătatea, și mintea, și jude­ca­ta, și lopata de faci cărare. Toate de la Dum­nie­zău le avem. Dar noi nu-i mulțămim Lui, pentru ce ne cinstește și ne dă. Nu ne gândim la El decât când s-a face zăpada mai multă. Omul le trăiește pe toate. Are timp să joace, să cânte, să se veseleas­că. Îi bine atunci, îi soare, nu-i zapadă, nu-i trăbă omu­lui Dumniezău. Apăi, vine vre­mea și de plâns, și de amărală în viața ista; tătie trec peste capul omu­lui cât trăiește. Și când vine o boală, un chin și nu mai poți mere nicicole, apăi că-ți întorci fața la cer și zâci „Doamne!”. Apăi, că-l cunoști atunci pe Dumniezău, da’ poate că-i prea târziu! Poate că s-or adunat prea multe păcate, că omu’ mai mult rele face decât bune. Și ne iartă Dumniezău, ne iartă, că El îi Tatăl nostru, și noi tăți copiii Lui sun­tem… Apăi, că ce părinte nu-și iubește co­pi­lu’, fie că face rele, fie că bune? Da’ și un părin­te se mâh­neș­te, te dojenește și te pe­dep­­seș­te un pic, dacă vede că tot de re­le te ții… Așa-i și El, că d-aia îi Ta­tăl Nostru. Ș-apăi, că noi ne rugăm la El, ne rugăm și zâcem și ne iar­tă nouă greșalile noas­tre, precum și noi ier­tăm greșiților noștri, da’ tăt cum îs co­piii ne purtăm: vrem ca El să ne ierte, da’ noi doar să zâcem că iertăm. De parcă El nu ne-ar auzi, ne-ar vide și ne-ar ști gândul nost’… Ne credem vicleni, da’ tare proști mai suntem… Nu-l poți tu, om, păcăli pe Tatăl din Ceruri! Până nu din inimă îi mul­ță­mești pentru toate ce le ai, până nu din inimă ierți pe cel de ț-a greșit, n-ajungi să fii auzit, vă­zut și iertat! Cum îți rân­du­iești viața, așa îți și mere. Că zăpada s-adună pen­tru toți, da’ pen­tru unii îi cu blân­deațe, cu cărare, pentru alții îi mai ra, cu viscol, cu nămeți, cu gheață… C-am ajuns să le cunoaștem pe toate, să zburăm în cer, da’ pe Dumniezău, care-i totul pe lume, tăt nu-l vedem, tăt nu-l întâlnim. Apăi, l-am întâlni în rugaciune, pentru cine a ști a se ruga cu sufletul deschis… Da-s puțâni tare cei ce pot. Mie mi-o trebuit o viață ca să-L văd… Da’ L-am văzut… În vis mi-o apărut, tăt într-o iarnă cu ger mare, când mă aflam la pat și nu mă mai putem ridica de durere. S-o făcut lumină mare-n vis și în lumina ista L-am văzut cum întinde brațele spre mine. Om era, ca noi, da’ Om din lumină. Și m-am dus la El, cum se duce copilu’ la părinte, și m-o atins lumina Lui, m-o atins, că atunci când s-o făcut zâuă și am privit odaia, tăt o lumină era, rămasă de la Dumnie­zău din vis. O văzut-o și Saveta mea. Numa’ în­trea­b-o, să-ți spuie. Acu, lumina ceea îi aici, la suflet. Cu ea îmi trec batrănețea și zăpada și anii.”

Toader Dobra, 74 de ani

„M-o luat Dumniezău în brață și mi-o spus că i-e dor de mine”

(L-am cunoscut pe o pajiște de munte din Ți­bleș, un loc aflat la 1400 de metri altitudine, unde, din mai până în septembrie, oamenii își țin vitele la păscut. M-a privit lung, a înțeles că n-am venit să-i cumpăr vreo văcuță, ci doar să-i ascult poves­tea. Mi-a vorbit.)

„Intră oamenii în biserică, fac o cruce, pupă o icoa­nă, spun o ru­gă­ciune să le fie bine, ș-apăi plea­că. Își mai iau greul de la inimă, să suie în mașână și se duc iar la viața lor. O fi și așa bine, da’ că, apăi, la noi, la ți­ble­șeni, nu-i chiar tot asta. Noi, dacă tăt în preajmă de munte am stat de când ne știm, dacă prin locurile noastre multă vreme n-o călcat picior de om stră­in, parcă altfel suntem de­cât ce văd acu, în jur, la oameni. Nu știu, nu judec io pe alții, că nu știu cum e inima fie­căruia, da’ la noi nu s-o pomenit s-aprinzi o lumâ­na­re, să faci o cruce și să te duci. Jos, în sat, avem bi­se­rică veche de 200 de ani, da’ nici în sat, aici în mun­te, nu ne lip­seș­te. Ia mai uită-te un pica-n jur… Vezi crucița ceea de piatră? Aia-i veche tare, uite, așa, cât vezi tu poiana asta de mare, așa de mulți oameni se ru­gau la cru­cița aia, în ziua de Sân­ziene. Tăt țibleș­tea­nul venea să-l întâlnească pe Dum­niezău aici! Din crucița ista ne luam noi puterea! Viața-i aspră-n munte, și ste­le­le îngheață de frig iarna, nu doar pă­mântu’! Ș-apăi că vara, când dă cu ful­ge­re, se face ceru’ tăt alb și se cutremură pamântu’ de la tu­nete, cum să nu cați tu, om, ajutor la Cel de Sus?! Și îți mai zâc ceva… Eu am facut drumuri multe în via­ța mea. Puneam șaua la cal și o luam la drum, că nu era as­falt pe atunci, cu opin­ca, pe poteci, în urma calului, până în piață, la Năsăud. Fluieram eu cântec, da’ drumul era lung și tăt cu ochii-n cer eram. Vor­beam cu Dumniezău Tatăl, să-mi tracă de obosală și drum lung. Ce-i ziceam? Tăt! Tată viața me, unde mă duc, cum mi-i muierea, ce am gândit, ca la spo­va­dă. Și mai fluieram un cântec și iară îi spu­neam. Mai în gând, mai cu vorba, să audă și calu’ ce vor­besc, pân’ la drumu’ mare, tăt într-o vorbă o ți­neam. Da’ parcă când ajungeam jos, în lume, cum îi pe vale viață, par­că nu mai puteam să zâc nimic. Forfotă mare, oameni mulți, te sa­lu­tă unul, altul, mai latră câine, mai vezi muiere, fuge gândul de la Dum­niezău. Las’ c-oi vorbi iară când m-oi în­toar­ce, mă gân­deam și-mi vedeam de drum. Dacă Dum­nie­zău m-asculta? Ce vorbă-i asta la tine, omule?! El toate le aude și le știe! Și ce nu știi tu c-ai gândit El știe! Și când mă întorceam aca­­să din târg și dam să privesc iar la cer, parcă nu mai era ca la dus. De ce? Că mi-era inima pli­nă de viața din vale, făceam so­coa­tă la bani, mă gândeam la ce mi-o zâs vreunu’, cu ce m-o su­pă­­rat vreun altul, pricepi? Stă­team de vorbă cu Dumniezău, da’ mă lua viața pe dinainte și iar ui­tam de El.

Las că mă știe Dum­nie­zău că-s credincios, las că m-o văzut la bisearică, las că am ținut de post, las că una, las că alta, până când am căzut la pat. S-or încurcat mațele-n mine, am făcut piroto­nită. M-o dus fecioru’ la Bistrița, la spi­ta­lu’, da’ când m-or pus pe masa de operație să-mi dea d-aia să miros s-adorm, eu le-am zâs la doftorii ceia că să steie un pic, că mai am ceva de făcut. Am spus Tatăl Nostru și am vorbit iară cu Dumnie­zău. Când mi-or pus masca pe față, pân s-adorm, L-am vazut: era tăt lumină mare, și albă… M-o loat în brață și mi-o spus că n-am mai stat de mult cu El de vorbă. Adică Lui, lu’ Dumnie­zău, îi era dor mine! Fulg de nea m-am sâmțât când am pri­ce­put asta! Acu, iacă-mă-s aici: un pic beteag de un picior, da’ să­nătos iară. Cu vitele la păscut! Stau de vorbă cu El cât îi ziua de lungă, Îi zic ce s-o-ntamplat și Îi mulță­mesc pentru toa­te. Îi mai simplu la noi, la sat, nu ca la voi, la oraș: doar ai ridicat mâna și L-ai prins pe Dumniezău de picior!”.