O poveste cu Brâncuși

– Însoțită de fast mediatic și așteptată de peste un an, expoziția dedicată sculptorului român la Muzeul de Artă al Timișoarei aduce laolaltă 22 de sculpturi, 55 de foto­grafii, 11 lucrări de grafică, fragmente video filmate de Brâncuși însuși și nenumărate documente de arhivă. Că­lătorie prin culise, pe urmele unor lucrări celebre, care au făcut deja înconjurul lumii. –

Zâna bună

Stă așezată pe o bancă improvizată în spatele banne­relor care anunță expoziția, pe culoarul Mu­zeu­lui de Artă al Timișoarei. E umbră, neoanele stră­vezii abia răzbesc până aici, dar violetul sacoului ei înveselește un pic colțul ăsta ascuns de priviri. După zece zile în care Doina Lemny a stat minut de minut în muzeu, întâi ca să recepționeze lucră­ri­le, apoi ca să asiste la desfacerea lor, mai târ­ziu ca să coordoneze în detaliu așe­zarea în spațiu, când, în sfârșit, fiecare piesă își găsise locul și strălucea sub o lumină numai a ei, a fost din nou ne­vo­ie de ea. Cine altcineva ar fi putut însoți grupurile de oficia­li­tăți în tururi ghida­te dacă nu chiar curatoarea aces­tei ex­po­ziții, muzeografa îndrăgostită de Brân­cuși, care de la Paris, de unde lo­cu­iește de mai bine de trei decenii, îi dedică marelui nostru sculptor tot tim­pul și toată atenția ei? Cine l-ar fi putut „povesti” mai bine pe Brâncuși, cine l-ar fi putut pune mai bine în cuvinte, oferindu-le vizitatorilor cheia fie­că­rei lu­crări în parte, dacă nu chiar ea, autoa­rea a peste zece cărți publicate despre viața și opera lui? Acum, la finalul unui maraton de câteva zile de vor­bit încontinuu, umbra oboselii i se așterne timidă pe chip. Doar luminițele continuă să i se aprindă în ochi, când își amintește că a reușit.

În 2019, când Timișoara și-a câștigat titlul de Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2021, iar președintele fundației „Art Encounters”, Ovidiu Șandor, i-a propus să-l aducă împreună pe Brâncuși în România, i-a răspuns, cu toată bunăvoința, că nu se poate. Din poziția ei de muzeografă și cerce­tă­toa­re la „Centre Pompidou” din Paris, știa mai bine ca oricine: pentru obținerea unei opere de artă de la un muzeu în vederea unei expoziții e nevoie de cel puțin doi ani de hârțogărie și birocrație. Noroc că pandemia a amânat festivitățile de la Timișoara pen­tru 2023, iar asta i-a dat Doinei Lemny timp nu doar să-și ducă la bun sfârșit cartea dedicată mu­zelor lui Brâncuși, ci și să găsească un fir coerent și să gân­dească un concept. Să aleagă, adică, acele câteva sculpturi-far care pot explica parcursul artis­tic al lui Brâncuși și apoi să înceapă să bată la uși. Cu sculp­turile de pe teritoriul țării noastre a fost simplu. De la Muzeul de Artă din Craiova a primit imediat acor­dul pentru Sărutul și pentru Domni­șoa­ra Po­gany, de la București i s-au promis Rugă­ciu­nea, Supliciul, Somnul și superba, asimetrica Danai­dă. Din Fondul Peggy Guggenheim din Ve­ne­ția a ob­ținut Pasărea în văz­duh, cu bron­zul ei etiolat, gata să-și ia zbo­rul. Din colecțiile particulare a primit Cumin­țe­nia Pământului, Ca­pul de copil ador­mit și câteva zeci de fotografii. De la Tate Gallery din Lon­­dra a ce­rut două bronzuri, ade­vărate bijuterii brâncușiene, Peștele și Măiastra. Doar la ea acasă, în Pa­ris, tocmai la Centre Pompidou, unde era cerce­tă­toare, s-a dovedit mai complicat ca oricând. Cererea i-a fost refuzată de niște directori ca­re nu aveau încre­de­re în expoziție, în condițiile de care dispunea Muzeul de Artă din Timișoara și în siguranța pe care o putea oferi România. Mu­zeul nu era pus la punct. Îi lipseau un sistem per­formant de supraveghere prin came­re video, un sistem de pro­tec­ție împotriva incendii­lor și, mai ales, o cli­ma­tizare performantă, capabilă să mențină piesele de patrimoniu la temperatură constantă. O expoziție de nivelul Victor Brauner sau Constantin Brâncuși cerea o investiție considerabilă, de nu mai puțin de 2,5 milioane de euro. După ce Consiliul Județean și-a asumat-o, lucrările au fost efectuate și totul a fost gata, Doi­na Lemny a scris o nouă scri­soa­re. Una pe un ton mai si­gur, mai dur, în care le spunea ma­nage­rilor Centrului Pompi­dou că un refuz al împrumu­tu­lui ar fi pur și simplu de ne­ac­cep­tat față de o țară care l-a dat lumii pe Brân­cuși, față de o țară în care el e erou național, în ca­re oamenii, dacă ar putea, l-ar și sanctifica. Râde acum, când își amintește ce a scris. Pe unii i-a și speriat cu exa­ge­rările ei. Dar pur și simplu n-avea de ales.

Față-n față cu „el”

Draperii gri antracit, pereți vop­siți în culoare închisă și o mochetă gri care absoarbe în moliciunea ei orice zgomot. Ești în măruntaiele expoziției din Timișoara, străpunse din loc în loc de fascicule de lumină. E liniște, vizitatorii abia șoptesc, de parcă sculpturile, nemișcate pe soclurile lor, sunt doar niște animale toropite de somn. Așa că taci și tu, pri­vești și înaintezi mai departe, pas cu pas și respirație cu respirație. Cobori hipnotizat în adâncurile ei, condus doar de palidele lumini de deasupra, până când nu-ți mai simți corpul și nu mai vezi nimic în jur. Până când ești doar tu, față în față cu el, iar forța privirii lui te izbeș­te. Stă în picioare, printre lu­crări, și ține în mână un pahar cu apă. Barba e ușor grizonată, iar pe cămașă și panta­loni ghi­cești pulberea fină a bucăților de piatră șle­fuite. Și aproape te-ai aștepta să-ți vorbească, pen­tru că, în fotografia care aco­peră un perete întreg, Brâncuși e cum nu l-ai mai văzut nici­oda­tă. E Brân­cuși – nebunul capabil să stea ore în șir în atelier, în căutarea formei perfecte, gata să-și distrugă lucrările, să o ia de la capăt în orice moment. E Brân­cuși – preocupat să reducă mereu totul la o esență. E Brâncuși care nu regretă nicio clipă că a părăsit România, conștient că singura lui patrie e în atelier. Dar e și Brâncuși cu garda jos, vulnerabil, mereu dornic de dragoste, curios și căutător, care și-a închis în bronzurile și marmura lui marile iubiri și pasiuni.

Camera obscură

La orice altceva m-aș fi așteptat de la expoziția asta: la lumină albă și orbi­toare, la spații care se întind larg și pri­mi­tor, mai puțin la întunericul dens, în care bronzurile sculptorului pâlpâie ca niște giuvaieruri în catifea. Iar și mai puțin, să găsesc în încăperile muzeului o poveste spusă în fotografii, o cheie de lectură pe care Attila Kim, arhitectul a­cestei expoziții, a așezat-o în prim-plan, la vedere. E povestea spusă de Brâncuși însuși, în fotografii surprinse chiar de el, care n-a făcut niciodată foto­gra­fie de dragul artei fotografice, ci doar pentru a arăta lumii cum trebuie să se uite la lucrările lui.

În ziua în care faimosul fotograf Man Ray i-a călcat în atelier, dornic să-i facă portretul pentru a-l include în ce­le­bra sa serie cu artiști, Brâncuși nu doar că și-a refuzat prietenul, dar și-a mărturisit și dezamăgirea cu privire la arta fotografiei. I-a arătat atunci lui Ray un instantaneu aparținând cele­bru­lui fotograf Alfred Stieglitz, care îl rea­li­zase în expo­zi­ția pe care Brâncuși o avusese re­cent la New York. Pe bucata de carton lucioasă, una dintre lu­cră­rile lui de marmură își etala pe toate părțile textura    albă, perfect luminată. „O fotografie frumoasă”, i-a spus Brâncuși lui Man Ray, „dar ca­re nu reprezintă deloc ceea ce fac”. Hotărârea a luat-o pe loc. Și-a con­struit singur camera obscură într-un colț al atelie­ru­­lui, i-a cerut lui Man Ray să-l învețe câte ceva despre arta fotografică, și de atunci nu a mai dat nimănui voie să-i fotografieze lucră­rile. Ba mai mult, cele mai multe dintre portretele pe care le avem azi cu Brâncuși sunt niște selfie-uri. Niște autoportrete imprimate pe gelatină de argint, cu camera declanșată de la distanță. În încăpățânarea lui de a nu se lăsa foto­grafiat de nimeni se ascunde un ade­vă­­rat crez artistic, care azi, într-o lume în care imaginile se multiplică la infi­nit în spațiul virtual, pare de-a dreptul de neînțeles.

Lumea în fotografii

Suntem o mână de oameni hip­no­tizați, plutind ca-ntr-un lichid amni­otic în fața peretelui cu foto­gra­fii. Mai mici sau mai mari, răsfirate peste tot, instantaneele lui Brâncuși sfidează, pur și simplu, perfecțiunea. Sculptu­ri­le imortalizate în ele sunt ușor pătate, liniile imprecise, cel mai ade­sea sub­ex­­pu­se. O lume a formelor bănuite, dar niciodată cla­re. Un dialog per­ma­nent de lumină și umbră, din miezul căruia răsare, dintr-o dată, o pasăre de aur. Fondul fotografiei e întunecat, soclul – abia vizibil. Pe pieptul ei, o rază de soare se răsfrânge, aprinzând în jur un halou. E o lumină orbitoare, care „strică” fotografia, care o inundă cu totul, încărcând-o în același timp cu mister. O pri­vești, ești prins captiv și-nțelegi: numai așa poate să fie zborul!

Sunt multe fotografiile rămase de la Brâncuși. Fotografii cu câinele lui, fotografii cu florile oferite prietenelor, „autoportrete de o frumusețe diabolică”, cum inspirat le-a numit David Grob, colecționarul lor asiduu, care a avut bunăvoința să le împrumute și expo­ziției. În 1976, achiziționase deja din licitații aproape 80 de fotografii rea­li­zate de Brâncuși. Mai târziu, s-au tot adăugat: imaginea unui ghips ofe­rit unor tineri căsă­to­riți, un set de fotografii dăruite unei iubite, un plic găsit în arhiva unui editor. Un portret al prietenului său, pianistul Erik Sa­tie, cu câteva notițe pe verso, despre cum își tratau mah­mu­reala. Și o foto­grafie a Sărutului vândută de un com­pozitor, care poar­­tă încă pe ea o urmă de bo­canc din timpul celui de-Al Doilea Răz­boi Mondial, când casa i-a fost perche­zi­țio­nată de Gestapo. Sunt fotografii incredibil de rare și de valoroase, la care specialiștii recurg adesea pentru autentificarea sculp­tu­rilor și dezvă­lu­i­rea nenumăratelor copii și falsuri. Azi, pe cele mai mul­te dintre ele românii au ocazia nepre­țuită de a le vedea de aproape, la Timișoara.

O piatră de hotar…

…așa se intitulează cea mai im­por­tantă sculp­tură a Expoziției Brân­cuși de la Muzeul de Artă al Timi­șoarei, piesa ei de rezistență, care încheie un ciclu de creație. Piatra de hotar/ La borne frontiere (1945) este singura sculp­tură a lui Constantin Brân­cuși care nu a ieșit nicio­da­tă din atelier. Motivul pentru care a fost păstrată ani de zile într-un colț al spațiului dedicat lui de la Centre Pompidou din Pa­ris este unul cât se poate de tehnic: cele trei blocuri de piatră albă suprapuse o fac incredibil de greu de instalat și îi cresc enorm riscurile de ciobire la trans­port. Greu de crezut, dar la Timișoara instalarea ei a durat o zi întreagă, a fost făcută de o echipă spe­cia­lizată și a fost însoțită de emoțiile organizato­ri­lor. Mergeți să-i priviți fru­musețea îndeaproape! Pe albul rece și mat al pietrei, veți regăsi imaginile geo­metrizate ale Sărutului. Iar în liniile trasate adânc pe suprafața ei veți intui și durerea unui sculp­­tor care privea neputincios, de la distanță, ho­tarele țării lui ciopârțite.

Cu Niccolo, la Hobița

Bârnele sunt foarte vechi și au culoarea pe care doar fumul din sobă o imprimă pe lemn. Patul e aco­perit cu o pătură înflorată. Pe lada joasă de zes­tre e un ștergar alb de in. Sunt haine țărănești pe funiile atârnate prin odăi și e atâta simplitate și atâta liniște în căsuța asta de la Hobița, încât pentru câ­te­va clipe ai vrea să te muți cu totul acolo. Poate nu chiar de tot, dar măcar cât să-ți odih­­nești capul pe pernele ță­ră­nești, cu puf de rață, cât să simți mirosul de busuioc care stă la us­cat într-un colț. La asta se gân­dește criticul de artă Niccolo Lucarelli, în timp ce privim amân­doi fotografiile. E încă emoționat de frumusețea, smerenia și modes­tia pe care le-a găsit intrând pentru prima oară în casa natală a lui Brân­cuși din Hobița. Azi, la prânz, a revenit de acolo la Timișoara, după o magistrală călătorie cu jurnaliști străini, care a avut ca popas și Parcul Central din Târgu-Jiu. Drumul ăsta l-a făcut să privească în alt mod destinul lui Brâncuși. I-a oferit imaginile lipsă din puzzle-ul vieții acestui băiat de țărani săraci, care la șapte ani, în loc să meargă la școală, păzea turma de oi a părinților săi. Mai târziu, fiindcă a reușit performanța de a construi o vioară din resturi de lemn, copilul Brâncuși a atras atenția unui indus­tri­aș, care l-a înscris la Școala de Arte și Meserii. E partea care îl fascinează cel mai mult pe Niccolo: să descopere nebunia unui tânăr care își ia lumea în cap, ca să-și găsească un rost, care la 20 de ani plea­că singur la Viena și lucrează ca tâmplar, care se întoarce la București să facă Școală de Artă, dar – mereu nemulțumit, mereu în căutare de altceva – plea­că din nou, de data asta la München. Care apoi, neobosit și fără să-și piardă niciun pic entuziasmul, pleacă pe jos, cu rucsacul în spate, spre Paris, unde    se înscrie la Școala Superioară de Arte și, pentru scurt timp, ajunge și elevul lui Rodin.

Niccolo e critic de artă pentru Artribune și Exibart, două prestigioase reviste din Italia, locu­ieș­te lângă Florența, săptămâna trecută a călătorit la Ljubljana, la Bienala de Arte Grafice, iar de aici, de la Timișoara, va zbura spre Amster­dam, la o expoziție de­dicată lui Van Gogh. Înainte de asta, a înlănțuit Riga, Varșovia și Bergen. Dar acum e încă aici, în Piața Victoriei, își bea li­mo­nada la ora la care cerul de­vine de cobalt. Piața e in­va­dată de muzică și ne uităm amândoi cum pe peretele Operei Naționale dansează proiecțiile luminoase ale festi­va­lului Night Art. Mâine, când se va sui în avion înapoi spre Italia, va lua cu el imaginea Danaidei, pe care a văzut-o azi la Muzeul de Artă. În fața chi­pului ei cioplit de piatră, care i-a amintit nu doar de mado­ne­le renascentiste, ci și de estetica rodinia­nă, de care Brâncuși a decis într-o zi să se rupă, a zăbovit mult, cu ochii larg deschiși.

Veghind Muza Adormită

În ultima zi petrecută la Timișoara, când căldura sufocantă de vară indiană hotărâse să ne cruțe în cele din urmă, iar clădirile Pieței Unirii aveau din nou limpezimea culorii pe care doar răcoarea o poate da, am intrat pentru ultima oară în Expoziția Brân­cuși. După trei zile în care tururile ghi­date se succedaseră fără oprire, după ce toată protipendada Bucureștiu­lui, de la influenceri la politicieni, și-a luat porția obligatorie de vernisaj, tân­jeam să fiu din nou câteva clipe înăun­tru, doar eu cu mine. Să revin și să mângâi cu pri­vi­rea, prin cubul de sticlă care le pro­te­jează, rotunjimile de bronz ale Muzei Ador­mite, sculptura mea pre­ferată.

L-ați văzut, cu siguranță, în foto­gra­fii: capul acela șlefuit până la esen­ția­lizare, cu gura mică și privirea în­toar­să înăuntru, în contemplație, cu pleoa­pele închise, ca două migdale u­riașe, și părul abia sugerat de câteva dâre striate în bronz. Eliberată de aproa­pe orice deta­liu anatomic, până ce carnația ei devine aproape transparentă, Muza lui Brâncuși doarme, așezată pe soclu, ca o ofrandă pe o tipsie.

Ador să privesc lucrarea asta poate și pentru că în chipul încărcat de mister, sculptat în urma unei comenzi făcute de baroana Renée Irana Frachon, se dezvăluie cel mai bine blândețea autorului ei. Brân­cuși știa ca nimeni altul să se poarte cu femeile, tri­mitea flori sau ciocolată după câte-o invitație la cină, întreba constant de sănătate și se preocupa de starea emoțională a tuturor. În liniile de o dul­cea­ță inimaginabilă ale Muzei, citesc par­că și toată corespon­den­ța de-o viață pe care Brâncuși a purtat-o cu fe­meile, pe care, mulțumită mâinilor grați­oa­se ale Doinei Lemny, o avem azi scoa­să din întunericul arhive­lor. Despre acest bărbat tandru, mereu atent cu par­te­nerele lui, Dina Vierny, muza pictoru­lui Aristide Maillol, spunea la bătrânețe că era de o bu­nă­tate de neimaginat. La urma urmei, la fel și-l amintește și Irana însăși, pe care încerc s-o ghicesc în tră­să­turile Muzei. Soție de magistrat, muzi­cia­nă și scriitoa­re umblată peste tot prin lumea largă, pomenește într-un interviu ochii negri, vii și pătrunzători ai lui Brân­cuși, care ardeau malițios sub borul pălăriei de care nu se despărțea nicio­da­tă. „Cuvintele lui mi-au rămas adânc gra­vate în suflet și nu le-aș putea repeta nimănui, căci, la urma urmei, ceea ce-mi încredința era chiar filosofia lui de viață”. Renée se hrănește din înțelep­ciu­nea lui, îl ia cu ea, la schimb, la se­ra­te și vernisaje, îi poves­tește din călătoriile exotice fă­cute cu soțul ei, Alfred Frachon, și îl invită în mod repetat la castelul lor din Pirinei. Când se întâlnesc, se plimbă împreună prin vechile cartiere ale Pari­su­lui și rătă­cesc amândoi, în căutarea ultimelor locuri ne­călcate de trecători, în adâncurile pădurii Clamart.

Cu două decenii înainte să se stingă din viață, văduvă, scăpătată și rămasă și fără bunul ei prieten Brâncuși, baroana Frachon decide să ofere acest splendid cap de bronz Muzeului de Artă Modernă din Paris. E deșirată de suferința de a se despărți de el, și totuși convinsă că, din cerurile lui, Brâncuși n-ar fi fă­cut decât să o aprobe. Doar așa, cei îndră­gostiți cu adevărat de opera lui ar fi putut să con­temple lucrarea în­deaproape. E ultimul ei gest de ge­ne­rozitate, dintr-un șir de multe altele, întinse pe o viață întreagă, grație căruia hieratica Muză își doar­me încă somnul misterios netulbu­rată și la Ti­mișoara, sub privirea mea.

Fotografiile de arhivă sunt reproduse din catalogul expozițional „Brâncuși. Surse românești…”