„Și George nu mai vine…”: povestea lui GEORGE COȘBUC, tânărul genial care a sacrificat totul ca să devină un mare poet

„FORMULA AS” ÎN MUNȚII ȚIBLEȘULUI

Nu există copil trecut prin școală care să nu știe măcar o strofă din poezia lui George Coșbuc. Din toată opera sa – care s-a bucurat de o uriașă notorietate încă din epocă – cea mai emoționantă rămâne poezia „Mama”, cu al său laitmotiv „Și George nu mai vine…”. Puțină lume știe, însă, câtă dramă e în spatele acestor rânduri, scrise de poet dintr-un exil care l-a ținut departe de cei dragi peste 20 de ani. Fugit peste munți, în România, ca să poată scrie fără opreliștile cenzurii austro-ungare, tânărul poet n-a putut reveni în Ardeal decât la ani buni după moartea părinților săi dragi.

Misteriosul domn Boșcu

De la fereastra biroului său cu vedere largă către oraș, directorul ziarului „Tribuna” din Sibiu, Ioan Slavici, privește în jos, spre strada pustie. E puțin trecut de 6 dimineața și doar cețurile subțiri ale toamnei se strecoară printre acoperișurile în­velite în țigle portocalii. Tocmai ce-a terminat de ci­tit corespondența, iar unul dintre răvașe i-a încăl­zit inima. Ține în mână „manuscriptul” intitulat „Filosofii și plugarii”, semnat citeț G. Boșcu, care conține o versificare extrem de inspirată a unei povești popu­lare. Adresa de expediție – Universitatea din Cluj – e un indiciu că autorul este student. Slavici se pune la masa de lu­cru și pregătește poezia pentru tipar. După-amiază, la vremea când redactorii se pun să co­recteze paginile pentru ziar, se face coadă la biroul lui Sla­vici: „Cine a scris snoava cu filosofii și plugarii?”. „Unde se află omul, ce rost are?”. „Când are să ne trimită noi versuri?”. Directorul „Tribu­nei” răspunde numaidecât scri­­sorii venite din Cluj. O pu­ne în­tr-un volum de „Poesii” al lui Mihai Eminescu, abia ieșit de sub tipar. Dar, după câ­teva zile, pachetul se întoarce: „La Universitatea din Cluj adre­san­tul e necunoscut”. Cu intu­iția că descoperă un mare ta­lent literar, Slavici profită de o înfățișare la Cluj, la unul dintre numeroasele sale pro­cese cu autoritățile timpului, ca să facă muncă de detectiv. Pe treptele tribunalului dă pes­te un tânăr student la Drept, pe nu­me Iuliu Maniu, cu care in­tră în vorbă. „G. Boșcu? Tre­buie să fie o încurcătură! Ne­greșit îl căutați pe George Coș­buc, feciorul po­pii de la Hor­dou. Acela scrie versuri! O fi pe la vreo stână, prin Munții Rodnei, că hălă­duiește mereu”. Slavici are, în fine, un fir de ață. Indiferent cum îl cheamă pe ta­lentatul poet, Coșbuc sau Boșcu, el tre­buie găsit și cooptat de urgență în colec­tivul „Tribunei” de la Sibiu!

Valijoara cu poezii

La vremea când Slavici declanșează ac­țiunea de urmărire a poetului, Coșbuc este stu­dent la Universitatea din Cluj. Atmosfera ma­ghiarizată a capitalei Ardealului nu-i priește deloc. Maghiara o vorbește prost, și asta îi afec­tează rezultatele școlare. Suntem în anul 1885, în plină dominație austro-ungară asupra Transilvaniei. În plus, cele mai importante cursuri în limba română de la Universitate tocmai ce-au fost suspendate de ofensiva anti-românească. Mai e și lipsa banilor: doarme pe unde apucă, așteptând mici ajutoare din partea familiei. „De câte ori nu cutreieram pe­ri­feria orașului sau urcam Dealul Feleacului! Dacă-l apuca vrun dor și jale, mă ruga să ne întoarcem acasă, să-i cânt vro doină someșană. În mica mea cameră se așeza pe dunga patului și asculta cu deliciu la sunetele vioarei. Nu o dată se întâmpla că dispărea făr’ de nici o vorbă și nu-l mai vedeai săptămâni întregi! Când îl cuprindea nostalgia, nu era în stare nimic să-1 rețină; ple­ca spre munți, la Hor­doul său de la poalele Țible­șului și la bă­trânii săi părinți. Noi, studenții români de pe atunci, eram sub­țirei la buzunar, răbdam lipsuri de tot felul”, scrie Virgil Șotropa, coleg de su­ferință cu tânărul poet.

Pentru George Coșbuc, adolescentul palid și bolnăvicios, cu ochi expresivi și zâmbet melan­colic, pe care „întotdeauna îl găseai sau notând, sau cetind”, încercările poetice pe care le semna G. Boșcu și le trimitea apoi pe la reviste erau ade­vărate momente de evadare. Abia aștepta diminea­ța, ca să scape din „cvartir” și să se ascundă în bi­blio­teca Universității în care, în anii petrecuți la Cluj, a tradus o întreagă antologie de poezie greacă – 500 de poezii, asta pe lângă creațiile sale origi­nale! Studentul Coșbuc stă groaznic în cataloagele universitare, dar poetul e în stare de grație! George pornise din satul nașterii sale la Cluj, ca să învețe „iura” și „filosofia”, dar îl vrăjise versul și-acum e la mare strâmtoare. La ce-l ajută valijioara plină de poezii pe părintele Sebastian Coșbuc, care-și dorise atât de mult ca George să-i urmeze într-ale preoției, acum că fiul său n-avea nici patalama de Cluj, nici vreo slujbă onorabilă?! Așa stând lucrurile, mare-i va fi fost mirarea bătrânului preot din Hordou când Ioan Slavici, una dintre marile conștiințe ale românismului transilvănean, îl căută, într-o bună zi, să-l întrebe de „promițătorul poet” George Coșbuc…

Pe Valea Sălăuței

De la București la Hordou, satul nașterii lui George Coșbuc, drumul o ia pe autostrada de Cluj, trece apoi prin Bistrița și Năsăud. Ardealul miroase a fân cosit. De la Bistrița, urcăm cu mașina până la Salva, iar de acolo începe Valea Sălăuței: o sfoară de pământ strânsă între cursul apei și dealurile abrupte, pe care oamenii o lucrează cu sfințenie, smulgând rod și celor mai îndărătnice coaste, ca acum 200 de ani.

Vechiul Hordou îmi apare în față ca un cadru îndelung studiat de un pictor: la poalele Mun­ților Țibleșului natura năvalnică creează ta­bloul ideal pentru un suflet de poet, precum cel al debutantului G. Boșcu. Case albe, la poală de deal, strânse împrejurul unei bisericuțe cu turnul țuguiat, printre plopi, așa-mi apare Hordoul cel puținel prezent în fotografiile și descrierile de după 1900. „Pe la mijlocul satului e o căsuță cu acoperișul de paie, cu umerii gârbovi, cu gard de nuiele împrejurul ogrăzii scunde și cu gră­diniță în față”, scrie, pe la 1900, Octavian Goga, pornit, și el, pe urmele lui Coșbuc. Satul de azi e prosper, ca toate cele din Țara Năsăudului, cu case trainice, musai cu etaj. Dar biserica cu turla țuguiată și casa popii Sebastian amin­tesc și azi de vechiul Hordou. Mai sus, cum urci în deal, e vechea moară a coșbucenilor – „Pe malul apei se-mpletesc/ Cărări ce duc la moară” – pe care fiul popii din sat a făcut-o cunoscută lumii întregi, în poezia „Mama”, devenită poezie „națională”.

Icoana mamei Maria

Sunt în fața „căscioarei” în care s-a născut George Coșbuc. Muzeograful Dorel Someșan mă primește, la propriu, cu brațele deschise. Rar gă­sești oameni mai săritori decât năsăudenii! Gazdă bună, mă conduce, cum se cuvine, direct în ca­mera de oaspeți. Întreg satul a făcut clacă să care piatră bună și să tocmească meșteri sași care să-i ridice vrednicului părinte Coșbuc o gospodărie cum nu era alta pe vale. Ce-i drept, și familia popii era mare: „14 copii o născut biata preuteasă! Dar numai șase au ajuns la maturitate, trei fete și trei ficiori”, povestește Dorel Someșan, gazda, în graiul locului, de care mi-era atât de dor.

„Căscioara” memorială de azi păstrează intactă atmosfera familiei Coșbuc. Pe lângă mobila origi­nală, o mulțime de alte detalii ilustrează, parcă, câte un vers din Coșbuc: psaltirea lui Coresi, din care a citit popa Sebastian, un dicționar în latină, maghiară și română, al bunicului Anton, și el preot, cruci, tablouri, blide și ștergare vechi. Pă­rintele Sebastian și preoteasa Maria îmi par, într-un mic tablou, „icoane-ntr-un altar””. Cu barbă de-un cot peste paltonul negru, simplu, preotul stă sprijinit într-o cârjă: are noblețea omului care, deși și-a îngropat opt copilași, nu și-a pierdut nicio clipă credința în Dumnezeu. Așezată pe-un jilț simplu, Maria are fața strânsă într-o năframă. Seninul chipului răzbate pe sub broboadă ca aura unei sfinte. Întreg locul are ceva din împăcarea ochilor ei, spălați de-atâtea și-atâtea șiroaie de lacrimi. Privi­rea-i bate chiar spre odăița de rugăciune, folosită cândva de George, ca dormitor. Totul amintește de „băiatul mamii”: lea­gănul din care a ascultat primele doine, băncuța în care a învățat să buchisească de la diacul Tănăsucă, patul cu strujac, în care dichisea, cu ochii în tavan, primele sale versuri.

Dacă despre ștrengarii Creangă și Emi­nescu s-au scris tomuri întregi, despre co­pilul Coșbuc nu știm absolut nimic. Cus­todele casei mă conduce în camera de zi, unde văd pentru prima oară un portret al său din copilărie. George duce de mic o suferință cu el, care îi adâncește aerul gânditor, de poet din năs­care. Moștenește, însă, și aura de lumină a mamei, care răzbate prin toată opera sa.

George a’ popii și bătrânii rapsozi

„De mic o fost un fascinat de bas­me, de povești, de doine: unde vedea 2-3 oameni, hop și el, trăgea cu urechea. Când Slavici nu-l găsește la Cluj și întreabă de el la Hordou, taică-so, popa Sebastian, zâce: «No, unde să-l știm găsî?! Nu potie să fie decât la munte, la povești cu ciobanii ăi bătrâni!»”, po­vestește Dorel Someșan. George as­cultase primele basme și doine de la ma­ma sa cea sfătoasă. De cum le-a prins dragul, singur s-a dus să le afle prin sat sau pe coclauri. Mai târziu, Geor­ge devine poetul ambulant al Hor­doului. Flăcăii se dau bine pe lângă el, ca să le tomnească strigăte de chiuit pentru zilele de horă, fetele de măritat îl caută ca să le învețe doine,cu care să meargă la șezători. „Improvizam foarte lesne versuri populare. Odată îi făcu­sem unei fete – cam zburdalnică, dar frumușică – următoarea strofă: «Tot mă mustră măiculița/ Că-mi prad cu cei dragi gurița,/ Las’, mamă, că mă mărit/ Și-mi sărut tot om urât». Frate-meu a chiuit la horă «strigătura», care a prins. Toți flăcăii o chiuiau apoi”, își amintea, amuzat, Coșbuc.

Băiatul timid din scrisoarea către Slavici era în ele­mentul lui pe Valea Sălăuței. Nu era duminică sau sărbătoare să nu se măsoare în măiestrie cu rapsozii satelor din jur, tocmiți să născocească versuri pentru nunți, petreceri sau înmor­mân­tări. „Cu cel din Hordou mă ciocneam întruna. Îl întrerupeam la mijlocul versului cu câte o rimă potrivită la rima lui. Eu mă încurcam – cultura, bat-o pârdalnicul! – eram obicinuit să întrebuințez câte o vorbă savantă și mă opream zăpăcit, căci nu îi găseam echivalențele po­porale. În ultimă instanță, el mă biruia pe toate că­rările. Mă gândesc și acum: dacă nu în­vățam carte și rămâneam în sat, eu aș fi fost urmașul acestui rapsod”, mărturisea mai târziu Coșbuc.

Foi zburând în urma căruței…

Sunt de numai o jumătate de oră în satul lui Coșbuc și-am aflat atâtea despre tinerețea poe­tului! Dar detaliul care mă impresionează cel mai mult e portretul lui George din vremea stu­denției: haine „domnești”, o fundă mare la gât, pe sub sacou, cărare pe mijloc, o mustă­cioa­ră șa­tenă și ochii – ochii scânteietori ai tână­rului care crede cu încăpățânare în drumul său. Pe tânărul acesta cu ochi scânteietori îl căuta de nebun Sla­vici prin tot Ardealul, pe tânărul acesta îl descopăr eu acum.

Pasionat de folclor, îndrăgostit iremediabil de natură, pe care era capabil să o contemple ore în șir, în cele mai mici detalii, complet absorbit de ha­rul arzător al poeziei și profund atașat de cauza națio­nală, George Coșbuc își intuiește de mic vo­cația. Dar visul său mergea fix de-a curme­zișul planului pe care încercatul părinte Se­bastian Coșbuc îl are pentru fiul său, acela de a-i urma ca popă în Hordou, lângă o preoteasă gospodină, alături de care să ducă mai departe prolifica familie a coșbucenilor. Imediat ce termină gimnaziul la Năsăud, părintele Sebastian îl urcă pe George într-o trăsură tocmită de la un țăran din sat și se pornește cu el spre Gherla, să-și depună do­sarul pentru Seminarul Teologic.

Și-atunci, ce-i trece prin minte adolescentului cu liber­tatea poetică amenințată? În goana trăsurii, face zburate mai multe file de la dosar, ca să fie sigur că nu va fi admis sub nicio formă la școala de popi. Mi-l și imaginez pe bătrânul Coșbuc picotind lângă căruțaș, la ora când ziua se îngână cu noaptea, în timp ce, în urma căruței, foi matricole plutesc molcom, ar­delenește, așternându-se în mâzga de pe mar­ginea drumului. Nu există imagine mai poetică pentru povestea unui tânăr care riscă totul, pentru a-și da șansa să devină poet!

„Bolnav, ca Eminescu și Caragiali”

Pus în fața faptului împlinit, popa Se­bastian își lasă băiatul să urmeze Filosofia și Literele la Universitatea „Franz Fer­di­nand” din Cluj. Cum, însă, nu-și termină studiile și nu obține diplomă, George Coș­buc hoi­nă­rește ba pe la stâni, ba pe la fra­ții mai mari, numai să n-ajungă pe acasă, de ru­șine să dea ochii cu părinții. „Atâta m’am în­grozit de supărările tatei ș-ale ma­mei, în­cât bucuros m’aș duce și pan­dur de tem­niță, numai să scap de neca­zurile toa­te, ce le poartă ei pentru mine, și eu pen­tru ei. Filosof ori măgar, pentru mine de azi tot un drac!”, scrie cu năduf tânărul.

Apariția lui Ioan Slavici este provi­den­țială pentru destinul lui George Coșbuc. Deși situația „Tribunei” nu era deloc roz, marele scriitor, pe atunci în pragul vârstei de 50 de ani, îi oferă o slujbă tânărului poet. O slujbă măruntă, de reporteraș, dar care-i dădea răgaz lui Coșbuc să scrie po­ezie și, mai ales, să respire aerul elitei sibiene din anii de vârf ai ASTREI. „Unii dintre cititori stăruiseră să fie publicate-n mod regulat prețurile din piața Sibiului –    pentru unt, untură, fasole, porumb, ceapă etc. A fost creat un post nou, și acesta i-a fost oferit lui George Coșbuc”, își amin­tește Slavici.

Dacă l-a luat pe Coșbuc, după atâtea aventuri, e pentru că marele scriitor credea în steaua celui care, încă de la 14 ani, se dovedise – nu doar ca un mare poet al satului românesc, ci și un mare patriot. „Ro­mâ­­naș, copil de brav/ Lasă casă, lasă munte,/ Vino, luptă, sari în frunte/ și fii liber, nu fi sclav.// Lasă car și lasă plug/ Lasă toate și te bate/ Cu hienele spur­cate,/ Ce te țin în crudul jug”.

Slavici îi oferă, de fapt, nu o slujbă, îi oferă o tribună de la care să se facă auzit. Tot el ni-l des­crie, cu condei de nu­velist, pe tânărul său angajat. „Ca să pot lucra în toată liniștea, mă duceam dimineața, pe la 5, la redacțiune. Știind însă că vin eu, se soco­tea dator să vină și el. Aduna de prin reviste și de prin ziare străine «varietăți» interesante, pe care publicul le cetea cu mare plăcere. Treceau adeseori una după alta mai multe zile, fără să schimbăm o vorbă. Când se-ntâmpla, însă, să ne pornim la vorbă, nu mai sfârșeam. Căzuse și el în boala de care au suferit Eminescu și Caragiali: când intrai cu el în vorbă despre cestiuni de tehnică literară, nu-i mai era nici foame, nici sete, nici somn. Mai suferea și de altă boală a lui Eminescu și a lui Caragiali: era doritor de a-și întinde cunoștințele, și când se pornea pe citite, nu-1 mai puteai urni din loc. Așa a și rămas el toată viața lui: ținea ca manuscriptul să-i fie curat și citeț ca al lui Eminescu ori al lui Caragiali, să cântărească cu chibzuință fiecare vorbă, mai înainte de a o fi pus pe hârtie”. Tot Sla­vici ne spune că tânărul poet Coș­buc era foarte sim­patizat la Si­biu – „și toți se bă­­teau pe el să-1 aibă la masă”. Coșbuc a fost toată viața un om foar­te iubit de cei din jur.

Exilul

Când îl ia de-acasă, de la Hordou, ca să-l facă domn la Sibiu, Slavici n-are cum să bănuiască că-l smulge definitiv pe George din brațele pă­rinților săi. Dacă de la Năsăud făcea două ore pe jos până la Hordou, dacă de la Cluj mai putea fugi acasă, de la Sibiu, unde avea de-acum un rost, lui George îi e tot mai greu să se întoarcă în satul lui de sub Țibleș. Se mai plânge apropiaților că i s-a urât de oraș și că îi e dor de mama sa, dar urgențele redacționale îl țin mereu departe de sat. Harnic, talentat și carismatic, George e menit unei prestigioase cariere la „Tribuna”. Și, într-adevăr, cei doi ani petrecuți la Sibiu sunt printre cei mai prolifici din viața sa. Numai că situația ma­terială a „Tribunei” e tot mai precară. Stă­pânirea vrea desființarea revistei, căreia îi aplică amenzi bănești insuportabile. Prima consecință e suprimarea postului lui George Coșbuc. În dis­perare de cauză, Ioan Slavici îi scrie lui Titu Ma­iorescu, implorându-l să-l ia la București pe protejatul său: „Fiți de acord cu mine, că trebuie să facem tot ce ne stă în putință ca talentul aces­ta să ajungă la deplina lui desfășurare. Nu e un cap năvalnic, ca Eminescu, ci un tânăr cu mintea bătrână, care petrece nopțile citind”. Forțat de împrejurări, George Coșbuc nu mai apucă nici să-și rezolve situația militară din imperiul dualist, nici să mai treacă pe acasă. Fostul elev de la Nă­săud, îmbrăcat în cioareci, nelipsit duminica de la hora din sat, leapădă pentru totdeauna sumanul țărănesc, se îmbracă în straie „nemțești” și ia drumul Bucureștilor.

„La fel ca la ple­ca­rea de la Cluj, ia cu el valijoara cu poezii, des­tule cât să scoată pa­tru volume de ver­suri”, îmi spune Dorel So­meșan, de la Casa memorială. Seriozitatea asta i-a atras destule an­tipatii la București, dar tânărul care își desfiin­țase do­sa­rul de semi­narist ca să devină poet nu se putea îm­piedica de atâta lucru.

Mama citește „Mama”

La fel ca la Sibiu, George Coșbuc trece prin tot felul de slujbe mărunte, până să ajungă profesor, revizor școlar, autor de manuale ori șef de gazetă. Nu o dată, prietenii se alarmează, văzându-l „foar­te trist și cu plăcere de a pleca la părinți”. „Statură mijlocie, îmbrăcăminte sărăcăcioasă, barba care creștea nesupărată de bărbier, mustăcioară ce sta cum îi plăcea, fața destul de palidă, ochii, însă, ochii erau de poet. Mari, scânteietori, de-o bună­tate și veselie de copil”, îl descrie un contemporan.

În numai câțiva ani, George Coșbuc are deja două volume publicate și un mare premiu literar câștigat. Apariția, în 1897, a poeziei „Noi vrem pământ” îl consacră definitiv ca poet național. Dar, mai presus de orice, Coșbuc se bucură la București de prietenia sinceră, pe viață, a unui alt scriitor ex­cepțional, Ion Luca Caragiale, care îi e mereu aproa­pe. „Intru pe înserate în faimosul restaurant al lui Caragiale și mă așez la masa scriitorilor, unde Coșbuc ocupa locul prezidial. O masă de elită, pe care de multe ori o servea însuși Caragiale și la care domnea mare veselie”, notează un amic al poetului.

În tot acest timp, în Austro-Ungaria, George Coșbuc e considerat dezertor și riscă ani grei de închisoare, dacă se întoarce acasă. De pe patul de moarte, bătrânul părinte Sebastian, de-acum bucu­ros cu destinul glorios al fiului său și cu faptul că își întemeiase o familie, îl sfătuiește să nu care cumva să-și pună mintea cu dușmanii din Imperiu. Coșbuc e plecat deja de un deceniu de-acasă, și nu-și poate vedea nici părinții bătrâni, nici satul lui drag. Răpus de dor, merge, din când în când, până pe graniță, la Predeal, unde se vede cu fratele mai mic, Aurel, ori cu sora Angelina, cărora le tri­mi­te fotografii pentru cei din sat. Acasă, la Hor­dou, în cămăruța de rugăciune, unde patul cu stru­jac încă mai poartă amintirea lui George, mama Maria citește poeziile băiatului și varsă zilnic lacrimi pe pozele trimise de la București. „Iubite George, neliniștea și dorul iară m-au apucat”, îi scrie lui Coșbuc sora lui. „Numai aș tot plânge, c-apoi cu atâta mă astâmpăr. Am fost la Hordou, acolo îs slăbănogi, mama și tata. Tata-i slab și se teme de moarte, când am venit acasă m-o luat de mână și m-o dus la canapea să ședem on pic: «Da­că-i merge acasă, să-i scrii lui George că-l rog să-mi scrie o epistolă, cum se află și cum tră­iește», apoi a zis, plângând, «ni dor, ni dor»”.

Ies din micul muzeu din Hordou și pornesc spre vechea moară, ca să simt aevea versurile lui George Coșbuc: „Pe malul apei se-mpletesc/ Că­rări ce duc la moară/ Acolo, mamă, te zăresc, pe ti­ne-ntr-o căscioară/ (…) Cu tine două fete stau/ Și torc în rând cu tine;/ Sunt încă mici și tată n-au/ Și George nu mai vine.// Așa vrea poate Dumnezeu,/ Așa mi-e datul sorții,/ Să n-am eu pe băiatul meu/ La cap, în ceasul morții…”.

*

Părintele Sebastian Coșbuc moa­re în 1900, la mai bine de un deceniu de când George plecase din Hordou. Mama Maria se stinge din viață în 1903. „Pe la noi se știa și se vorbea atât de mult des­pre dorul lui Coșbuc de acasă, încât au început să se urzească diferite legende. Între altele, se povestea mai stăruitor că, la moartea mamei sale, pe care a iubit-o mai mult ca orice în lume, ar fi ve­nit acasă, noaptea, peste munți, singur, îmbră­cat țărănește, ca s-o mai vadă, o dată măcar, pe ca­tafalc…”, povestește Liviu Rebreanu, al cărui tată, învățătorul Vasile Rebreanu, a fost bun prie­ten cu George Coșbuc. Dacă a reușit sau nu să ajungă, ilegal, pe acasă, nu se poate proba. Cert e că a venit în 1908, după mai bine de două decenii, când Împăratul Franz Josef a acordat o amnistie tuturor celor considerați fugari de oas­te. Părinții săi nu mai e­rau. Dar poezia ajun­sese de mult acolo unde pașii poetului nu puteau să răzbată. Simt și-acum tremurul ei când pun mâna pe piatra aspră a crucilor părinților Sebastian și Maria, din curtea căscioarei…