ROMÂNIA DIN ANGLIA – Studenții de la Oxford

– Este una din cele mai mari universități ale lumii. O veritabilă citadelă a învățământului, care a dat minți strălucite, nu doar în do­meniul științei și al culturii, ci și în zona politicii. Mulți dintre pre­mierii Marii Britanii se mândresc că au ab­solvit Oxfordul. Ins­tituție de mare tradiție, întemeiată în Evul Me­diu, marea univer­sitate de pe malul Tamisei e frecventată astăzi și de zeci de tineri români, excepționali prin performanțele lor profesionale, și care fac cinste țării. Am pornit pe urmele lor, bucuroși să descoperim o nouă față, prea puțin cunoscută, a României –

Toamna londoneză târzie îmbracă bătrâna citadelă a Oxfordului în foiță de aur. Aflat la o oră distanță de Londra, are spațiu suficient pentru a-și etala măreția istorică: ziduri de piatră, domuri cu turle înalte și vitralii multicolore, zeci de colegii cu biblio­teci uriașe, parcuri imen­se, cu întinderi verzi, de gazon… Oxfordul e pur și simplu intimidant la pri­ma vedere. Calc cu reli­gio­zitate pe pavajul lus­truit de încălțările a sute de ge­nerații de „învă­ță­cei” și profesori, pe care îi văd aievea, în veș­min­tele lor austere și lungi, cu știința universului adunată în cărțile purtate sub braț. Realitatea e însă și ea prezentă, prin grupuri mari de studenți, îm­brăcați, și ei, la patru ace, așa cum cere tradiția:    pan­talon la dungă, sacou și cravată subțire, cu nodul strâns.

Eleganța și politețea sunt parte din eticheta Oxfordului. Și mai e, desigur, ceremonialul. Veche de mai bine de o mie de ani, Biserica Universității tro­nea­ză în inima celui mai vechi centru aca­demic al An­gli­ei. Aici se întâlnea Congregația când lua decizii impor­tan­­te pentru viața uni­versității, aici a fost găzduită biblio­teca vreme de câte­va secole, aici se ți­neau somptuoasele cere­monii de absol­vire și aici se rugau tinerii în­vățăcei ai evului mediu, înainte de exi­gentele examene. Totul inspiră gran­doare la Oxford, iar Biserica Uni­ver­sității, încă și mai mult. Tre­buie să te fi simțit ca un prinț, după ce, „încoronat” în fața altarului, cu toca de absol­vent, îți fluturai roba de brocart de-a lungul culoarului flancat de vitraliile în culori orbitoare, în timp ce asistența aristocrată te apla­u­da, respectuos, de pe mar­gine!

Cărți legate cu lanțuri

Sunt la Oxford, ca să aflu po­ves­tea comunității românești, din cel mai pres­tigios centru univer­sitar al lumii. Până la întâlnirea de la Mathe­­matical Institute, unde mă așteaptă câțiva dintre studenții noștri de top, mai am vreme să mă las pătruns de magica atmosferă a locului. Ca să nu întârzii la o întâlnire, trebuie să îți iei me­reu o marjă serioasă de timp: te fură ușor peisajul! Mă trezesc, bunăoară, în curtea in­te­rioară a unui colegiu, de unde un gar­dian cu gesturi de majordom regal mă in­vită spre ieșire, nu înainte de a mă lăsa să contemplu, în liniște, frumusețea arhi­tec­turii medievale. Deși lasă impresia unui orășel turistic, totul gravitează la Oxford în jurul vieții universitare. Când sunt cursuri, ac­cesul ori­cărui „gură-cască” e strict res­tric­ționat, îmi explică, ceva mai târziu, ghidul care mă conduce prin impresionanta Biblio­te­că Bodle­iană. Cu o istorie ce coboară pâ­nă pe la 1300, insti­tuția ce poartă nu­mele marelui său bi­ne­făcător, Sir Thomas Bod­ley, e celebră pentru căr­țile sale pre­țioase, legate cu lanțuri de rafturi, cărți rare, pe care nici măcar regii Angliei nu le-au putut împrumuta, vreo­da­tă, acasă! Clădirea prin­cipală a bibliotecii are ea însăși ceva dintr-o biserică – pereții înalți sunt pictați cu cel mai mare rafinament, cotoarele cărților vechi, însemnate cu majuscule aurite, miros a biblii vechi, iar pe holuri se vorbește doar în șoaptă, ca-n timpul unei slujbe religioase.

Din vreme în vreme, grupuri de studenți trec dintr-o sală în alta, plutind ca-n filmele cu Harry Potter, filmate chiar aici, în clădirea în care mă aflu. Nu s-a schimbat, de-a lungul vremii, a­proape nimic, poate doar sistemul „me­dieval” de trimitere a cererilor de lec­tu­ră, prin capsule me­talice, aruncate în­tr-un tub ce trecea pe sub stradă, până în depozitul de pes­te drum. Și celebrele cere­monii de la Oxford s-au mutat, între timp, din Biserica Uni­versității, în saloa­nele impo­zante ale bibliotecii. Spec­tacole unice! Părinți din toate colțurile lumii își așteaptă, în stradă, copiii, cu buchete uri­așe de flori. Nu e greu să le ob­servi amestecul acela de mân­drie și ambiție, care face ca Ox­fordul să însemne atât de mult peste tot în lume. Iar mulți dintre părinți sunt ro­mâni. De la o vreme, limba română se aude tot mai frecvent la Oxfor­d.

Doi români și un glob de sticlă

Maria Tașcă mă întâmpină în fața clădirii Insti­tu­tului de Matematică și mă conduce în cafeneaua luminoasă de la subsol. „Cum ți se pare Oxfordul? Nu-i așa că are o atmosferă specială? Ai senzația că aici nu se întâmplă nimic în afară de învățat, suntem ca într-un glob de sticlă. Peste tot numai stu­denți, localnicii sunt extrem de discreți și, ori­cum, sunt șanse mari ca ei să fie, de fapt, profesori, oameni din staff-ul universității sau foști absolvenți rămași aici. De fapt, nu e o uni­versitate într-un oraș, e un oraș într-o universitate”, îmi explică Ma­ria „misterul” locului, cu mintea ei limpede, de matematiciană.

Maria studiază la Oxford din 2020, din vremea când Brexit-ul nu afecta atât de puternic ca azi nivelul taxelor de școlarizare, precum și costul vieții în Anglia. O întreb câți studenți români sunt la Ox­ford. Când vine vorba de numere, Maria e în ele­mentul ei: „În generația mea, suntem vreo 50 de ro­mâni, dar în generația anterioară, erau 70! Acum, din cauza Brexit-ului, sunt mai puțin de 10 români într-un an”. Notez emoționat în agendă statistica pe care mi-o prezintă. Cu alte cuvinte, la o medie de 50 de studenți pe an, România trimitea, până recent, două clase de liceu pe an la Oxford University și avea, concomitent, câteva sute de tineri în cataloa­gele instituției! „Dar statistica mea favorită nu e cea legată de numărul de studenți români, ci e cea le­gată de numărul ofertelor de studiu care li se fac ti­nerilor români. Aici suntem, cred, între primele 5 țări din lume, cu mult înaintea unor mari puteri. Și mai sunt multe universități de top în care în­vață români”.

Matematiciana din Tecuci

Prezentă, de mică, la concur­surile de Matema­tică, Maria Tașcă a ajuns la Oxford mai mult îm­pinsă de la spate. Nu se prea vedea părăsind Româ­nia, numai că antu­rajul pe care l-a cunoscut la con­cursurile internaționale de Mate­ma­tică a încurajat-o să se gân­deas­că să se în­scrie pentru admiterea la Oxford. „Toată lumea    îmi zicea: «Hai, Maria, hai Ma­ria!», dar eu nu voiam foarte tare. Am aplicat, nu atât din dorința de a veni aici, cât din curio­zitatea de a vedea dacă reu­șesc să intru la Oxford. Sunt din Tecuci și întotdeauna mi s-a părut că motivul pentru care, poate, nu ajunsesem unde mi-aș fi dorit era din cauza lipsei de re­surse specifică orașelor mici. «Hai să văd dacă m-am plâns tot timpul ăsta degeaba sau chiar e ceva de capul meu!». A fost mai mult o competiție cu mine însămi. Când a venit oferta de la Oxford, am rămas blocată: «Chiar o să mă mut din țară?»”.

Fata din Tecuci a intrat la Oxford și visează cu ochii deschiși la o carie­ră într-un domeniu ce sună SF: Bio­lo­gia Ma­tematică. „Modelul mate­matic e deo­sebit de important, de e­xem­plu, în tratamente privind distru­gerea tu­morilor canceroase”, îmi ex­plică. E la un nivel la care îți permiți să mai co­rectezi câte un pro­fesor care, foar­te specializat pe un anumit do­me­niu, mai are scăpări la noțiuni „de bază”. Mediul de la Oxford e foarte competitiv, dar și foarte des­chis: nu e deloc ceva ieșit din comun ca un pro­fesor – nu doar să asculte ob­servațiile tale, dar chiar să ia notițe.

„Totuși, ce face Oxfordul atât de special?”. Maria îmi răspunde cu patos și, în babilonia de la subsolul Mathematical Institute, unde coboa­ră la cafele somități de toate națiile, să auzi vorbindu-se românește e un sentiment cât se poate de special: „Oxfordul îți dă sentimentul că e singura universitate la care poți să fii. Ți se spune mereu: «Cercetarea pe domeniul ăsta, noi, aici, o facem cel mai bine». «Chestia asta o stu­diem de nu-știu-câți ani la Oxford». Eram la un curs de Modele Mate­matice în Genetică și zice profe­sorul: «Toată povestea asta a pornit de la un model făcut aici, la Oxford». E un sentiment de mândrie, ceva ce ține de cultura locului. Te fac să crezi că ești în singurul loc în care merită să fii”.

Olimpicul de la „Vești bune despre România”

În plină poveste a Mariei, „grupul românesc” de la Institutul de Matematică se mărește. Cu ochelari rotunzi, îmbrăcat după toate re­gulile    Oxfordului, dar cu ae­rul bo­nom, tipic „minților fru­moa­se” și relaxate, Șerban Cer­ce­lescu se face remarcat chiar înainte să vor­bească. Fost mem­bru al lotului olim­­pic de mate­matică al Româ­niei, Șerban e genul de tânăr des­pre care ați citit în pagina cu „Vești bune despre Ro­mânia” a revistei noastre. Toc­mai a scris o lucrare de licență a cărei explicitare spune totul despre mintea sa: „Ra­finarea limbajului formal și introducerea unor tehnici noi din Matematică în cadrul stu­diului complexității pro­ble­me­lor de satisfacție de con­strân­geri în informatică”. Maste­ran­dul de la Oxford este pasionat de computerele cuantice, dome­niu în care vom mai auzi cu siguranță de numele lui în anii care vin. Chiar această pasiune l-a adus în An­glia. „Eram prin clasa a II-a, când am între­bat-o pe bunica despre cea mai bună univer­sitate din lume. Mi-a zis că e Universitatea din Oxford. Și de-atunci mi-am zis că la Oxford mă duc la facultate! Printr-a VIII-a, am căpătat obsesia legată de compu­terele cuantice și, cum cei de aici erau foarte tari pe domeniul acesta, am zis din nou: clar, mă duc la Oxford, la cal­culatoare cuan­tice! De fapt, pe atunci, nu credeam că povestea asta era chiar fezabilă, dar după ce am început să merg la olimpiade, de unde toată lumea pleca în­coa­ce, mi-a devenit mai limpede opțiu­nea”. Șerban spune că nu s-ar vedea nicăieri altundeva: „E un mic para­dis”. Un paradis în care n-ar fi ajuns fără „purga­toriul” care e siste­mul de învățământ din România: „Pregătirea la liceu în România e net superioară față de ce fac oamenii pe aici. Mie mi-a priit foarte bine sis­temul din Româ­nia!”.

„Societatea românească” de la Oxford

Le adresez interlo­cuto­rilor mei o întrebare comună: „Cât de mult con­tează mediul compe­ti­tiv de la Oxford, în pre­gă­tirea lor? Cum se for­mea­ză «excelența» intelec­tua­lă?”.

„Ooooo, nu trăim doar în competiție! Sunt și aici foarte multe distracții: sunt câteva sute de societăți, sunt multe pub-uri bune, sunt multe pros­tii de făcut, n-aș zice că e chiar locul perfect de con­cen­trare, dar, da, e pe-aproa­pe”,    glumește Șerban. „E un mediu foarte competitiv, trebuie să recunoști”, spune    Maria. „Nu prea te simți bine să ieși în oraș când colegii tăi stau în bibliotecă până la unu noap­tea. La un moment dat, te în­trebi de ce nu ești și tu acolo cu ei, să înveți. Poate suntem puțin subiectivi, că n-am stu­diat la alte universități, dar pot să pun mâna în foc că prin alte părți, presiunea nu e așa de intensă ca aici. Șerban este unul dintre cei de la vârf. El nu simte presiunea de la Oxford, pentru că el este cel care pune presiune asupra celorlalți”, spune Maria. În timp ce vorbim, se mai opresc tineri, din când în când, să salute în limba română. „Există la Oxford, o comu­nitate românească?”, întreb. „E o comu­ni­tate chiar mare! Avem o societate a românilor, Ox­ford Uni­ver­sity Romanian Society, care organizează eveni­mente tot la două săptămâni. Ne întâlnim la un «pint» de bere, povestim… Unii români sunt prie­teni foarte buni între ei, se văd zilnic. În general, la în­­tâl­niri vin doar studenți, masteranzi sau docto­ranzi. Dar sunt și mulți români stabiliți în oraș. La orice hotel la care s-au cazat ai mei când au venit la mine lucra măcar un român! Plus că la fiecare co­legiu există prin staff cineva care e din România”.

Doruri și supărări

Îi întreb ce le lipsește cel mai mult din România, iar Maria și Șerban răspund studențește, la unison: „Mâncarea!”. „Deja am în cap o imagine de mă­măligă cu sarmale”, spune Șerban. „Or să citească ai noștri reportajul, ar fi trebuit să punem familia pe primul loc”, glumește Maria. Revenind la un ton mai serios, Șerban îmi spune că foarte mult îi lip­sește chiar societatea românească: „Sunt lucruri mici, pe care le realizezi abia când ajungi aici. Lu­cruri foarte mici, dar care se adună în final. Ro­mânii sunt oameni mult mai deschiși, mai direcți, și ajunge să-ți fie dor de asta”. „Pe aici, lumea te me­najează mai mult. Mediul e mai politicos. Noi sun­tem mai intenși ca emoții, mai sinceri. Dacă te iu­besc, te iubesc și ți-o spun! Dar aici, totul, și ura, și iu­birea, vin în doze mai mici și mai frumos îm­pa­chetate”, spune Maria.

Îi întreb ce au de gând să facă după ce vor absolvi Oxfordul. Se vorbește mult în România despre „migrația creierelor”. Până când sistemul universitar din țară nu se va pune în bună ordine, ti­nerii absolvenți ai unor instituții de prestigiu precum Oxfordul nu se vor putea întoarce acasă, nici să vrea. „Vrem să rămânem în cercetare la Oxford”, îmi confirmă amândoi. „Dacă te gândești la bani, nu mai rămâi în universitate. Nici aici cercetarea nu e așa de bine plătită: nu ești nicidecum muritor de foame, ești confortabil cu salariul de la Oxford, dar e diferență mare față de banii uriași din companii. Industria plătește mult mai bine”, îmi explică ei. Dar sunt amândoi atât de pasionați de ceea ce fac, încât nu se gân­desc să „emigreze” în industrie. Sunt, cum li se spune mereu la cursuri, „în cel mai bun loc posibil” ca să facă cercetare de cel mai înalt nivel.

România la care visează Maria și Șerban e o Românie frumoasă, vie și des­chisă, ca mințile lor. Vezi din pa­tima cu care vorbesc cât de mult le pasă de Ro­mânia. Mințile sunt de Ox­ford, dar inimile bat ro­mânește…