Calendarul cu foi de ceapă

• Amintirile cu Buna sunt nesfârșite. A fost păzitoarea co­pilăriei mele. Să-i spun „înger” ar fi prea puțin. Mai bine ar fi „în­­geriță”, sau chiar „în­geroaică”, după cum și-a întins aripile asupra mea. M-a crescut, m-a iubit, m-a pre­gătit pentru viață. Poveștile cu ea sunt adu­cătoare de bine, până în ziua de azi. De bine să fie și pentru dvs., cei care le veți citi. La mulți ani! •

Și acum, după mulți, mulți ani care au trecut de atunci, mă mai întreb încă de ce nicio­dată Anul Nou nu a avut în copilăria mea strălucirea pe care Crăciunul o vărsa peste întreaga lume, peste oameni, animale și lucruri, oricât ar fi fost ele de modeste. Nici nu mai vorbesc de felul în care copacii, pădurea, câmpiile își îmbrăcau în seara Ajunului hainele de mare gală, care sclipeau feeric în aerul aspru, înghețat. Până și cel mai umil fir de iarbă și cel mai stingher scaiete primeau sclipiri trans­parente și deveneau adevărate minuni, sub mă­estria împărătesei Iarnă. Natura întreagă era precum o orgă de cristale și luciri care se trans­formau și se modificau după cum creștea lumina dimineața, până când se retrăgea sfioasă înspre asfințit. Pe toate acestea le țin minte ca fiind legate de Crăciun și niciodată de Anul Nou care mi s-a părut întotdeauna o săr­bătoare în plus, ca o repetiție inutilă, care nu mai avea ce să aducă nou după bucuria și magia vremii colindelor.

Noaptea cu două fețe

Mă străduiesc să-mi amintesc măcar o sărbă­to­rire a Anului Nou, și parcă văd așa, ca într-un film derulat prea rapid, mătuși și uncheși adunați la noi, în casa Bunii, veseli tare, parcă prea ve­seli, ca și cum ar fi vrut să pună veselia lor de pază pentru ceea ce urma. Și ce urma? Nimic nou pentru mine, care la vremea aceea nu-mi măsu­ram timpul cu penele unui ceasornic, ca să le ur­mă­resc înfrigurată cum se suprapun la doi­sprezece noaptea.

Dar poate că pe atunci, nici măcar nu eram mar­toră la momentul trecerii dintre ani. Mai degrabă mă văd adormită pe undeva prin vreun colț al patului, ascunsă sub duna uriașă și uitată aco­­lo de cei care se distrau până când venea dimineața, prima dimi­nea­ță a noului an. Și dacă atunci n-am în­vățat să mă bucur de Anul Nou, să simt sărbătoarea ve­nirii lui, mi-a ră­mas și acum o umbră de în­doială în ceea ce privește noap­tea din­tre ani. O noapte împăr­țită, cu do­uă fețe, una tristă un pic, melan­colică, în­drep­tată încă spre ceea ce toc­mai se încheie și cealaltă, exu­berantă, în­drăz­neață în prea marea ei veselie, țintită cu speranțe către ceea ce vine.

În copilăria mea n-am prins ni­cio­dată începutul de an fără zăpadă. Poate de aceea, în ultimii ani, când am avut zile golașe, fără omăt, mi s-a părut că sărbătorile de iarnă s-au terminat prea repede. Ianuarie sterp și sec amăgește noaptea cu frig, cu ger, dar parcă uită de omătul scli­pitor, de splen­doa­rea născută din fulgii firavi cu care lumea se îmbracă atunci când ninge. Poate de aceea, în ultima vreme, mi-e tot mai dor de o fereastră prin ale cărei ara­bescuri de gheață să intre în camera mea lumina firavă a Anului Nou într-o dimineață de iarnă albă, adevărată.

Corăbiile de ceapă

Dacă Nașterea Pruncului Sfânt era primită întot­deauna cu nesfârșită bucu­rie, prima zi din an era în­soțită mai degrabă de o umbră de nesiguranță, de-o emoție cumva temătoare. Atunci, Buna mea nu pă­rea, la o primă vedere, nici mai veselă, nici mai tristă ca în alte zile, ci doar mai hotărâtă să ducă musai la sfârșit, cu bine, câteva „îndătoriri”. Primul lucru pe care-l fă­cea în dimineața de Anul Nou era să citească „che­lindarul” din foi de ceapă. Pregătirea acestuia începea încă din ultima zi a lui Decembrie, în ajunul Anului Nou. O ajutam și eu, încercând să fiu cât mai vrednică, după cum mă învăța ea. Mai întâi, mer­geam amândouă în cămară și căutam ceapa cea mai mare din toate legăturile și cununile care stăteau agă­țate de stălaje. Trebuia să fie o ceapă mai mult lă­tăreață, decât rotundă. Buna o curăța și o tăia în două și apoi îi desfăcea foile, care erau ca niște băr­cuțe albe. Eu le alegeam pe cele mai mari și le pu­neam deoparte. Trebuia să aleg două­sprezece, câte una pentru fiecare lună a anului. Apoi le punea Buna într-un castron și le presăra cu sare grunjoasă, le amesteca ușor, fără să le rupă și după aceea le scu­turam un pic de sarea rămasă și le în­șiram, una lângă alta, între cele două canaturi ale ferestrei de la bucă­tărie.

În prima dimineață din an, Buna își lua creionul chimic și scria pe calendarul cu sfinți de la biserică, în dreptul fiecărei luni „chelindarul” descoperit în bărcuțele de ceapă. Unele cepe aveau multe bro­boa­ne de apă pe pereții albi, subțiri, altele mai puține, și s-a întâmplat uneori să găsim și unele uscate, seci de tot, adică fără picături de zeamă. „No, așe”, zicea Bu­na, când le privea cu atenție de-aproape, „no, hai­da numa să scriem!” Și scria ea acolo pe calendarul de pe perete, pentru fiecare lună ceea ce găsea: „să­cătură”, adică o lună fără ploaie, „udeală”, când se anunța o lună ploioasă și „așe și așe”, când era vor­ba despre vreo lună în care uscăciunea era egal îm­părțită cu „udeala”.

Cât ținea anul, pe calendarul acela de perete se mai adunau, de la zi, la zi, de la lună, la lună, tot fe­lul de însemnări, el devenea cu tim­pul un fel de jurnal în care Buna scria ceea ce nu trebuia să uite. Nota acolo și cât lapte de la Su­ruca noastră a vândut „pă con­tău”, lapte pentru care lua banii doar o singură dată pe lună, de la femeile care n-aveau vaci. Mai scria acolo când trebuia să plăteas­că „per­cepția”, la sfatul popular, când era vreo nun­tă în neam, când trebuie achitată plata de pășune, câte fire de varză a răsădit ori cam când trebuie să iasă puii din ouă, de la fiecare din cele trei, patru cloște pe care le punea primăvara. Tot ca­lendarul îi spunea când e luna nouă și poate se­măna și când să strângă roadele. Și mai erau aco­lo multe alte însemnări ori doar simple semne, puncte, linii, cruci, ale căror înțelesuri doar ea singură le știa, puse acolo ca să fie „de-aminte”.

Îmi pare tare rău că nu m-am gândit atunci, demult, când încă aș mai fi putut, să recuperez un astfel de calendar cu însemnările Bunii, care sfârșea, cel mai adesea, la aprinderea focului atunci când era înlocuit cu unul nou. Calendarul de perete, care la început de an nu era decât o strictă înșiruire a lunilor, cu zile obișnuite și cu sărbători mici, cu cruce nea­gră, ori mai mari, cu cruce roșie, ajungea, în ajun de An Nou, să fie mai mult decât o ordonare a tim­pului. Însemnările Bunii fă­ceau din el un fel de calendar uni­versal, o istorie anuală a gos­po­dăriei și a oamenilor care trăiau în ea, în care își aveau locul bine stabilit toate câte alcă­tu­iau viața de zi cu zi în desfășurarea ei nor­mală. Erau înscrise acolo, da­că știai să des­cifrezi literele boante și semnele Bunii, o adevărată bună rânduială a vieții pe anotim­puri, o știință a cumpătării, venită din plănuire și planificare judicioasă, o grijă de-a nu irosi, de-a nu „pră­da” resur­sele și efortul, munca zilnică, fără de care nimic serios nu ar putea să fie pe lumea asta.

Gromovnicul lui Iraclie

Zilele nu sunt bune sau rele, îmi zicea Buna mea. Ele sunt la fel și vin încărcate cu de toate, dar trebuie să știi unde anume să stai, ca să vezi doar partea bună și fru­moasă a lor. Iar dacă ți se întâmplă ceva neplăcut, ori dacă te ia ceva pe nepregătite, „cată să nu-ți mă­nânci norocul, nu te plânge și nu ocărî, ai răbdare, că până la urmă toate trec!” Multe învăță­turi de cumințenie și cumpătare mi-a dat Buna, unele s-au prins de mine, altele nu, pentru că mi s-au părut la început prea constrângătoare. Țin minte că insista mereu și mă dăscălea să fiu atentă la cum se transformă copacii, iarba, florile, aerul, odată cu schimbarea anotimpurilor. De multe ori, mai ales la început de an, când avea vreme mai multă, când erau mai multe sărbători, Buna scotea din puiul mesei (sertar) Gromovnicul lui Iraclie împăratul, cel „numărătoriu de steale”, și-mi citea de acolo, ca să mă conving că sfaturile ei sunt în­drep­tățite. „Ia, aici”, zicea și urmărea cu degetul rân­durile pe care le citea. „Ia, ceti aci”, deși știa că încă nu cunosc lite­rele. „Ia, ce zice, că dacă tună în al șap­telea ceas al zilei dintâi din luna Scorpiei, apoi nu ți-a mere bine și mare tulburare va fi între oa­mini”. Sau alta: „Dacă trăsnește în ceasurile amiezii în luna Cornu de Capră, apoi neauă multă se pre­vede”. „Dacă se va cutremura pământul în luna lui Berbeace, puțână roadă vor da pomii, dar dacă se va mișca pământul în luna Cumpănii, atunci iarnă lungă ne așteaptă, ger mare și îngheț de ape mari, de nu vor putea corăbiile să se depărteze de maluri”. Și urma Buna cu voce tot mai temătoare să citească despre ful­gere care, dacă se văd în „luna Peaștelui ori a Vâ­nătoriului, friguri și junghiuri pe partea stân­gă aduc”, în vreme ce „de să scutură glia în luna lui Udea­lă, apoi vara va fi prăpăd în oștile împăra­tului”. Nu știu dacă s-au împlinit vreodată previ­ziu­nile pe care Buna le găsea în Gromovnicul în care credea „până la Dumnezău după ușă”, dar știu sigur că după ce-mi citea din paginile lui îngălbenite, o bună vre­me eram cuminte tare și mă tot gândeam la zăpezi uriașe și sloiuri verzui care prind ca-n men­ghină bărcile, la ce înseamnă să se scuture pământul către soare răsare sau către soare apune, și la cum se în­tâmplă că după aceea pomii nu mai dau roade. Mai citesc uneori și eu, mai ales la început de an, ho­roscoape sau zodiace, dar oricât ar fi de exacte și sa­vant alcătuite, oricât de prețioasă lim­ba în care se vor­bește despre conjunc­ții și planete, stele retro­grade ori sextil dereglat, niciunul n-are farmecul Gro­mov­nicului pe care-l interpreta Buna în fața mea, ca o adevărată astroloagă. Ajun­sesem să cred grozav în puterea lui, pe-atunci, străduindu-mă să țin min­te dacă auzeam un tunet sau vedeam un fulger, să-i spun Bunii pe ce parte era, la răsă­rit ori la soare apune, „de-a dreap­ta ori de-a stânga”, ca apoi ea să-mi prevadă întot­dea­una zile bune și vară ușoară. Zo­dia­cele și ho­roscoapele de-acum nu merg „până la Dum­nezău după ușă” și nici nu au darul de a-mi le­ga steaua de pomii, ier­burile și florile lângă care trăiesc, așa cum făcea Bu­na. Nu-mi ră­mâ­ne așa­dar decât spe­ranța că fiecare început de an va fi pe măsura pute­rilor noastre.

De Bobotează, când fug mâțele

Asta era numai așa, o vorbă, că fug mâțele de-acasă. O vorbă cu care Buna îi întâmpina pe cei care veneau mai rar pe la noi. Neamuri de departe, ori oameni străini sosiți pe neașteptatelea. Cu vorbele acestea își ascundea, de fapt, emoția întâlnirii cu ei. „Vaaai!”, zicea ea mirată, „Doamne, Doam­ne, no ni cine vine la noi! Haidați, poftiți de intrați! Ne-a fugi mâ­ța!”… Adică, așa era de mare sur­prin­derea în fața sosirii musafi­rului, și Buna fă­cea un eveniment atâta de deosebit și nemaipomenit din asta, că până și mâțele o luau din loc. Astfel de întâmplări erau tare dese în vremea Sărbătorilor de iarnă, când mulți colindători se perindau pe la casa noastră, dar, mare eveniment, mai venea și popa cu crucea, ca să sfințească locurile cu agheasmă și să binecuvânteze gazdele.

În capătul uliței noastre, din­colo de Valea Albă, după un pâlc de mesteceni, era casa unei familii de catolici. Ca să ajungă la ei, pre­otul lor trecea prin fața porții noastre. Era întotdeauna însoțit de doi copii îmbrăcați în haine albe, cu tunici roșii și gu­lere dantelate. Mă uitam la ei din tărnațul Bunii, cu mare interes, mai ales de când Terca-neni, ve­cina din deal, se lăudase în fața noastră că nepotul ei, Feri, e „ministru” și umblă cu popa. De fapt, era un sim­plu ajutor, ministrant, am aflat eu mai târziu cuvântul corect. Oricum, eram emoționată când Feri, „ministrul”, trecea pe la poarta noastră și, ca să-mi atragă atenția, scutura „cinghiteul”, clopo­țe­lul, care-i deschidea cale liberă preotului pe care-l însoțea.

De Bobotează, popa Valer, preotul nostru or­to­dox, venea însoțit de cantor și de diac. Era mare agitație în casă în ziua în care știa Buna că vine. Pregătea din timp un taljer de prăjituri, din cele care erau mai bine crescute și mai dos­pite. Îl pu­nea pe masa din camera cu bradul, pentru că întotdeauna acolo se încheia sfeș­tania preotului. Eu aș­teptam afară, pe sanie, să-l văd din timp apă­rând în capătul uliței, și-atunci trebuia să fug în casă, să-i spun Bu­nii. „Vine!, Vine!”, îi stri­gam, și Buna lua re­pede zaharnița și pre­­săra puțin zahăr ames­tecat cu scorți­șoară pe șporiul în care ardea focul. Zahărul se topea încet și casa se umplea de-o aromă îmbie­toa­re. „Vai, tanti Catița, parcă miroase a rai la dumneatale!”, zicea pre­otul când intra în casa noastră și Buna râdea, râdea, dar n-a vrut să-i spună niciodată secretul mi­ro­sului plă­cut cu care aștepta sfințirea casei. După ce se în­cheiau și aceste sărbători, se dezbrăca bradul de po­doabe, se scotea în curte, și mâțele torcătoare puteau să se întoarcă liniștite în cotloanele lor calde.

Sfârșitul bradului

Rămășițele sărbătorilor de iarnă dispăreau, până la urmă, pe rând. Cu cât treceau zilele, uitam și eu de ele. Dar se întâmpla ca, ori de câte ori mă apro­piam în drumurile mele de mormanul de zăpadă de lângă cuptorul de pâine, să mă apuce iar dorul de clopoței, de colinde și de Crăciun. Înfipt în omăt, bradul Crăciunului își aștepta sfârșitul. Dezbrăcat de podoabe, dezvelit de beteală, își înălța silueta stin­gheră pe albul zăpezii. După ce a fost ini­ma ca­sei în tot iureșul sărbătorilor, în jurul lui adunându-se toți ai nea­mului, veniți de a­proa­­pe sau mai de de­parte, după ce prin înfățișarea și rostul lui cobora cerul pe pământ, sfârșea într-o tristețe fără de mar­gini, părăsit și abandonat până în primăvară, când din trunchiul lui uncheașul Petrea croia fie o coadă de săpăligă, fie un arac bun de proptit o tufă de fasole. Mi-era milă de bradul părăsit. Mă mângâiam cu gân­dul că poate îi va fi mai ușor dacă i-aș aduce amin­te de ceea ce-a fost odată. Și-atunci îl împo­dobeam cu frunze us­cate, spulberate peste omăt, cu beți­șoare și lemnișoare lustruite pe care le găseam în lemnărie, cu paie galbene căzute pe uliță din sania trasă de caii lui Ioji. Agățam în crengile lui goale hârtiile co­lorate cu care fuseseră înfășurate bom­boanele primite în dar, și sfori pe care le gă­seam în sertarele credențului din bucătărie. De la o vreme, vedeam că orice aș face, oricât aș fi stat prin preaj­ma lui, bradul părea parcă și mai trist, și mai singur. „Calul mort nu-l mai tri­miți la apă”, îmi zi­cea Buna când vedea ce fac. Așa am înțeles că nu mai poți întoarce timpul înapoi și că sărbătorile, ca toate celelalte întâmplări, au vremea lor. După aceea, le mai poți doar po­meni în amintiri. Da, zic eu acum, la zeci de ani de la vorbele ei, poate că o fi mort ca­lul, dar dacă ai chef de joacă, ce frumos îți poți aminti cum te țineai de coama lui, într-un ga­lop nebun printre stele, colinde și nori încărcați de omăt.

Măsurătoare de An Nou

Chiverniseală și cumpătare bună în toate, inima deschisă și gând curat, credința că binele va învinge mereu și răul va dispărea dintre oameni, cam acestea erau doar câteva dintre învățăturile cu care Buna mea întâmpina fiecare început de an. Și pentru ca să nu le uit și să le respect întocmai, când voi fi „la casa mea”, mi le repeta de multe ori, în zilele de trecere dintre ani. Găsea ea timp și pentru asta, oricât de multe se adunau de rânduit și de dus la capăt în gos­podărie.

Multe am uitat de atunci, unele s-au schimbat oda­tă cu vremurile, cu anii și cu preocupările mele, altele decât cele din casa veche de la marginea pădu­rii. Dar dincolo de toate, mi-au rămas în amintire câteva gesturi pe care Buna le făcea în zilele acelea de început de an, într-o ordine pe care astăzi n-aș mai putea s-o recompun exact. Se în­tâmplau în prima di­mineață a Anului Nou, când toate stăteau sub semnul începutului, al „primei dăți”. Respecta ritualul ne­abătut, nu pentru că ar fi fost prea superstițioasă ori prea bisericoasă, ci pentru că toate tre­buiau așezate în matca lor, natural, cumpă­tat, în curăție și cu un gând bun. Înainte să aducă prima găleată cu apă de la izvor, în prima zi din an, țin minte că spăla bine, bine găleata, o opărea și făcea deasupra ei semnul crucii. Același semn o însoțea și când hrănea găinile, vaca, pisicile și câinele în dimi­neața de întâi Ia­nuarie. Și ele trebuiau curățate, „înnoite și însăm­nate, încru­cite” pentru vremea care urma. Mai stro­pea Buna cu apă sfințită acareturile de pe lângă casă, pomii din livadă, holda și locul de straturi, pentru ca miezul începutului să rămână întipărit și acolo. Peste toate trecea gândul ei de bun început, pe toate le „lua în samă”, nimic nu rămânea pe de lături. Până și moștiocul, alcătuit din trei, patru pene mai mari de găină ori de cocoș, adunate și legate împreună, cu care ungea cozonacii cu ou bă­tut, până și pana aceea banală era înlocuită și înnoită în prima zi a anului.

Nici nu mai spun cu câtă grijă mă „înnoia” pe mine, pregătindu-mă pentru noul an, cu rugăciune rostită solemn, în picioare, lângă masa din bucătărie, cu apă sfințită băută „pe inima goală”, cu semnul crucii, cu care mă învăluia când mă strângea în brațe, și la urmă cu măsurătoarea de la tocul ușii. În prima zi a anului, stăteam drept, în pi­cioa­re, lipită de locul unde sunt prin­se țâțânele, bala­malele, și Buna trăgea deasupra capului meu o dungă cu un creion. Așa pu­team să văd cât am crescut în anul care s-a încheiat. Măsu­rătoarea era cu de­getele. „No, ni, cât ai cres­cut!”, se mira ea exa­gerat, ca să-mi facă bucurie. „No, ni, cu tri dejite ești mai mare! No, vezi ce bine-ai cres­cut, dacă ai fost cu­minte!? Dacă îi hi cuminte și as­cultătoare, îi crește și mai mare!”. Cu speranța asta îmi petre­ceam adesea restul primei zile din an, apoi uitam, uita și Buna, și mai trecea vre­mea, până se înnoia anul din nou și făceam altă mă­surătoare.