Pricolicii din Munții Moma

• Deși despart două județe fruntașe, prin standardul lor de mo­der­nizare    – Bihorul și Aradul – Munții Codru Moma sunt o zonă uluitoare, de tradiții și practici magice. Plecați la muncă în străinătate, de unde se întorc procopsiți și își fac case cu termopane, oamenii locului cred nestrămutat în iele și pricolici, în muma pădurii și omul-lup, în descântece și în vrăji, pe care le in­tegrează în normalitatea vieții lor. Nu știu să dea explicații și nici nu vor. Așa au „apucat”. Duc mai departe o tradiție veche cât lu­mea, care face parte, și astăzi, din viața lor. În De­cem­brie, înainte să vină Crăciunul, am fost în câteva sate din zona bihoreană a Munților Moma și vă povestesc ce-am văzut •

Pe Valea Finișului

Pe Valea Finișului, din Munții Codru Moma, astăzi se mai ridică fum de la o singură casă. O casă micuță, așezată peste un pârâu, ascunsă pe jumătate în pădurea de la poalele unui deal. În ea trăiește o bătrână în vârstă de 88 de ani, Florea Mărioara. Am găsit-o în grădină, printre căpițele de fân. Stătea spri­jinită în botă, privindu-și cele șase oițe, care pășteau iarba, încă verde, a toamnei târzii. „Iaca, stau cu mioarele mele și vorbesc, când cu ele, când cu brazii de pe muntele cela mic. Că pe dealul cela o fo cătunul Cerbul și tăți ai mei or trăit acolo, și ci­mitirul e tăt acolo, și din morminții lor or crescut brazii și eu povestesc cu ei. Le zîc ce mai este și cum o fost, că pe-aici foarte bine o fost. Am trăit cu ce găseam în pădure, cu planturi – urzici, mure, fragi, leurdă, nu prea știam de carne. Opăream urzicile și făceam ciorbă din ele și era bun. Așe am trăit în tinerețe, da’ cei de-amu nu mai vor, nu le place. Aveam brânză și lapte, că țineam animale. Am ținut cai, oi, capre… când aveam miei, vindeam câte un miel, sau când aveam brânză, vindeam brânză. Am trăit cum am trăit, dar nu o fo rău, că am fost sănătoși. Fo­loseam tot felul de planturi să facem ceaiuri – și de mentă, și de urzici, și de pă­ducel: puneam câte o oală mare de ceai și mâncam seara, ce venea la rând – că era o felie de pită prăjită în clisă, un ou… ce era. Eu de la mama am învățat să gătesc, că o fost și mai rău pe lume, nu ca acuma, că toată lu­mea îi domn, arun­că mâncarea că nu-i bună. Eram 4 copii și eram numa cu ma­ma, ca să ne ție, lu­cra săraca pe unde pu­tea. Ni făcea mân­care de pe câmp. Ni fierbea urzici – le tă­ia frumos cu cuțâtu, apoi le prăjea cu făină de grâu și fă­cea rântaș, îngro­șea­lă, și făcea din ea câte o oală mare, de 7-8 litri, să mâncăm, să ne săturăm tăți. Și apoi mai beam un ceai de cele plante și asta era tătă masa pe timpul ăla. Cu buruieni de pădure am trăit și ne-au crescut părinții. Dar s-au schimbat multe, că sus s-au spart cășile, tinerii au mers la oraș, bătrânii s-au dus. Eu am ră­mas, că aici mi-a plăcut. Da nu mai e nimeni, nicări pe valea asta. Cătunul Brustu­rei s-o dus, cu oameni cu tot. Valea Iepii (i-o zis așa că o murit o iapă pe stânca de la izvor), s-a pustiit și el. Am avut multe ani­male, umblam cu ele, plecam dimineața și ve­neam seara. Amu am rămas eu cu mistreții, cu ursu și lupii. Da nu mi-i teamă, că am câini buni”.                                                                                                                                                                                     

Începe să plouă mărunt și rece. Ploaie ames­tecată cu zăpadă. Mărioara își cheamă oițele și le bagă în grajd, apoi mă poftește în casă. Ne așezăm la măsuța de la fereastră. Focul arde încetișor în so­ba de tablă și bătrâna își continuă șirul amintirilor.

„Am fost 42 de elevi la școală și era un singur învățător, venit din Banat. Nu aveam creioane și aveam câte o tablă așe, mai mă­ricică, de luam pie­tre și pietruțe și le ascu­țeam cu un cuțitaș, și cu ele scriam pe ea. Așa am făcut și școală și o fo bine, că măcar am știut citi și socoti. Și aveam și o femeie de ne făcea de mân­care acolo. Mer­geam 4 kilometri până la școală. Da’ aveau lipsă de noi părinții, să ne tri­mi­tă cu ani­malele. Am făcut patru clase. După școală, am mărs cu animalele, și cam așa o fost viață noastră. Toți au murit amu, numa eu mai trăiesc. Aici a fost un trenuț și cu el mergeam la școa­lă, acu nu mai e ni­mic. Trei locomotive or fost, s-or vândut, la fel șina. Nu mai este cum o fost. La două săptămâni, a­veam hora. Și tineri, și bătrâni, se strân­geau și aduceau butuțe micuțe cu vin și beau și jucau. Și aci, în casă, la mine, am făcut horă, că așe făceam, în case, la oameni. Amu, nu mai dansează ni­meni. Duminică, la bal, ne îmbrăcam cu spătoi, poale, făcute tăte cu mâna.    Era cu dantelă la mâneci și la gât, și cu fo­driță… coseau muierile și umblau numa du­minica cu ele. Veneau cântăreții și ne adunam câte 200 de per­soane. Se cânta la vioară și la dubă, și cu astea două juca toată lumea. Până acu doi ani, am trăit tăt la lampă, și nu găseam nici feștilă câteodată. Luni întregi, nici lampă nu aveam, și lucram numa cât era ziuă. Greu o fost. Și la ani­male, ca să meri pe-ntuneric, era greu… Acu, ne-o pus panouri cu soare… da am zis că să îmi iau o lanternă de-aceea de luminează bine. Amu, cât or ține și astea, nu știu, da e bine că pot asculta la radio cum are să fie vre­mea – ori e viscol, ori e ploaie – anunță la radio”.

E timpul să o trag pe bătrână spre „interesul” meu: furatul laptelui, despre care am auzit că se practică, încă, în Munții Moma. Înainte să îmi răspundă merge și aduce din cămară câteva mere și, brusc, camera se umple de mi­rosul lor. Miroase a fum, a iarnă și a mere. Nu știe de ce munții aceș­tia, lângă care trăiește de când s-a născut, se cheamă Codru Moma. Așa „au apucat” din bătrâni. Știe doar că satul ei se află în partea nu­mită Moma, un loc în care linia dintre curat și necurat este mai subțire ca în alte părți: „Furatul laptelui îi aici, păstă tot. Eu nu am pățit, dar mi-a spus o vecină că merea dimi­neață la vacă și mulgea sân­je, în loc de lapte. În­tr-un târziu, o mers la Tutoreni, un sat unde era o fe­meie care știa descânta de lua­tul laptelui. Da de­geaba a descân­tat-o, că vaca nu și-a mai revenit și a vândut-o. Era năcaz mare, dacă îți lua careva laptele de la vacă. Erau și strigoi care furau laptele, și oamenii îi căutau să îi omoare. Mereai la preot să facă rugăciuni, dar greu își revenea vaca și oaminii erau supărați tare. La un timp, s-au vorbit între ei, să stea la pândă, să îl prindă pe strigoi. Și așa or făcut. L-au prins și l-au împuns cu furca de fier în piept. Că el când venea să ia laptele nu arăta a om, arăta a ciuhă din aceea urâtă, cu haine urâte, de nu îl cunoșteai. Era strigoi de animale, noi așe îi ziceam. Numa noaptea umbla. Ei așa sunt născuți, să fie strigoi, altfel ei sunt oameni normali, da numa când dădea boala aceea peste ei, se făceau strigoi. Și cum i-a băgat furca, ziua a trebuit să meargă la doctor și oaminii l-or aflat. Și pentru ei era rușine să facă asta, da așe se nășteau, nici ei nu aveau ce face. Trăiau printre noi. Acu, îmi pare că e altă lume, s-o născut alții, care nici vite nu mai țin, și nici de luatul laptelui nu mai știu. Da în satele unde oamenii au încă vite, tot să mai ia laptele. Îs multe povești. Mereți pe urma lor și-ți afla. Eu țin numa oi și laptele lor nu se fură. Când mă rog le pun și pe ele în rugăciuni. Zic rugăciune dimineață și seara. Zic cu ce-am crescut: Tatăl nostru, Cre­deiu… L-am întrebat pe părintele că ce să fac dacă într-o seară nu mă pot ruga și el a zis că, și dacă mă pun în genunchi și stau așe, cu gândul la Dum­nezeu, tot îi bine. Și iaca, am rămas pe lume până amu, azi-mâine fac nouăzeci”.

La plecare, mama Mărioara îmi dă trei mere. Și mă îndrumă către satul Tărcăița, de peste munte, unde trăiește Dore Chiti: „El o trăit aici, în cătunul Scaiului, și o avut un bai cu tata meu, legat de un strigoi ce o fo slugă la noi în casă. Mereți la el și are să vă povestească mai bine ca mine”.

Pricoliciul

Ca să ajungi la Tărcăița, ar trebui să știi potecile ce traversează muntele. Eu am ocolit pe la Beiuș și am ajuns într-un sat modern, cu case una mai fru­moasă ca alta. Mulți oameni lucrează în străinătate și se întorc. Pe Dore Chiti l-am găsit în curtea unei astfel de case, cu porți mari. I-au dat lacrimile când i-am spus că m-a trimis la el Mărioara. „Biata Mărioara a Pas­cului…”, a zis și și-a șters lacrimile cu mâna. Nu­mele femeii i-a amintit de tinerețea lui petrecută în Scai, de vremurile când se făceau hore în casele oamenilor, de locuri dragi pe care le-a părăsit: „Viață mai ușoară e aici, la drum, dar raiul e sus, acolo, în pădure, între fânețe…”.

L-am întrebat direct ce bai legat de-o momâie a avut cu tatăl Mărioarei și, în loc să mă dea afară din curte, m-a poftit în casă. Tra­versând încet șura, în ritmul bâtei de care se ajuta să meargă, mi-a arătat cu ce și-a „petrecut tinerețea” – scaunul de mezdrit, la care făcea obiecte din lemn de arțar, de frasin sau de pagrin (cum îi spune aici la salcâm), furcile de fân, barda cea mare cu care în­drepta grinzile când făcea case… „Când se făcea o casă nouă și se făcea vatra, se făcea horă și se juca pe vatră, ca să se bătucească. Se tăia o găină și îi punea capul la temelie, cu un bănuț. Abia după aia venea popa să sfințească. Aveam opinci, ițari și o cămășoaie până la genunchi, și așe ne purtam, altceva nu aveai ce să îmbraci. Doar pe iarnă aveam cojocel de miel”.

La cei 89 de ani ai săi, Dore încă are mintea clară. Își amintește „baiul” cu tatăl Mărioarei și, pe măsură ce povestim, alte și alte întâmplări stranii se înlănțuie în șirul amintirilor: „Baiul cu Pascu a fost un pricolici, cum îi zicem noi, de era slugă la el. Era om, da se făcea lup. El o vinit acasă la noi, în Scai, și era iarnă. Mama făcuse mămăligă cu brânză și cu lapte, că asta mâncam. Și ea a zis cătră noi, către copii, că după ce om mânca noi, să îi dea și la omu ista, că așa era ea, o femeie bună, era miloasă, și cum umblau oameni pe munții ăia, îi mai ajuta. Noi eram patru frați: aveam un frate mai mare, o soră geamănă și încă una mai mică. Și eu am zis că dacă îi dă din blidu meu la străin, eu nu mai mânc din el. Prunci, na… Și i-a pus la om să mănânce, da el nu se uita la noi, stătea cu ochii în focul de la cameniță, adică la soba de piatră, și asculta ce vorbim. Și atunci, fratele mai mare a venit de la apă cu două cante în brâncă, da’ nu a putut deschide ușa și numa a apăsat așe, cu cotu, pe clejniță. Și o sărit apă pe picioare la străinu acela. O sărit în sus ca ars și o zis: „Iaca, m-am udat! Oi pieri!”. Fratele meu s-a scuzat, că nu a fost cu intenție, da el tare s-a supărat de apa aceea și a plecat. A doua zi, am mărs cu oile cătră pârâu, că se dusese neaua oleacă. Și numa ce o iau oile la fugă. Nu le-am mai putut ajunge, până în pădure, la o pădinioară, de stăteau tăte îngră­mădite una-într-alta. Nu știam ce îi cu ele. Nici nu voiau să se miște, atunci am luat-o pe una care avea toangă la gât (clopot) și pe aceea or urmat-o oile. Numa că mieluța ha mai frumoasă a me nu mai era în turmă. Și mai târziu, de două ori o dat lupu în oile noastre și două mieluțe ne-o luat! Nu mai știam ce să facem! Da ta-su lu Mărioara o zis către tata: «Bă, tu nu mai ai noroc la oi, ăsta-i baiu. De la pricolici ți se trage, el stă și muncește la noi, da’ eu n-am ce să-i fac, am lipsă de el, că muncește bine, așa pricolici cum îi. Da uite cum facem, îți anu­mesc o mială». Așa se zicea, să anumești, asta însemna că să îi dea o mială de pomană, și când o mială «anu­mită» îți intra în turmă, scăpai și de blestem și de făcătură. Mi-a dat miala aceea, și de la ea, două miele mi-a fătat, exact cât îmi mâncase lupu… Și am avut oi și nu mi-a mai stricat prico­liciul nimic”, spune bătrânul Dore. „Nu mi-era mie de pricolici, cât de oi. Deși pe vremea aia erau mai răi decât lupii. Nu era casă în care să nu fi fost slugă un pricolici. Am avut aici și borsocari, strigoi care vin să ia laptele. Sunt oameni ca și noi, numa că ei se transformă. Am avut unul în sat, și a venit și la noi în ogradă, pe motivul să cumpere ceva de la socru meu. Era joi dimi­neață. Eu, când m-am trezit, l-am văzut în ocol, da el s-a băgat în grajd. Și după aia, o picătură de lapte nu a mai avut vaca. Există femei care știu descânta, să întoarcă urma, cum se zice. Și noi o tre­buit să mergem la Highi­deni, peste deal, la o femeie care știa să descânte pe tărâțe. Descânți tărâțele, și după aceea le dai la vacă să le mănânce. Și se mai zice că dacă ai călcat în urmă rea, te duce urma unde vrea ea și unde tu nu vrei să ajungi. Și eu am pățit așe, când m-am întors de la un priveghi. Am auzit o capră zbie­rând, și iute am mers să văd ce-i, că era spre pâ­râu. În gura pârâului se auzea, da tare! Da n-am văzut nimic și am ținut cătră casă. Am mers spre sat, da’ iar am auzit că zbiera. Era către miezul nopții și știam că nu-s lucruri curate la ceasul ăla. A doua zi, am întrebat în sat, și nimeni nu pier­duse nicio capră. Altă dată am pățit și cu laptele de mi-era luat de la vacă, și o femeie din Finiș mi-a zis: «N-ai o bitușe rea? Adică un cojoc din piele? Mei și mulgi vaca sara și pui bitușa ceea pe pragul poieții și o împungi cu furca cea de fier și zici «Nu împung bitușa ceasta, împung pe cine o luat laptele de la vacă»! Mă credeți sau nu, îl auzeam de-aci pe hoț cum se văita în grădina lui, că dară nu stătea departe de mine. O vecină care a avut și ea vacă, de i-o fost furat laptele, o făcut altfel. Veneau cu oale de la Lelești, în târgul de joia. Mei, i-a zis descântătoarea femeii, cumperi o cantă, până să se facă ziuă. Te duci la târg, să fii acolo în zori, și o cumperi fără să spui ni­micuța, cât îți cere, atâta dai, ai luat-o și ai plecat. O ții să se pișe vaca în ea și o pui pe cameniță, pe sobă, și acolo o lași. Că atunci când a fierbe pi­șălăul în ea, se apropie de casa ta și ăla de ți-o luat laptele de la vacă. Da când faci asta, căpudu să îl ai închis, că altfel se bagă iară la vacă, de nu apuci să faci nimic. Și așa o fo. Când o fiert pi­șălăul, i-a venit și laptele înapoi la vacă”, poves­tește bătrânul Dore.

Pisica vorbitoare

Țin mai departe drumul ce taie satele așezate pe văile Munților Moma, până în Hi­ghi­deni, unde bă­trânul Dore mi-a spus că mai trăiește des­cân­­tătoarea. Nu am găsit-o acasă, se îm­bolnă­vise și era dusă la spital. Însă am stat de vorbă cu o nepoată de-a ei, Maria Iștoc. Casa Mariei e sus, pe dealuri. De-acolo se vede satul ca în pal­mă, iar de jur îm­prejur, crestele mun­ților, deja albite de prima ninsoare. Am stat la poartă și-am povestit.

„Uitați, se vede vâr­ful Văratec, de-acolo și până sus erau fânețe. Mergeam înainte la coasă aco­lo, că toți aveam 2-3 perechi de boi. Numa aici, pe dealu ăsta, erau 40 de pe­rechi de boi, și mai țineai și tuluci, viței crescuți să fie boi, da și cai. Acum… e moder­nizat tot. Copiii nu-s ca înainte, vor telefoane și laptopuri. Da nici munca nu are preț. Ce iei pentru un vițel nu-ți ajung banii să plătești nici coasa. Aveam înainte grâu și seceram cu secera și îl poloneam și venea batoza în fața cășii. Acum, nu mai poți să pui nimic în țarină, că vin mistreții și îți fac praf tot. Înainte furau strigoii, duceau laptele de la vaci. Că socru meu o fo și el pățit cu cineva din sat, o femeie care se transforma în mâță. Și o prins-o aci, în poiată, la vacă. Și când să bage furca de fier în ea, o început să vorbească cu el și să se roage să nu o omoare, că îi vecina Cătrina, și că nu mai vine de atunci înainte. Vinea și îți ducea bu­nătatea din lapte. Într-adevăr, mătușa asta a noastră pe care o căutați știe să descânte pe tărâțe. Merge noaptea în dunga văii și descântă. Pe mar­ginea apei, ames-tecă tărâțe cu usturoi și cu nouă feluri de semințe – grâu, porumb, morcov… Da asta se face numai după 12 noaptea, că vâlfele umblă de la miezul nopții până la 3 dimineața. Ea des­cântă, ca să nu se mai apropie nici vâlfele și nici strigoii de ani­male. Unii spun că strigoiul se moș­tenește din neam în neam, da nu știm. Ce-s strigoii? S-or ocupat oamenii cu tot felul de prostii și pe aici, să despartă femeie de bărbat și soț de soție, și atunci asta nu are cum să rămână fără urmări, te bate Dumnezeu, te pocește, te face strigoi. Ori vâlfă, ori pricolici, sau miciurin, că-i plină lumea de ei, chiar și azi. Dacă trec prin grădina ta, dintr-o singură privire îți pot lua rodul po­mi­lor”.

Fata și fluiericea

„Îți spun povestea, da’ numele nu ți-l zic. Nu vreau să afle lumea de mine. Cine să creadă că o muiere se poate iubi cu un pricolici? Bolunzeală la cap! Dar ce-ți spun îi adevărat sută-n sută. S-o în­tâmplat chiar în nea­mul nost. Bunica lui tata, fie iertat, i-o căzut dragă la on pricolici. Îi ieșea în drum, când mergea în pă­dure să culeagă ier­buri de lecuit, și-i cânta la o fluierice. Și-i tot zi­cea s-o lase s-o pieptene, că are să-i crească părul lung și bogat. Și într-o zi, proasta de ie l-o lăsat. O tot pieptănat-o, i-o tot cân­tat, până s-or răstur­nat în iarbă și s-or iubit. Dar într-o zi i-o luat ta-su urma. S-o ținut după ie, s-o ascuns într-o tufă și când pricoliciul o piep­tăna, o văzut că avea picioare de țap, cu copite. O nă­vălit peste el să-l lovească, da’ pricoliciul s-o făcut nevăzut. Bunica lu’ tata s-a măritat târziu cu-n om văduv. Lumea din sat zicea că o fo pricoliciul preschimbat în bărbat. Atâta s-or iubit amândoi, că Dumnezeu l-o făcut pe strigoi om. Îi crede, nu-i crede, io îți zic adevărul adevărat”.

Femeia care îmi spune povestea locuiește într-o casă cu etaj. Stă în curte, spri­jinită de gard. Lucrează în străi­nă­tate, cu bărbatul și cu cei doi copii. N-au însă de gând să rămână. Bani găsesc în Ger­mania, dar acolo pricolicii au dispărut.