ROMÂNIA DIN ANGLIA – Povești despre oameni mari: JOHN NANDRIȘ

– savant român, doctor în istorie la Cambridge, cercetător al Institutului de Arheologie de pe lângă Universitatea din Londra –

Îl cunoașteți din paginile care i-au fost de­di­cate în “Formula AS”. Fiu al ma­relui savant bucovinean interbelic, Grigore Nandriș, John Nandriș și-a dedicat mare parte a ca­rierei ar­heologice, studiului stânelor și al vieții păstorilor. Un îndemn biografic, pe care, urmân­du-l, a devenit o veritabilă enciclopedie a lumii vla­hilor, deschi­zător “academic” al drumurilor pe care “For­mula AS” le face prin Europa, pe urme vechi, românești. După lungi dialoguri purtate la telefon, anul trecut, cu prilejul călătoriei pe care am făcut-o la Londra, am trăit bucuria enor­mă de a-l cunoaște “pe viu”, în locuința sa de lângă Oxford. Un om superb, fru­mos și tânăr, la 85 de ani, purtând în suflet, nos­tal­gia locurilor natale.

Providențe

“Întreaga mea viață e un lung șir de evenimente providențiale. E așa cum trebuia să fie. Dacă încerci să-ți aranjezi sin­gur viața, nu va ieși nici pe jumătate la fel de bine decât ceea ce ajungi să trăiești…”. Cu “co­joc mare” pe umeri și căciulă vlăheas­că pe cap, în­con­ju­rat de icoane vechi, ortodoxe, profe­so­rul John Nandriș stă cufun­dat într-un fotoliu încăpător. Un om frumos și încă tânăr, la 85 de ani. Din când în când, se ri­dică, spri­jinit într-o bâtă cio­bănească, ca să mai pună câte un lemn pe focul care arde în șemineu.

E sfârșit de toam­nă în sudul Angliei. “The Old School”, o clădire de lângă Oxford, ve­che de peste 200 de ani, trans­for­mată în lo­cu­ință, ține bine răcoarea între zi­duri. Un con­text “very british”, care ocrotește un domn distins, îm­bră­cat ță­ră­nește, ca pe la noi. O imagine care spu­ne multe des­pre “aca­să” și “dor”. Să fie un deceniu de când am descoperit sem­nă­tura “Dr. John Nan­dris” în cerce­tă­rile de bi­bliotecă pe ur­mele vlahilor, și vreo 5 ani, de când, la capătul unui șir de episoade pro­vidențiale, am reușit să dau de urma reputatului cer­ce­tător de la Institutul de Arheo­logie de pe lângă Universi­tatea din Lon­dra. A fost revelația unei povești de familie cum sunt puține în istoria recentă a României. Povestea unei familii de țărani din Bucovina care, pornind de la coar­nele plugului, avea să dea, în numai două generații, doi doctori la mari univer­sități eu­ropene – savantul Grigore Nandris, doctor în lingvistică la Cracovia, respectiv John Nandris, doc­tor în istorie la Cambridge –, dar și un personaj fe­­minin de ex­cepție, Anița Nandriș, sora lui Grigore, care, cu doar trei clase, a lăsat mărtu­risirea supra­vie­țuirii ei în gu­lagul sovietic în monu­mentalul vo­lum “20 de ani în Siberia”; povestea tragică a unei familii ruptă între Marea Britanie, România co­mu­nistă și Uni­unea Sovietică, după Tratatul “Ribbentrop-Molo­tov” și raptul Bucovinei din 1940… Am discutat de ne­nu­mă­rate ori, la telefon, cu pro­fesorul John Nan­driș, care s-a stabilit la Ox­ford, după pensio­nare.    Dar am ținut să-l vi­zitez la el acasă, să vorbim pe îndelete des­pre pasiu­nile, atât de apropiate, de cele ale revistei noas­tre – istoria veche euro­pea­nă și pre­zența vlă­hească în Eu­ropa. Vise­le noastre do­bân­deau, prin studiile pro­fe­sorului Nandriș, te­­me­iuri reale. Un vis prea fru­mos ca să fie a­de­vărat. Dar a fost! Pan­de­mia ne-a ținut deo­parte câțiva ani, dar șan­sa ne-a surâs, și “ma­­rea întâl­nire” s-a pe­tre­cut.

“Timpul darurilor”

John Nandriș lo­cu­ieș­te de 83 de ani în Ma­rea Britanie. A a­juns aici cu numai câ­teva zile înainte de ru­perea de România a Basarabiei și Buco­vi­nei, după ce-și petrecuse primii doi ani ai copilăriei în frumoasa vilă de pe strada Vasile Vodă Lupu din Cernăuți. În 1940, tatăl lui John, Grigore Nandriș, pe atunci deputat în Parla­mentul României Mari, fu­sese invitat de Legația de la Londra să pună bazele unui consulat în Irlanda. Cum soția sa, Mabel, era de loc din Irlanda de Nord, Grigore Nandriș s-a gândit să plece în Marea Britanie cu întreaga fa­milie. “A zis, vorba lui Ion Creangă: «Hai cu toții, în mănușă!». Și uite așa, din fericire, am ajuns să studiez la cele mai bune școli britanice, în loc să fiu deportat în Siberia, precum verii mei, copiii mătușii Anița. Un moment norocos, ca atâtea în viața mea…”. Profesorul Nandriș vor­bește încet, egal, în engleză, dar, din când în când, aprinde conversația cu câte o frază în româna învățată de la părinții săi.

Saga familiei Nandriș e lungă. Ne mutăm în bu­că­tărie și, cât timp pregătește un ceai cald, Profe­sorul se pune pe destăinuiri. Întâlnirea, în vârful Ceah­lăului, dintre mama sa, Mabel, o nord-irlan­deză îndrăgostită de România și de munții săi, și tatăl Grigore, savantul elegant și sobru din Cernăuți, poartă, și ea, atingerea Providenței. “A fost dragoste la prima vedere”, îmi spune, lovind cu de­getele încărcate de inele (de artist ve­ritabil) într-un vechi album de familie.    “Ma­ma bă­tu­se vreo 9 ani Carpații, se știa cu toți bacii, cunoștea toate stânele din munți, vorbea im­pecabil limba română. Pot doar să bănuiesc că evadarea sa în România urmase unui mare eșec sentimental, acasă, în Irlanda de Nord. Nu era chiar o noutate în epocă ca fetele dezamăgite de viață din Occident să caute destinații exotice. Mama n-a ajuns în Africa sau Asia. S-a oprit în România și nu s-a mai dat dusă. Într-o bună zi, a coborât cu pluta pe Bistrița, dar pluta s-a rupt! Udă leoarcă, a tras la căsuța unor țărani simpli, care s-au îngrijit de ea ca de fiica lor. A doua zi, fără stare, cum era ea, a urcat pe Ceahlău și acolo a dat peste un grup de tineri uni­versitari, printre care se afla și tata”. “Băia­tul ăsta nu vorbește prostii!”, și-a zis Mabel, iar Grigore Nandriș chiar nu vorbea prostii: era doctor la Cracovia și profesor la Cernăuți!

“Time of gifts” – “vremea darurilor”, spune pro­­­fesorul Nandriș, ori de câte ori scrutează prin ochelarii ce bat spre curtea bisericii anglicane de peste gard, câte un petec de senin din viața sa. Cât timp Profesorul pregătește ceaiul, răsfoiesc în tihnă albumele de familie, pe scaunul bine încălzit de motanul Tiger. Deschid primul album, iar nostalgia României interbelice mă tulbură la fiecare filă. E o lumină aparte în fotografiile de epocă: lumina vine de la chipul lui Mabel. O admir – tânără, elegantă, pli­nă de entuziasm – într-o fotografie din ’35, în­conjurată de câțiva ciobănași români. Fiica reve­rendului John Farley din Portstewart e în elementul ei în România, vorbește cu toată lumea, de la țigănușii care împart ziarele dimineții prin Sinaia la nuntașii din Bran și până la ultimul baci din vârf de munte, se joacă cu mieii de prin staule, se hârjonește cu câinii de stână, face pace cu urșii ce-i ies nu o dată în cale! Din timp în timp, documen­tează pentru presa din Occident câte un reportaj special despre farmecul țării ei de adopție. Întâlnirea cu șarmantul profesor Grigore Nandriș îi întărește lui Mabel credința că viața îi e legată pe vecie de România. “Timpul darurilor” părea abia la început: iar marele dar pentru Mabel și Grigore era nașterea fiului John, în 1938…

O viață în exil

“Mama a iubit fanatic România. După ce l-a cu­noscut pe tata, a trecut, în mod firesc, la orto­doxie”, povestește Profesorul. E plin de icoane ortodoxe în sufrageria lui John Nandriș, el însuși or­todox asumat. Dar, mai mult decât contrastul icoanelor ortodoxe, în cadrul acesta tipic    britanic al “școlii vechi”, în care locuiește, mă impre­sio­nează faptul că un profesor londonez de peste 80 de ani vorbește atât de limpede în limba română, atunci când o folosește. “Am învățat-o pe genunchii mamei”, spune. Mabel Nandriș l-a tradus, de altfel, pe Ion Creangă în limba engleză! “În casă se vor­bea adesea românește. Pe lângă osteneala mamei, tata a ținut și el viu spiritul basmelor românești. La culcare, îmi spunea tot felul de povești cu Feți Frumoși și balauri, învățate în Bucovina, în satul Mahala, de la bunica lui”.

Dar “timpul darurilor” avea să fie foarte scurt pentru familia Nandriș. “Ai mei veniseră în Anglia pentru câteva zile și nu s-au mai întors niciodată! Au pierdut absolut tot, după invadarea Bucovinei – casa, biblioteca, toate cercetările la care lucrau.    Nu mai vorbesc de familia tatălui, deportată în Siberia. Ani de zile, n-au mai știut nimic despre cei dragi. Îmi spuneau vechii săi prie­teni că tata n-a mai fost nicio­dată același om după invadarea Buco­vinei”. S-a transformat într-unul dintre cei mai activi luptători din diaspora pentru cauza României. Edita în biroul său jurnale despre situația din țară și se întâlnea cu personalități ale exilului românesc. “Tata și-a trăit tot restul vieții în exil. N-a fost un emigrant, n-a stat aici nici pentru averi, nici pentru carieră. Întreaga viață a părinților mei era în România, România în care n-au mai ajuns nicio­dată…”.

Citesc o mare tristețe în ochii profesorului Nandriș, când îmi evocă povestea familiei. Sunt răni care nu se închid nici după 80 de ani, și n-ajută nici măcar faptul că, istoric fiind, ajungi să înțelegi cum merge tăvălugul istoriei. “Citeam, acum, că Aleksei Navalnîi, marele adversar al lui Vladimir Putin, tocmai a fost mutat într-un lagăr în locurile în care a fost deportată mătușa Anița…”, spune, în șoaptă, Profesorul.

Lingvist de talie europeană, Grigore Nandriș a primit imediat un post, înființat special pentru el, la Universitatea din Londra. Și-a luat de la zero și cariera, și viața. Îl văd, îngândurat, într-o imagine din ’56. Dorul de România, dorul de Carpați i-a urmărit pe soții Nandriș câte zile au avut de trăit. De la o vreme, își permiteau să-și facă va­canțele oriunde, și în Alpi, și în Pirinei ori prin metropolele euro­pene, dar nimic pe lume nu putea compensa ruptura de țara lor mult-iubită. În fotografiile din copilărie, John Nandriș e mereu pe vârf de munte, mângâind, precum mama sa cu două decenii în urmă, ba un mieluț, ba un cățel de stână. “Va­canțele la munte erau, proba­bil, felul în care încercau să își astâmpere dorul de Car­pați”. Cariera sa de mai târziu, de mare spe­cialist în arheologia zonelor montane, nu e decât o urmare firească a anilor copilăriei și a pasiunii pă­rinților săi. La Londra, John Nandriș a studiat la una dintre cele mai bune școli englezești. Mai apoi, la Cambridge, a urmat Istoria. Toată copi­lăria sa fusese istorie vie. Prin biroul tatălui său s-a pe­rindat toată elita exilată a Europei de Est, iar discuțiile despre deportări, arestări sau evadări erau la ordinea zilei în casa Nandriș.

Cu româna, latina și engleza învățate temeinic din familie, John Nandriș a devenit poliglot – fapt care avea să îl ajute enorm în cariera de arheolog de mai târziu. A avut parte, apoi, la școală, de o ex­celentă profesoară de rusă, iar asta i-a deschis nenumărate oportunități în arealul slavon al Europei. “Am ajuns să fac cercetare în locuri în care se vorbeau cinci limbi sau dialecte diferite, în aceeași zi”, îmi spune, amuzat, când îl întreb cum se înțelegea cu oamenii simpli din vârf de munte. “Cu unii în română și slavă, cu alții în ro­mână și greacă, cu alții în engleză, important era să putem conversa”. A bătut, încă din stu­denție, de la în­ceputul anilor ’60, Europa în lung și-n lat – din Cehoslovacia în Grecia și din Iu­goslavia în Germania – mai întâi pe șantiere de istorie foarte veche, apoi pe situri neconven­ționale, săpând stâne din diverse epoci istorice în încercarea de a înțelege mai bine felul de a fi al ciobanilor din diverse colțuri ale lumii.

Mă întorc la albumul de fotografii, în care fer­che­șul cercetător John Nandriș, doctor la Cambridge, e mereu cu jeepul-laborator după el, dacă nu cumva călare pe vreun cal sau vreun mă­gar, prin locuri greu accesibile. I-a plăcut enorm terenul. (Așa cum ne place și nouă, reporterilor de la “Formula AS”.) Admite că adoptând acest stil hoinar de viață, a sacrificat multe – de la viața de familie, la poziții academice mai flatante, dar nu regretă nimic. “Iată-mă acum, aici, la Oxford, după ce, când am ajuns la pensie, m-am mutat la conacul bunicului din partea mamei, la Portstewart. Într-un final, am vândut tot și am venit aici. Și ce loc poate fi mai bun pentru un academic ca mine, decât Ox­fordul?”, zâmbește Profesorul. “Le datorez foar­te mult părin­ților mei, care au suferit atât de mult. Dacă aș pu­tea, le-aș cere scuze că n-am putut sta mai mult cu ei. Dar eram atât de pa­sionat de mun­ca mea!”. O pasiune care răzbate prin toate po­zele pe care mi le arată. “Dom­nule pro­fesor, v-a însoțit și iubirea prin pere­gri­nările dumnea­voas­tră atât de lungi?”, îl întreb. Pro­fesorul Nandriș zâm­bește cu subîn­țeles. Un chip angelic apare recurent pe pereții lo­cu­inței sale. Ca orice arheolog care se res­pec­tă, pro­fesorul Nandriș e un desenator neîn­trecut. Aveam să des­copăr, mai târ­ziu, chipul frumos din por­tretele profe­sorului în­truchipat în făptura unei fe­mei înfășu­rată într-o bla­nă ciobănească, un­deva în Carpați. “De la o vreme, îți lip­sesc mai mult oamenii decât locu­rile”, spune Profe­so­rul, și peste încăpe­rea din fosta “Școală veche” de lângă    Oxford coboară nostal­gia. Soarele lungește pes­te birou umbra Coloanei Infinitului a lui Cons­tantin Brân­cuși, pe care Pro­fesorul o are, în minia­tu­ră, pe per­vaz. “Om mare!”, spune. Copil fiind, l-a cunos­cut în persoa­nă. Sa­van­tul Grigore Nan­dris, unul din­tre stâlpii re­zistenței româ­nești din Occi­dent, nu avea cum să nu îl viziteze pe Brâncuși la Paris…

Mă uit cu jind la fotografii și mă gân­desc cu regret că n-am avut șansa de a mer­ge măcar o dată pe teren, prin ve­chi­le sate vlăhești din Bal­cani ală­turi de John Nandriș. “Am dormit pe jos, sub cerul liber, am dormit prin stâne pă­răsite, am dormit la cort, am dormit în ma­șină, pe vârfuri de munte. Ca în jur­na­lism, expe­rien­ța asta e parte din po­veste. Altfel nu ai fi aici, în Anglia, acum…”, glumește Pro­­fesorul. Cerce­tă­rile de arheo­logie mon­tană ale lui John Nandriș sunt, azi, bibliografie obli­­ga­torie pentru oricine e interesat de uni­versul vieții ciobă­nești. Cursurile sale de la University of Lon­don au pus în te­mă generații întregi de ti­neri istorici cu su­biecte precum vla­hii, cio­bănia sau trans­hu­man­ța, viața în vârf de munte. Dar, despre toate astea, într-un număr viitor…

(corespondență din Merton, Oxfordshire)

Fotografiile autorului și imagini personale din arhiva pro­fesorului John Nandriș.