Radu Paraschivescu: “Există lumi cu mult mai bune ca a noastră”

– O prezență extrem de simpatizată în lumea culturală din România, pentru inteligența, umorul și stăpânirea strașnică a cuvintelor, scriitorul Radu Paraschivescu este și om de radio și de televiziune. În emisiunea sa radiofonică “Vorba vine” se declară îndrăgostit de limba română (“în limbă după română”, după propria expresie), căreia îi dă o strălucire aparte, și ca scriitor, dar și atunci când comentează meciuri de fotbal, la “Digi Sport”. L-am întrebat despre toate aceste preocupări ale sale, acum, la început de 2024 –

“Nu există nici o incompatibilitate între literatură și fotbal”

– Sunteți scriitor, traducător, dar și comentator sportiv. Cum se împacă fotbalul cu literatura?

– Foarte bine. De altfel, sunt multe exemple care pot confirma această logodnă dintre fotbal și lite­ra­tu­ră. Trebuie să fii încleiat în prejudecăți, ca să crezi că ori alegi fotbalul ori literatura. Sigur că nu le poți face pe amândouă la fel de bine. Dar poate să îți pla­că să scrii și să te uiți la meciuri. Poate să îți placă să joci fotbal și să citești. Nu este nimic incom­pa­ti­bil între cele două. Există suficiente exemple de scriitori care au fost pasionați de fotbal sau care au jucat fotbal. Albert Ca­mus, de exemplu, a fost por­tar. Iar la o emisiune ce­le­bră de acum 20 de ani, Bouillon de culture, a lui Bernard Pivot, au fost in­vi­­tați în aceeași emisiune Salman Rushdie, Umberto Eco și Mario Vargas Llosa. Vă dați seama ce forță era Pivot, dacă avea asemenea invitați. Și au vorbit tot felul de lucruri legate de literatură, până când Pivot, nu știu dacă intenționat sau nu, a aruncat o întrebare despre fotbal. Moment în care cei trei au înnebunit și nu s-a mai dis­cu­tat despre nimic altce­va. Fie­care era suporterul unei echipe. Au vorbit doar despre fotbal. Și sunt nume glorioase ale litera­tu­rii, figuri iconice. Iar dacă vreți exemple din lite­ra­tura ro­mână, Radu Cosașu a scris ani de zile la “Gazeta Spor­turilor”. El se recomanda mereu ca fiind ga­zetar sportiv, deși știm cu toții că nu era numai asta. Și Nicolae Ma­no­lescu a scris despre sport. La fel și Fănuș Neagu sau Eugen Barbu. Prin urmare, nu este nicio incompatibilitate între scris și sport în general.

“Țin cu o stafie care se cheamă «Poli Timișoara»”

– Care ar fi “soția” și care “amanta”?

– Eu cred că amândouă sunt aman­te. După trei mariaje eșuate, în­cep să mă detașez de noțiunea de so­ție. Cred că sunt două amante pe care însă nu le înșeli. Fiecare ştie despre cealaltă, fiecare știe că are un teritoriu care e numai al ei. E posibil ca la un moment dat, teritoriile acelea să se întrepătrundă, dar asta face parte din regula și din poezia jocului. Eu prefer să văd și literatura, și fotbalul ca pe o amantă foarte generoasă și foarte exigentă în același timp pentru că nu numai oferă, ci și cere.

– Cu ce echipă țineți?

– Tatăl meu era rapidist, dar eu țin cu o fantomă, cu ceva care era cândva o echipă de fotbal. Acum este doar o amintire frumoasă, eșuată prin liga a treia. Se numește Poli Timișoara. Dar Poli și Rapid sunt echipe înfră­ți­te. Și galeriile sunt înfrățite… Iar în 2007, când și Rapid, și Poli erau echipe adevă­ra­te, eu am asistat, la Timișoara, la o finală a Cupei Ro­mâniei, în care oameni din galeria Rapidului au stat în gazdă la oa­meni din galeria lui Poli. Au mers împreună pe străzi și înainte, și după meci. Iar la sfârșitul parti­dei, au mers împreună la o bere în Pia­ța Unirii și ve­deai la aceeași masă și steaguri vio­le­te, și stea­guri vișinii. Indiferent care a fost scorul, oame­nii au rămas prieteni, au rămas cordiali, au băut o bere, au mâncat ceva și și-au văzut de viață. Deci, eu țin cu o stafie care se cheamă Poli Ti­mi­șoa­ra și care acum ago­nizează prin liga a treia, cum spuneam.

“Cartea pe suport de hârtie o să dispară. Important este să se păstreze cititul”

– Se mai poate juca fotbal și se mai poate scrie literatură, într-o lume nebună ca a noastră?

– Să știți că sunt lumi mai nebune decât lumea noastră. Dacă mă gândesc numai la spațiul asiatic, de pildă, nu aș spune că noi sun­tem niște năpăstuiți. Doam­ne ferește! Da, se poa­te juca fotbal și se poate scrie literatură. Prima con­diție este libertatea. Or, noi suntem în libertate. A, că mustăcim, cârcotim, criti­căm, da, dar astea fac parte tot din instru­men­ta­rul liber­tății. Avem libertatea să criticăm și o fa­cem din ce în ce mai dezinvolt. Și nu cred că există mari primejdii care să amenințe scrisul sau sportul. Sigur, se citește mai puțin decât înainte, interesul pentru carte e mai mic. Dar asta are o explicație. În comunism, ori citeai, ori, dacă se lua curentul, fă­ceai copii. Altceva nu aveai ce face. Acum ai rețe­le sociale, ai Netflix, ai baruri de noapte, ai bowling, ai bingo, ai plecări, ai excursii… Prin urmare, e nor­mal ca spațiul pentru citit să se îngusteze. Sigur, alar­miștii spun că nimeni nu va mai citi deloc, că o să dispară cartea… Cartea pe suport de hârtie, cum o știm noi, e posibil să dispară, da, pentru că asta e legea firii. Au dispărut ele incunabulele, a dispărut papirusul, au dispărut tăblițele… O să dispară și cartea. Nu în timpul vieții noastre, dar la un moment dat, peste nu știu câte zeci sau sute de ani, nu va mai exista cartea, dar o să existe carte electronică. Im­por­tant este să se păstreze cititul ca atitudine și ca formă de achiziție a informației. Că se va citi de pe un kindle sau de pe nu știu ce gadget, asta contează prea puțin.

– Pentru un om cu trei mariaje eșuate, scrieți foarte mult despre dragoste. Cum așa?

– Faptul că se destramă o căsnicie nu înseamnă că moare dragostea. Eu am fost un mefient în ale matrimoniului, de felul meu. E o picanterie pe care poate nici măcar nu ar trebui să o mărturisesc, dar eu am fost cerut de soț, de trei ori. Și cum de mic, părinții mei m-au edu­cat să fiu politicos și să nu refuz, nu am refuzat. Însă faptul că eu am avut trei mariaje, cărora nu le-aș spune neapărat “eșuate”, ci niște mariaje care la un moment dat s-au subțiat, a căror substanță s-a diluat, asta nu înseamnă că nu mai am ape­tit sau apetență pentru iubire, pentru idi­lă, mă rog, cu atâta ro­man­tism cât mai poate dezvol­ta un sexagenar. Cred că orizontul meu sentimental este în continuare bine instalat și bine ilustrat.

– Sunteți un vajnic apă­rător al limbii române, afla­te într-o stare de deca­dență avansată, cre­deți că este o luptă pierdută?

– Nu. Dacă ar fi fost pierdută, cred că toată lu­mea ar fi depus ar­me­le. Am zice: “Gata! Nu mai pot!”. Cred că e bine să ducem mai departe lupta asta, dar fără isterizări și fără să o facem pe diriginții și pe pedagogii înăcriți și mereu gata să batem elevii la palmă, că nu au pus cratima sau virgula unde trebuie. E bine să le spunem oame­nilor că expri­ma­rea corectă are niște rațiuni, că o expri­mare corectă te ajută, de exemplu, să nu trimiți me­sa­je derutante și care la des­tinație pot fi răstălmă­ci­te. Și că o ex­pri­mare corectă lasă în viață o noți­une importantă din literatură, și anume – stilul. Atât. În rest, nu are rost să fim cicăli­tori, abuzivi și să dăm lecții. Niciunul din­tre noi nu e în situația de a furniza lecții neîntrerupt.

“Pe lângă varianta triumfalistă a României e bine să existe și ceva în contrapartidă”

– În emisiunea dumneavoastră radiofonică “Vorba vine” sunteți un profesor foarte simpatic…

– Da. Am această emisiune de două ori pe săp­tămână și încerc să o fac ironic, cu bună dispoziție, fără să distribui pedepse sau să fac lumea de râs. De altfel, eu nu îi nominalizez niciodată pe cei care greșesc, tocmai pentru că nu asta este miza. Miza este să afli o informație și eventual să o folosești. Nu să râzi de X sau de Y, pentru că nu a știut că se spune așa și nu altfel. Nu asta este important.

– Și totuși, în mai multe volume, ați cules o gră­ma­dă de “perle” ale unor persoane foarte cunoscute.

– Da, dar nici pe acelea nu le-am făcut ca să râd de cineva. Am făcut-o pentru că mi s-a părut opor­tun ca acele volume de năzbâtii să poată figura la un loc cu cărțile despre România, ca portret alter­na­tiv al României din ultimele decenii. Pentru că avem varianta triumfalistă și mitologi­zan­tă a albu­mului, în care toată lumea surâde panoramic, în care culorile sunt vii și zâmbetele largi. Eterna și fasci­nan­ta Românie… Ei, pe lângă varianta asta solemnă și triumfalistă, e bine să exis­te și ceva în contra­partidă care să îți arate și bunele, și imper­fecți­unile, și cusururile, pentru că dacă le știi, s-ar putea să simți nevoia să le îndrepți și poate chiar să reușești să faci asta. Dacă trăiești în iluzia că totul e perfect nu vei ajunge nicăieri.

– Aveți un top al acestor năzbâtii?

– Sunt destule importante. Recolta cea mai bună vine dinspre sportivi, dinspre fotbaliști. Dar e urât din partea noastră să râdem de ei, pentru că me­ni­rea lor pe lume nu e să dea lecții de lim­ba română. Rostul lor e să dea cu picio­rul în minge și să câștige meciuri. Or, ei meciuri au câștigat. Nu pe toate, dar foarte multe. Din salba asta de enunțuri caraghioa­se, mi-a atras atenția unul spus de Dorinel Mun­tea­nu, care a zis: “La pomul lău­dat, nici mere nu face”. O reinter­pre­tare a unui proverb. Știu că toată lu­mea se așteaptă să îl citez pe Hagi, dar, uite că nu îl citez pe el, ci pe Mio­drag Belodedici, căruia când i s-a urat “Să crești mare” a zis: “Nu mai vreau să cresc, nici în lungime, nici în înălți­me”. Asta e. Sunt amuzanți.

“În România, traducerile sunt prost plătite”

– Sunteți și un excelent tradu­cător.

– Am fost.

– De ce ați renunțat?

– Pentru că este o muncă prost plătită. Poți să muncești și luni de zile la o carte, iar recompensa este foarte slabă. România încă nu a ajuns la o plată decentă a traducătorilor. Iar eu am stat decenii pe tarife mici, așa că la un moment dat mi-am spus: “Nu știu cât mai am de trăit. Poate trei ani, poate trei­zeci. Nu mai vreau. Am fost plă­tit prost suficient. Așa că, dat fiind fap­tul că eu pot trăi și din altceva, în afară de tradu­ceri, am să îi las pe editori, fie să meargă spre niște tarife de­cen­te, fie să își ia alți colabo­ra­tori. Este o piață liberă, bogată, poți găsi oricând pe cineva dis­pus să lucreze pe bani puțini. Interesant este că tocmai cei care plătesc puțin pretind per­for­manță de la traducători, ceea ce e complicat, pentru că un traducător bun, dacă este plătit prost, își va lua mai multe cărți decât poate duce. Și în loc să traducă două, maxim trei cărți pe an, își va lua șase-șapte. Și le va fușeri pe toate, în ideea că va câștiga mai mult. El poate că va câștiga mai mult, dar editura va avea mult mai mult de pătimit, în cele din urmă, pentru că va fi mult mai mult de lucru pe textele lui. Așa că eu am hotărât să ies din cercul ăsta. Am peste 120 de cărți traduse. Mi-am făcut datoria. Și după mai bine de trei decenii de când fac sportul ăsta, m-am hotărât să iau o pauză care poate fi mai lungă, mai scurtă sau veșnică. Asta depinde de editori. E mai com­pli­cat un pic, pentru că eu am fost și traducător, și editor, adică știu am­bele puncte de vedere și le dau tuturor dreptate. Dar tradusul la nivel de subzis­tență, pentru mine, nu mai e o opțiune la ora asta.

“Întotdeauna port o carte în geantă. Citesc în metrou, în tren, în avion”

– Ca cititor asiduu, cum ați fost toată viața, cum l-ați descrie pe scriitorul Radu Paras­chivescu?

– L-aș descrie ca fiind un tip abuziv, care scrie mult mai mult decât ar fi cuviincios să o facă și care, din cauza asta, e pândit de riscul de a fi con­si­derat superficial. Că din moment ce scrii ușor și publici două cărți pe an, lumea va considera că asta e ceva la îndemâna tuturor, că, uite, ies două cărți pe an fără efort, vei deveni poate mai puțin credibil, ăsta este unul dintre riscuri, și vei da pri­lejul la ceva care se cheamă canibalizare reciprocă. Adică, acele cărți pe care le scrii vor ajunge să își mănânce spa­țiul și aerul una alteia. Pentru că nu vor avea timp de absorbție ca tiraj și va veni cartea nouă, care o va înghiți pe cea veche. Dar mie îmi place să scriu, Humanitasului se pare că îi place să mă pu­blice, cifrele de vânzări arată bine și atunci, con­di­țiile astea fiind întrunite, eu scriu în continuare.

– Oricum, ați citit mult mai mult decât ați scris…

– Pentru mine, cititul nu mai este o activitate. Pentru mine, cititul este o respirație alternativă. Întotdeauna port o carte în geantă. Citesc în metrou, în tren, în avion. Nu îmi acord timp pentru lectură. Pur și simplu citesc ori de câte ori am un minut liber.

– Ce recomandări aveți, din cele citite în ulti­mele luni?

– Mi se cam învălmășesc multe în cap, dar în­cerc să vă spun câteva titluri. E o carte apărută la Polirom, “Demonul lui Maxwell”, a lui Steven Hall, în traducerea Adrianei Ponta, o traducere foar­te bună. E un fel de thriller la limita suprarealis­mu­lui, cu jocuri de măști, cu personaje care ies din carte și urmăresc autorii altor cărți, cu tot felul de convenții dinamitate. E o carte foarte, foarte bună și care, cum se spune, îți pune mintea pe bigudiuri. O altă carte bună este “Bestiar”, a chirurgului Că­tălin Vasilescu, apărută la Humanitas, cu cazuri notorii din chirurgie, experimente, operații la limita credibilului. Cătălin Vasilescu este unul dintre marii noștri chirurgi. Și nu pot să omit “Lunga scurtime a vieții”, a lui Antonio Lobo Antunes, o carte foarte frumoasă, care vorbește și despre România și des­pre Festivalul de Literatură de la Neptun și despre Dinu Flămând, care întâmplător e traducă­to­rul căr­ții, și ca traducător, a avut ocazia să traducă pagini întregi despre el însuși. Ceea ce e un pic in­comod. Aș mai pune la socotelă și “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”, o carte subțire, dar profundă și plină de miez, o carte foarte sensibilă, scrisă de Cristian Mungiu.

“La «Vorbitorincii» avem invitați foarte buni. Asta ne validează”

– Povestiți-ne, vă rog, și despre podcastul “Vor­bi­torincii”, pe care îl faceți împreună cu jur­nalistul Cătălin Striblea.

– Podcastul are mai bine de doi ani jumate deja. L-am început în pandemie. Ideea a fost a lui Cătălin Striblea. El a fost cel care a tras de mine, el a fost cel care a asigurat și servicii tehnice. Și mă bucur că avem invitați foarte buni. Asta este un soi de vali­da­re pentru noi. I-am avut invitați pe: Victor Reben­giuc, Andrei Șerban, Gabriel Liiceanu, Mir­cea Cărtărescu, Alexandru Tomescu, Emilia Șer­can, Tatiana Niculescu, Ioana Pâr­vulescu, Mircea Baniciu, Alexan­dru Stermin (care este o apariție fabuloasă), Cris­tian Măcelaru, Ga­briel Bebeșelea, oa­meni unul și unul. În momentul în care oamenii ăștia vin cu bucurie, iar apoi îți spun că s-au simțit foarte bine și că ar veni și a doua oară dacă i-am chema, pentru noi este o validare extremă. Înseam­nă că suntem credi­bili, înseamnă că știm să purtăm o discuție și că ceea ce facem noi acolo, în alea trei ore de podcast, are ecou. Și oamenii care se uită la noi se aleg cu ceva de pe urma noastră.

– Ați scris pe Facebook adesea despre Phoenix, despre Iris. Cum vă raportați la muzica lor?

– Bine, eu sunt leat cu ei. E o muzică pe care o știu dintotdeauna. În anii 70-80, concertele lor erau semisubversive. Iris și alte trupe rock cântau pe atunci și muzică străină, britanică mai ales, ceea ce nu era voie. Iar Phoenix pentru mine este o instituție. Mi-a părut foarte bine că i-am văzut de curând pe Baniciu și pe Covaci regăsindu-se, împăcându-se, îmbrățișându-se, și asta chiar la Ti­mi­șoara, de unde a pornit Phoenix. Eu am crescut cu muzica lor. Cu Ba­niciu sunt amic. Am fost la nu știu câte concerte, și ale lui, și ale trupei Phoenix. Deja pentru mine ei sunt niște prezențe familiare. Sunt niște oameni care mi-au vertebrat existen­ța. În felul lor pletos și un pic sub­versiv, cu o undă de folclor, cu o undă de rock, cu o undă de jazz, cu o undă de muzică progresivă… Am reascultat de cu­rând “Cantafabule”, un album din 1975 care este, real­men­te, de o va­loa­­re absolut excep­țio­nală, cu ver­su­rile lui Șerban Foar­ță și ale lui An­drei Ujică. Ăsta a fost un album care la vremea lui a luat piuitul multora. Mulți ochi s-au mărit când au ascultat “Can­tafabule”, pentru că era o mu­zică la nivelul muzicii pro­gre­sive din Occi­dent. Nu aveau nimic a le datora unor trupe ca Pink Floyd sau Yes, pentru că Phoenix era deja acolo, era la nivelul lor.