Dubașii lui Dumnezeu

Toba cu colinde

„D’îndi eşiţi voi, mari boieri, ge vedeţi pă Dum­ne­zău, cum coboară de frumos, de frumos, de cuvios, tot pa scări de lumânări. Pe nimica nu călcare, de nimic nu se ţinare. Nici cu vorba nu sfârşare, luntru în casă din intrare, di bun prânzu îi dedeare. Gata-i prânzu să prânzim şi scaun să hodinim. N-am venit eu să-ţi prân­zesc, nici scaun să hodinesc. C-am venit eu să te-ntreb, de-acel vig din dorsinic, ce stă-n culme păluit. Păluit și necroit”.

Moş Ionel Biriş tace, însă bate mai departe rit­mul în dubă. Pare că-și chea­mă stră­mo­şii la moş­tenirea ade­vărată, la în­ţelep­ciunea simplă, pe cale de-a se pierde. El în­suşi, lovind toba a­ceasta ciudată, cu ochii închişi pe jumătate, arată ca un bătrân de-acum trei mii de ani, în jurul căruia tim­pul s-a oprit. Colinde le spune cânte­celor sale stră­vechi, cu ritm legănat, ce le face să semene mai de­grabă cu niște des­cân­tece stră­vechi, rostite în­tr-o limbă româ­nească arhai­că, im­nuri bizare, scoase din cufărul magic al în­ce­pu­turilor. Îşi umflă piep­tul din nou şi susură, ca un legănător de inimi, ca un descântător de su­flete:

„Cere mi se cere, fiu la maică-s-are, că el să slo­­boade codrii a vâna­re şi câmpii a jucare. Mai­că-sa-i grăiare: «Ba fiule ba­re, eu nu te-oi lăsare, nici codrii-a vânare, nici câmpii-a jucare, căci tu mi-aş du­ceare sora soarelui, soare-mi răseare, soare mâ­niosu, pe toţi mi-ncercare. Las să-ncerce lasă, numa să nu-ncerce, sus în po­rumbacu. Că io acolo mi-s damu doi columbi de uri şi ei s-or speriare şi sus s-or zburare, în mare s-or lăsare şi s-or înecare. Cu ce te-ai jucare? Juca-m-aş jucare cu cea soră meare şi te-nveseleşte, fiu la maică-s-are”.

S-a oprit bătrânul. Vibraţia dubei mai pluteşte un timp în cameră, aşezându-se peste noi şi peste puţina mobilă din lemn vechi. Ce limbă e asta? Ce cântece mi-a zis moşul? Pare o limbă a stră-românilor, pe care cu greu o mai găseşti pe pământ. O limbă pierită de mult, dar care, iată, a supravieţuit în cotloanele mun­ților, în pieptul unui meşter din satul Almaşu Sălişte. Acestea sunt colindele satului, pe care le cântă bărbaţii în ajun de Crăciun, mergând pe uliţe. Şi toţi au, ca moş Biriş, câte o dubă, o tobă cu două fețe, pe care o bat într-un anume ritm. Te cutremuri când auzi două­zeci de bărbaţi şuierând aceste cântece stră­vechi în bu­bui­tul dubelor, de-ai crede că o ceată de arhangheli vrea să te aducă la tra­diţie, la cele drepte. Aerul vibrea­ză şi ceva în adâncul sufletului simţi cum se răsuceşte, ca un dor vechi, trezit, ca o nostalgie inexplica­bi­lă, după ceva ce nu ai trăit şi totuşi e în tine. Poate este din cauza du­belor, aceste tobe ma­gice, făcute cu meş­teşug…

„Duba nu se face oricum”, spu­ne moş Biriş, şi în tă­cerea ca­merei loveşte o dată pie­lea întinsă. Ca un lac liniştit în care ai arun­cat o piatră, sunetul face nenu­mărate vibraţii concentrice. „Îi făcută cu un lemn anu­me, de paltin. Că dacă o faci din orice alt copac sună ca o oală, nu-i bună de nimic. Da’ pal­tinu’ cântă. Noe şi-a făcut corabia to­când pe lemn de paltin şi de-atunci şi toaca bise­ricii tot din paltin îi făcută. Toate du­hurile rele go­neşte paltinu’, că se mai spune că în prima apă a lumii, Dumnezău un paltin a pus, şi pe el a stat ca să facă oamenii din frunze, cu năsip de pe fundul mării. Îi lemn sfânt şi de-aia cântă, i-auzi-l cum spune!”. Şi mai loveşte o dată în duba lui veche, cât să simţi cum trupul ţi se înfioară. „Iar pielea de feţe a dubei îi făcută din piele de cerb sau de căprioară, ţinută în zamă de var, pregătită tot cu meşteşug, ca să cânte. Şi când por­nim prin sat şi prin case, pu­nem în jurul dubelor iţe verzi de ie­deră, ca să fie cu sănătate şi bucurie oa­menilor, tot anu’ ce ur­mea­­ză”.

„Pă sub boala ceriului”

Moş Biriş avea zece ani când a văzut prima oa­ră o dubă, agăţată în cui, în tinda unui bătrân din cătunul Gura Negu­rii. Era o dubă cum nu avea să mai întâl­nească de-atunci, făcută din scor­bura unei sălcii bă­trâne, peste care era le­gată pielea cu fir de câ­nepă, şi „i-a căzut la inimă” pe loc. S-a stră­duit să îşi facă sin­gur, aca­să, o dubă. La în­ceput o făcea cu piele de câine pe oale obişnuite. Mai târ­ziu l-a cunoscut pe Vă­lean. Vălean Orbul. Des­pre el cir­culau în sat tot felul de poveşti despre cum şi-a pierdut vederea, însă el ştia cel mai bine să bată duba şi cunoştea zeci de cântece stră­vechi. De la el a învăţat moş Biriş „co­lin­dele”. Bă­teau du­ba până noaptea târ­ziu, pe dealuri, înfio­rând pădurea. Cuvin­tele şi le nota întocmai acasă, într-un caiet, la lumina opaiţului.

Cu degetele nodu­roa­­se, moșul apucă bă­ţul dubei şi, lovind ritmic pielea căprioa­rei, în­cepe din nou să cân­te, cu vocea tărăgănată:

„Trice tri gin, tri lăturiu, trice tri gin, tri cornuri. Şi voi ruga să o duceţiu pă sub poala ciriului, luntru poar­ta raiului, de-a dreapta tatălui, ci acolo îi locu di hogi­nă, un’ şi domnii hodi­nesc, tăt tru­pu’ şi sufletu’. Sufletu’ de­aşa-i grăiare: Da’ cui este ceastă rugă, ceas­tă rugă şi poruncă? Ru­ga lui boier bătrânu, de-atun­cia Domnu c-o lăsat, măr de daur juni­lor, busuiocul fetcelor, tran­dafir nevescelor, iarba creaţă a babelor şi crucea bă­trânilor”.

Satul Almaşu Sălişte, în care trăiește Moș Biriș, mi s-a părut, încă de la început, ca un loc tainic, un loc neumblat unde, ca prin minune, a supravieţuit ceva din vechiul neam al acestor meleaguri. O fărâmă a timpu­rilor străvechi a scăpat neatinsă, ascunsă de sălbăticia pădurilor, ocrotită de un drumeag şerpuitor, ce pare că nu duce nicăieri. Doisprezece kilometri trebuie să pă­trunzi în munte ca să ajungi în această margine a co­munei Zam. Deși a venit primăvara, omătul e până la brâu. La capătul acestei încercări te aşteaptă însă o tobă magică și o limbă română atât de veche, încât i s-au pierdut urmele. Nici nu ştii cum să o scrii. O asculţi, doar inima o înţelege şi se lasă le­gănată de ea.

Biserica cu sfinţi fericiţi

Pădurea s-a lăsat până în curţile oamenilor. Sălbă­ticia ascunde satul, mai are un pic şi îl acoperă de tot. Luna trecută, lupii au mâncat doisprezece câini. Mai departe de Almaşu Sălişte, încă patru kilometri prin munte, este Deleni. Acolo este cea mai frumoasă şi cea mai veche biserică din Zam. A fost furată din alt cătun, în urmă cu mai bine de două sute de ani. Atât de mult le-a plăcut delenilor biserica vecinilor, încât au mers noaptea şi au adus-o la ei în sat, au furat-o, înhămând oameni şi boi la douăsprezece care. O bisericuţă mică, din lemn, frumoasă ca o pa­săre. N-au vrut să o dea nici când au venit „din lume”, de la muzeu, şi li s-a promis o altă biserică, nouă şi stră­lucitoare. Opt suflete au mai rămas astăzi în jurul ei. Opt oameni care trăiesc doar cu Dumnezeu şi cu bisericuţa lor, în mijlocul pădurii, în ascunzişul munţi­lor. Iarna asta nu au coborât de-acolo. Şi nimeni nu a urcat la ei.

„Nu las eu pe nimeni să urce. Nu ajungeţi la jumă­tatea drumului, că ori vă mănâncă lupii, ori vă încol­ţesc râşii. Chiar și dacă ştii drumul e greu de ajuns, că zăpada e până la piept, pădurea te rătă­ceşte. Nici bătrânii nu coboară, că ştiu rostul locului. Vor veni spre primă­vară, vor coborî odată cu zăpezile, poate când facem strigarea peste sat, cu foc de jneapăn, moroleuca, cum îi zicem noi”, spune Si­ma Romeo, călăuza și gazda mea pentru o noapte, şi adaugă: „Hai­deţi mai bine să vedeţi biserica noastră, de aici. E aproa­pe le fel de veche, însă pictura nu are seamăn”. Şi porneşte cu paşi mărunţi, pe o potecuţă făcută prin nămeţi. Cum intri în curtea bisericii, auzi fâlfâitul de aripi al troiţelor. Cruci uriaşe, tăiate în bardă, gata să îşi ia zborul. Parcă sunt făcute din pă­sările cerului, înțe­penite de ger, până au devenit lemnul ăsta negru. Sori pictaţi naiv, ca nişte flori, se în­vârt pe ele. Nu poţi să treci, fără să le laşi măcar o închi­năciune. Abia apoi mergi mai departe, către biserica ce odihnește sub că­run­ţeala zăpezilor. Brusc vezi turla, plu­tind ca o săgeată slobozită către cer. Cu mulţi ani în urmă, clopotul ei a fost ascuns într-o fân­tână, ca să nu fie luat şi topit. Ţăranii au băut apa clopotului până a trecut primejdia. După aceea l-au scos din ape şi din măruntaiele pămân­tului şi l-au ridicat direct în nori, de unde se-aude azi.

În biserica din Al­maşu Sălişte, sfinţii sunt fericiţi. Sunt îmbujoraţi şi te binecuvântează zâmbind. Oa­menii satu­lui spun că aşa au fost dintotdeauna. Bi­serica e din lemn şi are două sute de ani. Pictura e ve­che de o sută de ani, dar culorile sunt atât de vii şi proaspete, încât ai zice că ieri a fost înche­iată. Lângă uşa din pro­naos, fresca este acope­rită cu o perdea. Si­ma Romeo o dă la o parte, se închină şi apoi explică:

„Aici sunt pă­ca­tele lumeşti. Străi­nii care au ajuns la noi în sat mereu au spus că e o pictură deose­bită şi să o lăsăm la vedere. Dar bă­trânele, mai ales, strigă să o acope­rim, să nu stăm cu satanele lângă noi. Aşa că o ţin acoperită şi numai când avem vizita­tori o des­copăr”.

Tot peretele e plin de draci verzi şi păroşi, ce se ocu­pă bucuroşi de clienţii lor: morarul lacom ce ia prea multă vamă, crâşmarul care amestecă vinul cu apă, vră­ji­toarea care îl scoate pe drac şi îl trimite la lucru, curva­rii şi curvele. Într-o roabă sunt înghesuiţi judecă­torii cumpăraţi şi tâlharii. Pe femeia fără copii nu o pe­depseşte vreun drac, însă doi şerpi îi sug veşnic sfâr­cu­rile. Toţi dracii au câte un nume notat alături, ultimii doi fiind Kufi şi Pufi, dracii care te leagănă şi îţi ţin umbră duminică dimineaţă, ca să nu ajungi la liturghie. Sima Romeo se închină încă o dată şi trage la loc per­deaua peste acel tărâm rușinos și înfiorător.

Pe o măsuţă stă o Evan­ghelie cu coperte din piele, tocite. Este ve­chea Carte Sfântă a bise­ricii, în care au scris toţi preoţii ce au slujit aici. Pe una dintre primele pagini, un scris de mână cali­grafic a notat: „Am slujit din 11 mai 1941. În ziua praznicului Înălţării a fost timp foarte plăcut. Pr. Stoian, refugiat din Baraolt”. Astăzi, preot este Ioan Burza. S-a în­tâm­plat că el a ră­mas fără voce, dar oamenii l-au ru­gat să nu plece, să rămână cu ei, să vină la slujbă, chiar dacă ei cântă în locul lui. Opt ani, părin­tele a trăit în minte cu pilda lui Iisus ce spune: „Prin ne­putinţele tale îmi arăt puterea Mea”. Medicii nu au găsit cauza bolii şi nu au avut cum să-l ajute. A încercat pă­rin­tele toate medicamen­tele şi toate plan­tele, fără nici un rezultat. După opt ani, în timpul unei slujbe, vocea i-a revenit deodată, ca prin minune. Eno­ria­şii au căzut în ge­nunchi şi au mulţu­mit că le-a fost as­cul­tată rugăciunea. Şi-au îmbrăţişat cu la­crimi în ochi preotul şi toate au fost ca îna­inte, după rân­du­ială.

„Poa’ să iarnă”

Dâre de aur ră­mân prin zăpadă în urma sa­niei cu fân. O sanie în­căr­cată cu mirosul de astă-vară, din vârful căreia omul îşi îndeamnă mol­­com calul. O bă­bu­­ţă adusă de spa­te, mergând cu paşi mici, a ieşit la poartă să vadă pen­tru ce fac zar­vă câinii în drum. Nimic, se joacă doar. Bătrâna se în­toarce cu greu, îşi leagă încă o dată broboada sub bărbie şi, cu ace­iași pași mici, mer­ge în mijlocul ogră­zii, unde arun­că boabe galbene găi­nilor. Le vorbeşte în limba păsă­rilor şi ele par să înţeleagă, răs­punzând cu câ­râitul lor atoate­ştiu­tor. Într-o salcie, pe mar­gi­nea dru-mului, este prin­să de o creangă o cănu­ţă roşie. Drumul merge în pa­ralel cu râul ce coboară din munte şi cănuţa este pentru vreun trecător înse­tat, ce ar vrea să soarbă din şuvoiul rece. Într-o curte, doi băr­baţi încarcă zăpada cu lopeţile în că­ruţă. Au făcut un pic de loc în faţa casei, dar mai e de lucru. Sunt îm­bujoraţi, căciulile s-au dus pe cea­fă. „Doamne-ajută!” sa­lu­tă ei pe oricine trece. Nu­mai de s-ar mai opri nin­soarea! Pe coş iese un firicel de fum şi poţi ghici prin fe­reastra perdeluită femeia ce pregătește prân­zul. Dispensarul satului e părăsit, mai are un pic şi se pră­buşeşte. Fără gea­muri sau uşă, cu acope­rișul într-o rână. Se vede că a fost cândva o casă fru­moasă, la ca­re ajun­geai trecând podeţul de lemn. Almaşu Sălişte are tot mai puţini oameni, dispensarul nu mai folo­seşte. Aşa cum nu mai foloseşte nici şcoa­la: cei câţiva copii ai satu­lui merg la Zam. Şcoala stă închisă de ani buni. Mare, cu ferestre lungi şi pridvor larg. Pro­babil, când­­va, satul era înfloritor, cu multe familii şi mulţi copii ca să umple o ase­me­nea şcoală. Terenul de fotbal e pustiu. Înainte mai păşteau va­cile pe el, însă oamenii sunt în vârstă și nici animale nu mai ţin. Nu mai au pute­re.

O bătrânică se apropie de singurul magazin din sat, aşezat la răspântie, nu departe de biserică. Ţine în mână o sa­coşă de cârpă, împăturită. „Astăzi a venit pâi­nea?”. Unii spun că ar fi o maşină pe drum, dar nu se ştie dacă va reuşi să ajun­gă. Alţii spun un „Nu” scurt. Sima Romeo o lămureşte: „Da­că mâine e dru­mul bun şi bagă taful sau plugul, vine pâinea. Astăzi, nu”. Bă­trâna dă din cap şi, târşâindu-şi cizmele de gumă, o ia înapoi spre casă. Nu pare dezamăgită, a vrut doar să ştie, o să îşi facă ea pâine la cuptor. În ma­gazin, unde este şi cârciu­ma, se discută aprins despre principala problemă: va reuşi sau nu să vină mașina cu pâine? Zăpada e mare, şan­sele sunt mici. Cineva în­jură primarul. Apoi se face linişte. Soba de tablă din ma­gazin începe să dogorească şi oamenii îngheţaţi de gerul şi de muncile de-afară se înmoaie. Pe rafturi stau, nemişcate parcă de ani de zile, câteva pungi cu deter­genţi, orez, zahăr. Vitri­ne pră­fuite, demodate, de la în­fiinţarea coope­rativei. Oamenii nu au obiceiul să cum­pere de aici decât strictul nece-sar. Au acasă tot ce le tre­buie, aşa s-au învăţat, aşa au trăit dintotdeauna. De-aia nici nu îi sperie zăpada uriaşă sau gerul. Podu­rile sunt pline de slană, sacii cu făină şi mălai aşteaptă în pivniţe, ouăle galbene sunt proaspete în fie­care zi. Şi după ce taie lemnele de foc, ori­cine are un ţoi de vinars, ames­tecat cu zahăr to­pit şi câteva boabe de pi­per: „Poa’ să iarnă cât o vre!”.

Grădina cu flori dalbe

Paşi noi prin zăpada adân­că, neatinsă, par să fie cel mai bun lucru de făcut dimi­neaţa, în Sălişte. Orice costişă ai urca, ea îţi pune la picioare întregul sat, ca un animal mare şi blând. Sune­tele diferite se unesc deasu­pra văii şi devin un tot cati­felat, mol­com, ce se despică din când în când, pentru a lăsa să ajungă la tine un singur lătrat de câi­ne, un singur ţipăt de cocoş sau lovi­tura toporului ce crapă lemnul. Clopoţelul unui cal ce trage o sanie cu fân rostogoleşte clin­chet peste case. Su­nete ce sosesc şi îţi lumi­nează întâm­plări uitate te ademenesc în acest timp imposibil de măsurat. Ai vrea să îţi scuturi sufletul deşirat de gri­jile mărunte şi apoi să îl umpli pentru totdeauna cu ceea ce vezi, cu ceea ce auzi. Zbo­rul scurt şi zgribulit al vrăbiilor. Gardurile strâmbe, ador­mite în nămeţi. Pă­durea liberă, nesfârşită. Strălu­cirea fragedă a zăpezii. Mintea se goleşte de cu­gete şi gânduri, urci ca un fuior de fum dincolo de bine şi de rău, eşti din nou copil şi adormi neştiutor pe braţul tatălui tău. Vrei să nu doreşti nimic, să iubeşti mult, ori­ce, simplu şi nemeşteşugit, aşa cum o fac ţăranii de aici, în traiul lor zilnic. Spre seară, casele încep a se întrista, până se aprind ferestrele gălbui sau roşiatice. Noaptea pare că vine sorbindu-şi albăstreala îngheţată din lună şi, prin gerul de iarnă, stelele se-arată subţiri. Afară câinii latră tot mai departe şi butucii încep să tros­nească în sobă. Căldura îţi înmoaie oasele, parcă ar fi de ceară. Sub zăpadă, satul adoar­me toropit. Aievea sau nu, auzi un bătrân care bate rar în dubă, descân­tând visele cu voce blajină. „În grădina cu flori dalbe sunt doi meri aminunaţi, la tulpină-alăturaţi. La tul­pina aceşti doi meri este un pat mândru înciat, înciat cu viorele, ascer­nut cu brânduşele. Dar în pat cine-i culcat? Fiica mică de-mpărat, tot îmi plânge şi-mi suspină, că şi-a pierdut boieraşu. Boieraş din banii vechi şi cerceii din urechi”.

(Fotografiile autorului)