Soarele de pe cerul gurii

– Povestea unei roate de cașcavea –

Zece litri de lapte de vacă intră într-o singură roată de cașcavea. Și muncă, și migală, și dragoste. Cine a ajuns să guste, măcar o dată, o felie din brânza asta, înregistrată la OSIM ca produs tradițional românesc, n-o s-o uite. Are gust unic, în ciuda tuturor cașcavalurilor. Și n-o să-i uite nici pe oamenii care fac cașcaveaua. Ei reprezintă acea Românie curată și frumoasă după care tânjim, pe care ne încăpățânăm să credem că nu o vom pierde. O Românie pe care am întâlnit-o în povestea simplă a unei vieți de om. Ca să-l găsesc, am ajuns în Secăria, comuna prahoveană așezată pe plaiurile de la poalele Munților Baiului, într-o dimineață de început de an.

Secăria, cinci veacuri de blândețe

Se află la 8 kilometri de Comarnic și 6 kilometri de Valea Doftanei, un loc foarte puțin știut, deși se află aproape de celebrul și veșnic aglomeratul DN1. Nu trebuie decât să cotești la dreapta, din centrul orașului Comarnic, iar lumea pe care o știi se schimbă. Forfota de pe Valea Prahovei rămâne doar un ecou îndepărtat, care se pierde încet printre case, dealuri și livezi. Un Comarnic tihnit, pe care nu-l vei cunoaște niciodată, atâta timp cât drumul de la București merge mereu spre Sinaia sau mai departe. Fâșia îngustă de asfalt continuă să urce, în curbe strânse, spre o culme de deal. La aproape o mie de metri altitudine, livezile devin pășuni, frigul, doar o lumină albastră. De aici, de pe culme, străjuite de o troiță, în căușul unor dealuri pudrate de un strat fin de zăpadă, printre căpițe de fân și grădini întinse, împrejmuite cu garduri de lemn, mănunchiul de case pe care îl văd în depărtare este doar un alt nume pentru blândețe. Blândețea aceea în care simt nevoia să iau lucrurile pe care le văd în palmă, să le mângâi cu cealaltă, apoi să le duc la piept, ca să le adăpostesc de tot frigul ăsta albastru. Drumul coboară în serpentine largi, mănunchiul de case se tot apropie.

La prima vedere, Secăria e un loc ciudat. Nici oraș, deși unele clădiri înalte, de zid, îți pot da impresia asta, nici sat pe de-a întregul, deși hornurile caselor duc fumurile până departe, spre culmile înzăpezite ale Munților Baiului. De-o parte și de alta a firului de apă, aproape secat acum, viața s-a tot așezat în straturi de timp, pe care le poți vedea cu ochiul liber, ca într-un sit arheologic. Vile moderne, construite de curând, altele din bolțari sau cărămidă, ridicate în pripă după revoluție, laolaltă cu casele vechi, din lemn, construite după tipicul multor așezări de pe Valea Prahovei. O lume veche, care și-a tot schimbat înfățișarea, odată cu vremurile prin care a trecut. Iar Secăria are deja mai bine de cinci veacuri de când a fost pentru prima oară pomenită într-un hrisov domnesc. Ce nu s-a schimbat niciodată de atunci e, mai mult ca sigur, secretul unei roate de cașcavea. Secretul ăsta pe care vreau să-l aflu și eu acum. Cobor în centrul comunei, intru în vorbă cu câțiva oameni. „Haideți după mine”, îmi spune unul dintre ei. Se suie în mașina lui uriașă și pornește de-a lungul firului de apă, tot mai departe, spre marginea satului. Albul nesfârșit al munților se apropie de noi. Așa cum se vede acum, dintr-o mașină, Secăria e doar ultima insulă de viață, înainte de a intra pe un alt tărâm. „O să vedeți niște butoaie mari, de lemn. În dreptul lor e și casa. Intrați fără grijă în curte. Câinii sunt siguri duși la odaie”. Omul care a deschis drumul pleacă mai departe.

Primăvară pe cerul gurii

Găsesc butoaiele de lemn, găsesc casa, îl găsesc și pe bărbatul de care mi s-a vorbit. Îl cheamă Cătălin Vîjeu, are doar 33 de ani, dar i-a mers vestea, că dintre toți cei o mie și mai bine de oameni care trăiesc în Secăria astăzi, nimeni nu face o cașcavea mai bună ca a lui. Cătălin îmi spune să intru. Mă întreabă dacă am mâncat și refuză să creadă că două sendvișuri mi-au fost de ajuns. Așază pe masă pâine, ouă, brânză de burduf, jumări, cașcavea. „Măcar să gustați”, zice. Gust. În gestul ăsta cumplit de simplu de a mușca dintr-o felie de cașcavea se află povestea unei lumi vechi, care merge mai departe. Îl văd pe Cătălin Vîjeu cum mă privește cu coada ochiului în timp ce mănânc. „Vă place?”, mă întreabă. În gustul pe care îl simt e toată iarba înaltă de la poalele unui munte care s-a preschimbat, încet, în lapte. Un lapte curat, prins și el, întocmai ca o insectă într-un chihlimbar, împreună cu o adiere de fum de fag și un strop magic de sare, într-o felie perfectă, fragedă, alb-gălbuie de cașcavea. Ca și cum toată zăpada unui munte s-ar topi încet, sub un soare de primăvară, aflat în celălalt cer, cel al gurii. Nu pot să răspund decât că „e foarte, foarte bun”, pentru că, de multe ori, unele lucruri nu pot fi spuse decât mai târziu. Cătălin zâmbește. Știa deja răspunsul. Cuvintele, de multe ori, sunt inutile, atât timp cât urmărești atent chipul unui om. „Cum arată la dumneavoastră o zi de lucru?”, îl întreb, pentru că orice poveste pe care vrei s-o afli are nevoie de o întrebare, oricât de banală ar fi ea. Cătălin zâmbește iar. Zâmbetul acela simplu, mulțumit, rotund, al unui om care a deprins rosturile lumii. „Vă zic doar dacă mai luați din cașcavea”. Nu mai zâmbește acum, ci râde din toată inima. E rândul meu să-l privesc atent. Bărbatul din fața mea e genul de om serios, energic, cumpătat care știe că nimic din toate astea nu contează dacă nu ai învățat să te bucuri și să râzi cu poftă. Iau. Povestea poate să înceapă.

Mama mamelor cașului

„La 5 dimineața sunt în picioare. Acum, că-i iarnă, și soarele e zgârcit, pot să dorm și până la 6. Dar odată ce m-am trezit, am pus de cafea, am luat o gură și m-am spălat pe ochi, nu mai am timp de stat. Vacile sunt la odaie acum, iar odaia e departe. Nu s-a crăpat de ziuă, când îmi iau bâta și câinii și încep să urc culmea de o vedeți departe, uitați acolo, dincolo de islaz, ca să am de ce s-o cobor dup-aia, pe cealaltă parte. Plec cu visele nopții în mine până când se sperie și ele de frig și zboară… Ce nevoie mai ai de vise când ai tot muntele în față?! Primul lucru când ajung, mă duc la grajd. Când ai 24 de vaci, câte ținem noi, ai și de curățat după ele. Ia, numai gândiți-vă, ce înseamnă asta, dacă puteți… Curăț. Fac grajdul lună, pun apa la încălzit, că ugerele trebuie spălate. Cum să mulgi vaca, fără s-o speli înainte?! Nu se poate așa ceva! E lege, dacă vrei să ai cașcavea bună!… Și spăl fiecare văcuță în parte și abia dup-aia mă pun să le mulg. Și le mulg. După muls, strecor laptele, aduc fânul și le hrănesc. Cam o oră durează tot ce v-am spus aici. După ora asta, iau la spălat gălețile și opăresc tifoanele. Acu-i acu, că trebuie să dau cheag la lapte. Aici, cineva care face cașcavea de mântuială mai mult ca sigur că o să strice ce e de stricat. Că laptele se încălzește la o temperatură anume, 35 de grade, nici mai mare, nici mai mică, și se lasă să fiarbă încet, fix timpul care îi trebuie ca să iasă cașul strâns, ca la mama mamelor lui de caș. Agăț cașul la scurs. Zerul îl fierb, și fac și urda. E timpul să dau vacile la apă. Ni, Joiană, hai, Doiniță, ies cu fetele încet la izvor și le duc, după aceea, să pască. Mă întorc și, dacă s-a stors cașul, îl pun în ciubăr, la dospit. Dospitul ăsta are și el arta lui, cum e ziua de afară așa trebuie să știi și tu, om, cât îl lași să stea. Vara dospește în 4 ore, iarna, până seara! S-a făcut prânzul, cât au durat toate astea, am răgaz să-mi trag sufletul și să mănânc și eu ceva. Cașul «merge» în timpul ăsta, așa-i vorba la noi aici. Când a obosit și el de mers, e timpul să-l iau, să-l tai și să-l pun la opărit în apă cu sare. Abia după asta îl pun în forme, să iasă roată, iar când s-a răcit, îl pun la saramură, pentru unii clienți mai multă, pentru alții mai puțină, iar apoi îl dau la fum, la afumătoare, tot așa, după cum vrea omul să-l aibe. Vă mai zic că toate astea trebuie să fie exact cât trebuie să fie, că dacă focul e prea mare sau prea iute, l-ai lăsat prea mult sau prea puțin, gustul se strică… Nu vă mai zic, că o să înțelegeți… Zece litri de lapte intră într-o roată de asta de cașcavea, care are un kilogram, un kilogram și un pic… Iarna, îmi ies cam 10 roate, vara, când e iarba mănoasă, mai multe. Le dau pe toate, cele mai multe la piață, în Câmpina, dar am și clienții mei vechi, care, fiecare în parte, vrea altfel roata lui de cașcavea. Iar eu fac cașcaveaua exact așa cum mi se cere, mai sărată, mai afumată, mai moale, mai tare… Dar la sfârșitul zilei, seara, plec mulțumit acasă. Am muncit, mi-a ieșit ce-am muncit, las munții și animalele în urmă, iar acasă mă așteaptă nevasta, fetița, fratele, nepoata, cumnata, tatăl… Familia mea, toți împreună, fiecare cu partea lui din casa asta mare. Cot la cot împreună! N-am răzbi altfel, cu toate pe care le avem de muncă! Tata și fratele se ocupă mai mult de oi și cai, eu, cu vacile și cașcaveaua. Și uite că așa s-a mai dus o zi grea și iar a fost bine! Iar dis-de-dimineață, o iau de la capăt. La fel. Fără odihnă, fără întreruperi, fără concedii. Pentru că dacă mi-a fugit o vacă de nebună, iar eu sunt la o nuntă, mă duc așa, în costum, după ea pe dealuri, să o aduc înapoi acasă! Mi s-a întâmplat de multe ori… Nu-i ușor, să știți! Și nici socoteala la bani nu trebuie s-o facem, că nu știu sigur dacă ieșim pe plus…”. Cătălin Vîjeu s-a oprit din vorbit și râde. Senin, din suflet. „Ce mă ține aici, zi după zi după zi?! Dragostea pentru animale! Nu se poate fără! Și tot ce am luat cu mine, aici, de când eram copil…”. Și-a dus mâna la inimă și a tăcut. Povestea lui, însă, curge, albă ca laptele, mai departe.

Cântecul unei turme de oi

Cătălin abia dacă își mai amintește când a fost luat pentru prima oară pe munți de bunicul lui. Bunicul lui: cel mai renumit șef de stână din toate stânele de pe Munții Baiului. Iar asta nu e deloc puțin lucru, pentru că munții aceștia prea puțin știuți, aflați între Bucegi și Ciucaș, și care se întind de aici, din Secăria, până aproape de Săcele, au fost întotdeauna mai renumiți pentru oierit decât pentru traseele turistice. Cel puțin în partea asta, sud-estică, unde se află Secăria. „Cea mai bună brânză de burduf o făcea bunicul, puteți să întrebați pe oricine!”. Iar pe chipul lui Cătălin apare mândria aceea îndreptățită. „Mic eram, mic, mai mic decât e Sofia mea acum”. Ține minte, însă, mersul legănat al măgarilor încărcați de desagi și cântecul. Cântecul unei turme de oi. Am ieșit în curtea casei și am intrat în șopronul în care Cătălin păstrează cu sfințenie o colecție uriașă de tălăngi, clopote și clopoței. Mi le arată pe fiecare în parte, le face să sune pe cele diferite, cât să înțeleg cum se armonizează un clinchet cu un altul, cum după o notă trebuie să urmeze o altă notă, iar o turmă de oi care urcă încet spre munte începe, dintr-odată, să cânte. Apoi, mâna lui mângâie un clopot uriaș, vechi de mai bine de o sută de ani. „Pe ăsta”, îmi spune, „trebuie să-l fi primit și străbunicul de la bunicul lui… Ia uitați cum cântă!”. Și clopotul chiar începe să cânte un cântec vechi, mai vechi decât veacul, cântecul care îmblânzește munții și alungă fiarele, cântecul înalt, care leagă pământul de cer, o culme de o altă culme, simfonia unei turme de oi. „5 ani să fi avut, și asta țin și acum minte: cum cânta turma lui tataia, în timp ce noi tot urcam și urcam cu sterpele spre stâna din Doamnele…”.

În nopțile acelea de la stână, când Cătălin era trimis la culcare și învelit în cojocul mițos de oaie al bunicului, când focul lumina chipurile bărbaților cu scântei de jar, copilul doar se prefăcea că doarme, ca să asculte ceea ce se vorbea. Iar ceea ce vorbeau bărbații șoptit era lumea. O lume întreagă, fermecată, pe care Cătălin o asculta vrăjit, învelit în cojocul lui de oaie. Cine se iubește cu cine, cum se leagă prin descântece gura la lup, pentru ca fiara să nu mai poată să se atingă de turmă, când trebuie să culegi spânzul ca să vindeci cu el oaia bolnavă, cine fură prin farmece laptele de la cine… Întreaga viață a satului, cea văzută și nevăzută, era povestită la foc de bărbații aceia puternici, cei mai puternici bărbați de pe pământ, cei de pe munte, cei care înfruntă viscolul, vântul, ursul, râsul și lupul: ciobanii. Iar dintre toți acei bărbați, cel mai de seamă era el, bunicul.

Dragostea în vremea bunicilor

O singură dată, îmi spune Cătălin, l-a văzut pe bunicul lui tremurând. „Fusese prăpădul de pe lume în ziua aia! O vijelie cu viscol, în mijlocul lui iunie, cum eu n-am mai pomenit de atunci. Tataia a simțit-o că vine și a coborât repede cu animalele la pădure, la adăpost. Dar vântul a fost atât de turbat, că a rupt copacii, iar un copac s-a prăbușit pe vite. Cinci vaci și 100 de oi s-au prăpădit într-o secundă! A salvat tataia ce a mai rămas și s-a întors acasă. Când mamaia i-a pus ciorba în față să mănânce, mâna lui tremura atât de tare, că lingura se golea până să ajungă la gură. N-am cum să uit asta! A fost prima oară când am înțeles că și lui îi poate fi frică. Și l-am iubit și mai mult pentru asta… A fost om bunicul meu, dar știți cum? Om cu O mare! Pentru că ciobani buni, pe vremea lui, au tot fost, dar el a știut ca nimeni altul cum să ne responsabilizeze pe fratele meu și pe mine. «Oaia asta e a ta, zicea, astălaltă, a ta. Ia să vedem cine are grijă de ele mai bine!». Și atunci, cât eram eu de mic, trebuia să-i arăt lui tataia că oaia mea e cea mai mândră! La fel făcea și cu câinii: «Ursul e al tău de acuma. Într-o săptămână trebuie să-mi arăți cât de bine ascultă de tine!». Iar într-o săptămână, câinele ăla, care era cât mine de mare, nu mai ieșea din cuvântul meu! La fel și când era de muls sau de întors turma. «Pun pariu, mă, țâcă, că nu ești stare să mâni oile în strungă! Cum să nu fiu?», ziceam eu, și se înfoia în mine toată mândria! Alergam de-mi săreau ochii din cap să aduc turma unde trebuie, doar ca să-l văd pe tataia cum zâmbește, mă mângâie pe cap și-mi zice «bravo, mă, copile!». Dacă tundeam vreo oaie și-mi scăpa din mână, doar așa, pe jumătate tunsă, era rușinea de pe lume! Pentru că oile netunse se sperie de ciudata aia care nu mai arată ca ele, și fiecare, de frică, o ia care încotro. Tunsa, după ele, că ea nu știe că-i tunsă… Ooo, beleaua de pe lume! Atunci să te ții și să te păzești de ce era la gura lui tataie…”. Râde Cătălin, râde. „Dar bunicul meu nu ținea supărare.

«Hai, ia mătura și curăță iarba să nu rămână fir de lână în urma ta, îmi zicea. Dacă e lână lăsată pe pământ, o să facă și lupii prăpăd în turmă. Una o cheamă pe alta, copile! Înțelegi?». Înțelegeam eu ceva, deși azi, oamenii nu mai știu lucrurile astea. De ce?! Pentru că cine a avut ceva de povestit nu mai povestește, iar cine a fost să asculte a cam uitat! Și mă puneam să mătur și după ce terminam, tataia mă lua în brațe și îmi ciufulea părul…”.

Toate lucrurile astea s-au prins în sufletul lui Cătălin, la fel ca și cașul. S-au închegat, au dospit și au devenit dragoste. Iar dragostea, secretul acela mare despre cum să te înțelegi cu omul cu care îți împarți viața, tot în copilărie l-a deprins Cătălin. „Că și mamaia era o femeie aprigă! O văd și acum cum pune marmitele cu lapte, cașcaveaua, brânza de burduf, ouăle, pe măgari și o ia așa, pe poteci, pe culmi, până la Posada. Acolo lega măgarii de pomi, și cu toate la spinare, se suia în vreun camion de navetiști, să ajungă la Sinaia, să le vândă. Le vindea pe toate, din casă în casă, că avea vorbele la ea și știa să se înțeleagă cu oricine! Se întorcea singură cu banii în traistă, și seara o vedeai înapoi, cu măgarii, acasă. Cot la cot cu tataia, mereu, strânși împreună, cum se strâng palmele! Dar când se certau, că nu e om să nu se certe, ziceai că se rupe lumea-n două, ca ploaia de vară erau! Vuuum, se înnegura cerul deodată, tuna și fulgera, după care, soare și senin, de parcă nici n-a fost furtună! Nu țineau supărare unul pe altul! În 10 minute, nu mai știai că au fost certați! Și parcă mai bine se înțelegeau după asta! Toate le vorbeau oamenii ăștia, mereu și mereu! Iar ăsta e mare lucru pe lume! Și tot ca ei m-am învățat să fiu și eu în viață…”.

Cătălin a muls laptele pentru prima oară când încă nu împlinise 5 ani. În spatele lui, ține minte, plin de dragoste, ca o umbră, nu întunecată ci plină de lumină, se afla bunicul lui. „Așa, copile, așa, fă laptele să curgă”… Iar laptele curgea din mângâierea mâinilor de copil: povestea veche, neîntreruptă a unor vieți de pe acest pământ. „Azi?”, spune bărbatul din fața mea și privește pe fereastră, dincolo de culme, spre munții înzăpeziți. „Azi s-a cam dus lumea în care a trăit bunicul. Am rămas tare puțini oameni care s-o ducem mai departe. Știți cum e? Când îți iei mașină, nu mai vrei să mergi cu calul și căruța… Când ai geantă, nu mai vrei să cari un rucsac la spinare. Asta se întâmplă acum. Și pot să înțeleg. E lumea în care trăim. Și eu am fost gata să plec, să las Secăria în urmă, dar m-am întors. M-am întors, pentru că trebuia să mă întorc…”.

Fumul de fag al singurătății

Avea 12 ani când a știut că nu mai e un copil ca toți copiii. Probabil că a fost liniștea aceea în care nu mai auzi decât ticăitul ceasului de pe perete. Sentimentul acela straniu că ești singur. Bunicii erau cu animalele, departe, frații mai mari la muncă, mama, la spital, însoțită de tată. Cineva, însă, trebuia să facă cașcaveaua. Pentru că în familia lor nu fusese zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu se întâmple asta. Laptele trebuia muls, strecurat, fiert la 35 de grade, cașul lăsat să „meargă”… O lume întreagă, grea, apăsătoare ca un ticăit de ceas pe perete, stătea pe umerii unui copil. La 12 ani, oricât de des i-ar fi văzut pe ai lui trudind din greu, viața era mereu senină și îl purta dintr-o căruță în alta, zi după zi, de la școală spre casă. Știa că doar puțini oameni sunt în stare să facă o cașcavea cu adevărat bună, cum o făcea mama lui. „Am închis ochii și am văzut-o pe ea cum se mișcă, ce face, cum învârte, cum fierbe. Când am deschis ochii, mâinile mele au început să se miște exact ca ale mamei. Era cu mine, chiar dacă era acolo, la spital. A fost prima mea cașcavea făcută singur-singur, înțelegeți? Și mi-a ieșit perfectă!”. Mândria e acolo, pe chipul lui Cătălin Vîjeu, rotundă ca o roată de cașcavea în care, întocmai ca un fum de fag, s-a prins și o adiere de tristețe.

Îmi vine tare greu să cred că omul ăsta, care se află în fața mea, are doar 33 de ani. Și asta, nu pentru că trăsăturile feței l-ar arăta mai bătrân. Nu, nici vorbă. Mi-e greu să cred, doar pentru că amintirile pe care le-a scos la iveală nu conțin în niciun fel mărcile timpului de azi. Așa că-l rog să-mi povestească și despre asta. „Abia la 15 ani, în 2005, am văzut primul calculator. Colegii mei de școală știau de mult cum se folosește, ce e internetul. Erau altfel decât mine. Abia așteptau să iasă împreună la pizza, la discoteci… Și mă chemau și pe mine. Dar eu nu m-am dus în lumea lor. Nu era a mea. Preferam să strâng banii pe care i-aș fi dat pe o pizza, ca la 18 ani să-mi cumpăr o mașină. Pe care mi-am și cumpărat-o: o Dacie veche, hârbuită, de care am fost atât de mândru! «Uite, asta e pizza mea», le spuneam colegilor când îi luam la ocazie. Mașina asta a cam fost singura mea bucurie de atunci… Pentru că, doar cu un an înainte, la 17 ani ai mei, a murit mama”. Se face liniște în camera în care stăm. Se aude doar ticăitul ceasului de pe perete, cântecul îndepărtat al unui cocoș, lătratul unui câine. De cele mai multe ori, liniștea e singurul lucru care rămâne după o propoziție de felul ăsta. O propoziție, egală în ton, cu toate celelalte pe care Cătălin le-a rostit până acum. Așa se rostesc lucrurile mari și grele. Egal, simplu, fără emfaze, fără lacrimi. Și nu-ți rămâne decât să ghicești ce se ascunde înăuntru. Dar omul din fața mea nu lasă liniștea să devină apăsătoare. Povestea lui merge mai departe.

„Am făcut o școală de bucătari. Eram bun. Am lucrat în Sinaia mai întâi, apoi în Câmpina, la un restaurant de 5 stele. Patronul mă aprecia foarte mult. Mi-a zis că îmi dă un teren, că mă ajută să-mi fac o casă, doar ca să rămân bucătar la el. Dar n-am rămas. După moartea mamei, tata devenise alt om. Nu mai era în stare să se ocupe de animale. Bunica se prăpădise și ea și nu era zi de la Dumnezeu să nu fim chemați în Secăria, ori eu, ori fratele meu, să-l convingem pe bunicu să se întoarcă acasă. Nu mai știa unde locuiește și o lua singur spre odaie, la animale, zi de zi de zi… Nu mai recunoștea pe nimeni. Doar de noi asculta, doar fratele meu și cu mine puteam să-l aducem înapoi. Trebuia să mă întorc, înțelegeți? Trebuia!”.

Viața adevărată

S-a întors Cătălin. S-a întors și fratele lui, Ciprian. Și, împreună cu tatăl lor, au luat-o de la capăt. O viața nouă: aceeași. Pământ, animale, lapte, brânză. Viața aceea veche, pe care au dus-o bunicii și bunicii bunicilor lor, înainte. Iar acum, alături de ei, se află soțiile și copiii. Sofia a lui Cătălin are 5 ani, Eva a lui Ciprian, 14. Doi copii frumoși, care tocmai au intrat în camera în care ne aflăm. O întreb pe Eva dacă s-a gândit ce meserie vrea să aibă când o să fie mare. Nici nu stă pe gânduri ca să-mi răspundă: „Medic veterinar! Pentru că iubesc toate animalele! Am copilărit cu ele și le cunosc așa de bine, că deja mă simt pregătită pentru facultate! Nu-mi pasă deloc că râd colegele mele de mine! Ele vor să plece din Secăria, la București sau în străinătate, și îmi spun că viața adevărată e aia care se vede pe tik-tok!

Dar uite, acum, în curte, tocmai s-a întors tati de la odaie cu caii! Asta, pentru mine, e viața adevărată!”. Cătălin ascultă și zâmbește. „Știți cum se transmite dragostea asta pentru animale? Simplu!”, zice el. „Acum, de Crăciun, tocmai a fătat oaia un mieluț. Am luat mieluțul în brațe și i l-am adus Sofiei, în casă”. Cătălin se întoarce către fetiță și, cu chipul strălucind de dragoste, o întreabă: „Ia spune tu, tati, cine e prietenul tău cel mai bun?”. Fetița se fâstâcește, e încă stingherită de prezența mea acolo, face o pauză lungă până să răspundă, apoi strigă din toată inima: „Mielușelul! Îl iubesc! Și îl și pup! Eu am și bicicletă, dar pe ea n-o pup! Doar pe mielușel! Vino să ți-l arăt”. Mă ia de mână și ieșim. O lume întreagă e aici, în curtea acestei case. Sofia ia mieluțul în brațe. Ciprian își mângâie caii, tatăl, Ion, zâmbește și el, topit de dragoste, către copii. Privindu-i pe toți, înțeleg încă o dată că cel mai bun leac pentru tristețe va fi întotdeauna iubirea. Chipul lui Cătălin e plin de lumină. Îmi spune că trebuie să plece la odaie. Îl așteaptă ceilalți copii ai lui, animalele…

Într-una din fotografiile făcute de Mircea Struțeanu pentru acest reportaj, Cătălin Vîjeu se odihnește pe culme, cu fața spre munți. Nu i se zărește chipul. Tot ce se vede e silueta lui în penumbră, bățul de cioban, ca o prelungire a mâinii și profilul uriaș, întunecat de păduri și alb de zăpadă, al Munților Baiului. Simți doar că privirea lui a plecat departe, în miezul înalt al acelui munte, acolo de unde a început totul. Povestea unui om de pe acest pământ, rostul și bucuria unei vieți. Rostul și bucuria: două lucruri uriașe, vechi și simple, de care avem cu toții nevoie și azi.

Foto: Mircea Struțeanu