O viață incredibilă
– Ne-am obişnuit deja să nu mai auzim nimic despre tine, dacă nu te vedem pe scenă sau pe ecranul de cinema. Discret și retras cum ești, în ce fel aș putea să încep interviul acesta decât întrebându-te ce mai faci? Cum mai arată viața ta?
– Viaţa mea e incredibilă, pentru că mi se întâmplă de toate, și bune, și rele. Am convingerea că aşa trebuie să fie o viaţă, nu putem trăi doar într-o bulă a fericirii. Chiar am fost întrebat în câteva rânduri dacă sunt fericit şi am răspuns mereu „nu”, fiindcă nu cred că există aşa ceva: fericire permanentă. În schimb, am convingerea că se poate trăi frumos, iar asta înseamnă a te pune cât mai des în poziţia de a primi fericire. Recunoştinţă, atenţie, prezent, iubire – cam astea sunt respectivele poziţii. Când reuşesc să mă înfig bine în călcâie pe ele, pot spune că sunt fericit. Din păcate, noţiunile acestea sunt trâmbiţate în exces azi, chiar mă feresc să fiu pus în rând cu oamenii care le folosesc ca lozinci. Atrag doar atenţia că între vorbă şi faptă drumul e lung, dar satisfăcător.
– Parte din acest drum este şi meseria ta, pe care o celebrezi strălucit, așa cum se întâmplă și în filmul lui Tudor Giurgiu, „Libertate”. Un film cu o distribuție de excepție…
– Ce lux, ce efort, ce realizare, să ai într-un film atâţia actori cu nume grele. Chiar şi personajele mai mici sunt jucate de actori cunoscuţi, printre ei numărându-mă şi eu. Îl admir enorm pe Tudor pentru ceea ce-a reuşit. Eu, pe toată perioada zilelor mele de filmare, am fost într-o stare permanentă de admiraţie către el şi întreaga echipă. Mi-am permis luxul de a fi actor şi spectator în acelaşi timp, tocmai pentru că am avut un personaj mic. Eram ca un copil care merge în parcul de distracţie, se dă în toate drăciile alea, dar are timp şi să se bucure de pe margine de spectacolul oferit de ceilalţi. Apoi, văzând producţia pe ecran, am redevenit spectator al filmului, dar parcă şi al revoluţiei, am retrăit sentimentul de confuzie şi nesiguranţă din acele zile. Un sentiment care a luat repede locul celui iniţial, de unitate. Ieşind pe străzi, primul lucru pe care l-am simţit era că suntem cu toţii un singur om, entuziast şi plin de iubire. Apoi, unitatea s-a spart în violenţă şi confuzie. Cel puţin prima parte a filmului lui Tudor Giurgiu te trage în timp la aceste sentimente, iar cine a trăit zilele revoluţiei le va reexperimenta puternic.
Portocale și împușcături
– La ce spera în 1989 tânărul Dan Bordeianu?
– La cele mai stupide lucruri: portocale şi sucuri americane. Ţin minte exact cum, chiar în preajma Crăciunului lui 1989, mă uitam pe fereastră. Locuiam în Piaţa Iancului și la Restaurantul Mediaş, de peste drum, oamenii stăteau la coadă la portocale. În ciuda faptului că în respectiva intersecţie se auzeau focuri de armă, lumea stătea la coadă. Era ceva suprarealist! Probabil una dintre cele mai puternice amintiri ale mele din acele zile este tocmai asta: oamenii aşteptând portocale, pe un fundal sonor cu împuşcături. Evident, visam şi eu la acele fructe. Apoi, foarte rapid, s-a instalat revolta. Chiar noi, elevii clasei a VIII a, de la Şcoala Generală 56 din Bucureşti, am făcut o „a doua revoluţie”: am lipit afişe în şcoală şi în tot oraşul, că nu mai vrem uniforme. Am reuşit! Mai grea a fost bătălia personală, prin care să fiu lăsat să am părul lung… Una peste alta, atunci, la revoluţie, am înţeles pentru prima dată că nu e în regulă să trăieşti în teroare, mizerie, beznă şi că poţi face ceva pentru a împiedica asta. Imediat ce a trecut febra portocalelor, acestea au fost ideile la care am început să visez şi care au devenit peste ani principii de viaţă. Azi, ele sunt lucrurile de bază pe care le transmit copiilor mei.
„Mie mi se pare că România este într-un loc foarte bun”
– Unde suntem azi, faţă de 1989?
– Suntem mult mai bine decât e impresia generală. Eu nu prea urmăresc ştirile, nu sunt implicat sau interesat de viaţa politică, dar asta nu înseamnă că nu observ realitatea de la noi şi de aiurea. Paradoxal poate, dar mie mi se pare că România este într-un loc foarte bun. Ne punem cenuşă în cap fără temei, în condiţiile în care alte popoare au nişte hibe mult mai mari decât ale noastre. Că apar tot felul de situaţii nefericite, nu neg asta, dar ele se întâmplă peste tot, ba chiar mult mai grav în alte ţări. Nu suntem nişte nenorociţi, nu suntem cei mai răi. Păi, numai să ne gândim la cât de sigur e să ieşi pe stradă în Bucureşti. Când mapamondul arde, românul se poate plimba afară la patru dimineaţa şi sunt extrem de puţine şanse să se lege cineva de el. Da, violenţa poate apărea ca excepţie, dar nu e o regulă a jocului ca în alte ţări – unele considerate cu mult mai civilizate decât noi. În România încă funcţionează umanul, or, pentru mine, asta e esenţial. Empatia este o calitate pe care românul a avut-o dintotdeauna, ceva constitutiv la noi, dar este magnific că încă nu am pierdut-o. Sincer, mă bucur enorm că globalizarea lipsei de empatie nu ne-a prins şi pe noi, aşa cum ne-am cam molipsit de cea legată de consumism. Una peste alta, întrebarea „unde suntem?” trebuie să aibă în primul rând un răspuns individual: fiecare are libertatea de a alege cum vrea să fie. Eu, de exemplu, aleg să fiu retras, să fiu empatic, să-mi cresc fetele în strânsă legătură cu natura, prefer de un milion de ori educaţia lor emoţională în pofida celei academice. Să fie în armonie cu oamenii, cu pădurea, cu iarba, cu apa, cu caii. Consider că numai aşa vor primi forţa de a trăi libere şi de a face faţă mai bine realităţii de azi. Libertatea de a gândi singure. Nu-mi place deloc să văd în oameni (mai rău, în profesori) atitudinea „lasă, că ştiu eu mai bine”. Extrem de periculos! Această reticenţă de a te schimba, de a fi atent, de a-ţi recunoaşte greşelile poate duce la tragedii. E păcat de la Dumnezeu să nu fim mereu atenţi la viaţa care ni s-a dat. Iar o existenţă cât mai aproape de natură cred că sporeşte această atenţie. Astea încerc să fie principiile care să ajungă la fiicele mele, nu sute de poezii învăţate pe de rost. Am citit de curând un studiu foarte serios, în care se dovedea că acei copii crescuţi exclusiv la oraş pur şi simplu nu-şi dezvoltă anumite părţi ale creierului. Te pune pe gânduri, nu? Uite, în legătură cu ceea ce discutăm acum, anul trecut am mai avut o premieră: filmul „Castelul Crăiţei”, al lui Liviu Mărghidan, produs de Ruxandra Flonta. O bucurie de film, în care e vorba despre munte. Muntele a fost și eroul copilăriei şi adolescenţei mele. Mergeam mereu pe creste, la cort, în gaşcă. Cu un rucsac din acela cumplit de greu în spinare, cel mai des chiar în Piatra Craiului, unde se desfăşoară şi acest film. Munţii aceia mi-au marcat tinereţea, într-un mod miraculos, iar să filmez exact la Plaiul Foii, unde ştiam toate ungherele, a fost extraordinar! Să nu mai spun că o săptămână de filmări am stat la cort. O poveste emoţionantă despre iubire, copilărie, îndrăzneală şi libertate este acest film, chiar invit lumea să-l vadă.
„Să-ți adoarmă copila în brațe, la foc…”
– Ţi-ai dus şi fetele tale pe munte, la cort?
– Cum să nu? Cea mică avea doar doi ani şi puţin. Ce clipe, să-ţi adoarmă copila în braţe, la foc, între prieteni, ascultând poveşti şi o chitară. Să facem baie în râu de munte. Viaţa o poate duce oriunde, dar amintirile acestea vor fi cu ea mereu şi-i vor da forţă, bunătate şi recunoştinţă. Repet, cred că avem nevoie ca de aer de conexiunea cu natura. Nu dau eu lecţii, dar spun fără ezitare că simt beneficiile pe propria piele.
– Dan, te bucuri de două fete grozave, dar în lumea artistică, copiii sunt consideraţi câteodată mici frâne în calea libertăţii. Ai ceva să ne spui în sensul acesta?
– Doar un singur lucru: dacă libertatea e în tine, e peste tot. Ea nu vine din afară, ea e înăuntrul nostru, noi trebuie să o însufleţim. Ca şi iubirea, ca şi fericirea. Da, cred că bună parte a acestor lucruri minunate vin de la „bună dimineaţa”, de la o prăjitură, de la nasul lipit de geam, de la poveştile citite împreună. Aşa văd eu lucrurile.
– Te ajută meseria de actor să vezi altfel lumea, trăind-o şi prin vieţile personajelor tale?
– Da. E un privilegiu căruia îi sunt recunoscător. De curând am auzit pe cineva spunând că artiştii ar fi „agenţii civilizatori ai lumii”, în sensul în care ei sunt dintre puţinii oameni care exprimă sincer ce au în suflet. Arta nu are oprelişti, de aceea se spune despre ea că e oglinda societăţii. Actoria este o formă artistică şi, da, mă ajută enorm să înţeleg într-un anume fel viaţa, oamenii, dar mai ales propriile trăiri. Lucrând pe personaje diferite, cu personalităţi diverse, îţi antrenezi un muşchi care la „civili” este des atrofiat sub presiunea vieţii. Actorul îşi antrenează mereu interiorul, se vindecă permanent, or acesta este un mare dar. Eu invit oamenii la teatru, la film, pentru că „vindecarea” e molipsitoare. Publicul o primeşte de la actor – aici e toată frumuseţea.
„Nu sunt vedetă, ci un actor cunoscut”
– Retras, dar cu vorbe bine ticluite în rarele ocazii când te laşi iscodit, cum crezi că te percep oamenii, Dane?
– Iată ceva la care nu m-am gândit până acum. Simt, sper cel puţin, că oamenii cu care vorbesc (unii îmi sunt apropiaţi, alţii nu) percep la mine un lucru esenţial: sinceritatea. Sunt sută la sută sincer şi îmi doresc să fiu înţeles ca atare. Că spun lucruri de oarecare însemnătate, că spun prostii (pe care le remediez, nu sunt din aceia care cred că numai ei au dreptate), eu sunt sincer şi ţin la acest lucru ca la o libertate personală. Mare preţ pun pe ea, mare de tot! Dincolo de asta, expresia care ar explica destul de bine felul în care simt că sunt perceput este: „scos din context”. Adică, acela care oferă cadou tocătoare de bucătărie din lemn, confecţionate de el. Sau acela care conduce o maşină ieftină, pe care fiica cea mare a scris cu un creion cerat: „Maria” şi o mâzgălitură lângă. Mi-a plăcut atât de mult, că şi acum e acolo. Ceara aceea nu se duce la spălătorie, aşa că o păstrez pe „Maria” pe capotă de un an jumate. Îmi place de mor. Dacă dispare în timp, voi zgâria eu maşina ca să rămână urma veşnic. Cam ăsta sunt eu. Poate încă ceva: nu mi-a plăcut niciodată încadrarea în norme generale: aşa face toată lumea, aşa trebuie să fac şi eu. Nu pentru că sunt mai cu moţ, ci fiindcă nu mă simt ca restul lumii. Mă revoltă foarte tare argumentul „fă şi tu aşa, pentru că aşa se face”. Pur şi simplu, nu poate sta în picioare în faţa mea.
Cât despre cum sunt perceput ca actor, un lucru e cert: nu-mi place să mi se spună că sunt vedetă, termenul şi-a pierdut întreg sensul din dicţionar de când toată lumea care-i cunoscută este numită aşa. Dar, da, îmi place să fiu considerat un actor cunoscut. Cred că sunt. Uite, Sebastian Papaiani a fost unul dintre preferaţii mei. Orice făcea, comedie, dramă, televiziune, în toate rolurile era simpatic, cald, uman. Am avut norocul să joc alături de el, am avut privilegiul prieteniei. Sper, îmi place să cred că actorul Dan Bordeianu are ceva din căldura lui Sebastian Papaiani.
Muzica sufletului
– Știm că una din pasiunile tale adiacente e tâmplăria. Mai meșterești?
– Din păcate, n-am prea avut timp anul trecut să lucrez în atelier. Am filmat, am jucat mult teatru, repetiţii, iar vara mi-am dedicat-o exclusiv fetelor. Asta nu înseamnă că nu intru în atelier, îl vizitez zilnic, mă uit la bucăţile de lemn pregătite, unele au ani de când aşteaptă să devină altceva. Îmi imaginez încontinuu ce-ar putea ieşi din ele. Tâmplăria e o pasiune care are răbdare cu omul…
Anul Recunoştinţei
– O ultimă întrebare: am pășit într-un an extrem de tensionat și neliniștit, în care tihna vieții noastre este tot timpul amenințată. Care crezi că este scăparea?
– Noi suntem scăparea. Noi și iar noi. Cred cu tărie că fiinţa noastră individuală trebuie să fie pe primul plan, pentru că numai aşa putem fi darnici, înţelepţi şi buni cu ceilalţi. Apoi, dacă ar trebui să dau un nume anului ce tocmai a început, i-aş spune „Anul Recunoştinţei”. Fiţi recunoscători! Văzând atâta suferinţă, războaie, atâtea atrocităţi, trebuie, pur şi simplu, să fim recunoscători pentru fiecare secundă trăită în linişte. Să mulţumim pentru pace. Uite ce frumos este astăzi afară, deci, să fim recunoscători pentru ziua asta însorită. Este extrem de importantă perspectiva din care se percep lucrurile. Am un prieten care mă sună vara, în drum spre Grecia, şi se plânge că afară sunt 45 de grade. Are aer condiţionat în maşină, dar se plânge de caniculă, în loc să se bucure pentru răcoarea dinăuntru. Un exemplu simplu, de zi cu zi, dar unul care explică de ce felul în care priveşti viaţa este atât de important. E în puterea fiecăruia să-şi aleagă perspectiva pe care o consideră corectă, ţine de libertatea lui interioară. Eu, personal, o aleg pe cea în care sunt complet recunoscător pentru ceea ce am.
Romanian