Îngerul cailor

• Ancuța Chivu a scăpat de la chinuri și moarte peste o sută de cai. A dat tot ce a avut pentru asta – iubire, timp și bani. Răsplata e-n bucurie: să vezi zburdând prin libertatea câmpiei un ani­mal salvat de la abator •

O căruță cu fier vechi

Era în primăvara lui 2015, luna Martie. Pomii erau deja înfloriți și răspândeau parfumuri delicate. Iarba încolțise și strălucea verde-crud în soarele tânăr. Ancuța Chivu conducea mașina încet, spre Ploieșți, cu ferestra deschisă, lăsând aerul dulce de primăvară să îi fluture părul. Zâmbea la volan fără un motiv anume, așa cum zâmbim cu toții când soarele, gâzele, păsările și primăvara alungă orice negură din suflet. Dar, brusc, zâmbetul i s-a stins. Ajunsese din urmă o căruță încărcată cu fier vechi și cinci oameni cocoțați în vârful ei. A depășit-o încet, cât să vadă ca­lul care o trăgea. O ima­gine de coșmar. Animalul era numai piele și os, și se forța, cu capul în pământ, să își ducă povara. Avea picioarele strâmbe de artroză, călca rău, de la potcoavele proaste, și totuși, trăgea după el o greutate uriașă. Privea doar în jos, fă­ră să vadă nimic din primăvara luminoasă prin care trecea, for­țându-se din toate puterile să facă un pas… și încă unul… și încă unul… Ancuța Chivu n-a mai putut să conducă. I-au dat lacrimile, a tras pe dreapta, apoi a întors mașina. S-a oprit în dreptul căruței și, fără să se gândească ce fa­ce, i-a întrebat pe oa­menii din căruță dacă nu vor să vândă calul și cât vor pe el. Nego­cierile au fost scurte: oamenii au fost feri­ciți să capete 8 milioane de lei vechi, „pe o mâr­țoagă nenorocită”. Patru zile mai târziu, calul, care nu avea nici măcar nume, a fost botezat „Nina” (era iapă) și a ajuns în curtea micuță a unei case din Bragadiru, unde Ancuța locuia cu familia. A fost chemat un veterinar care a început să îi trateze picioarele strâmbe, i s-au făcut potcoave speciale, ortopedice. S-a dovedit că Nina nu era o iapă foarte bă­trână, ci doar foarte muncită și înfometată. I-au cumpărat baloți de paie și grăunțe, au lăsat-o ziua să umble liberă prin curtea casei. Ancuța nu mai crescuse niciodată animale, văzuse cum se face la bunici. Dar întrebând mereu veterinarul cum să îngrijească calul, a descoperit că prinde drag de animal și că îi place ce face. O bucurie care creștea de la o zi la alta, pe măsură ce iapa se înzdrăvenea. Se întâmpla ca Ancuța să se trezească și noaptea, ca să meargă până la Nina în grajd, să o mângâie ori să-i vorbească. Cu timpul, „mârțoaga” s-a transformat într-un animal superb. Aces­ta a fost începutul. Începutul unei iubiri pentru cai, animale sen­­sibile și extrem de inteli­gen­te, pe care și-a dorit să le salveze de la chinuri și moarte, ade­sea în condiții cum­plite. An­cuța Chivu a în­ființat un sanctuar al cailor și a salvat cât de mulți a putut. Astăzi, la ferma din satul Băl­țești, unde locuiește, are 120 de cai care tră­iesc liberi și fericiți, în curtea ei.

Cronica unor crime abjecte

Ascunsă între dea­luri, într-un peisaj su­perb, pe care nu l-ai bănui în câmpia întinsă a Prahovei, ferma An­cuței de la Bălțești a fost o mare surpriză: de unde mă așteptam să găsesc acolo o ar­mată de lucrători care să țină în ordine curtea și herghelia, de cai se ocupă… doi oameni, Ancuța și nea Doru, un sătean care o ajută lu­crând cu ziua. Fondurile sunt, și ele, ocazionale. Norocul cailor sunt câțiva iubitori de animale care donează bani pentru mâncare, medicamente și tratamente. În rest, niciun ajutor, de nicăieri. Iar între timp adă­postul și-a mărit numărul locatarilor, oferind adă­post și pentru 60 de câini abandonați, pentru câțiva măgari, văcuțe și pisici, fără să mai punem la so­coteală porcul de 6 ani, care va trăi până la adânci bătrâneți, fără să fie vreodată tăiat. Înainte de a o întreba pe Ancuța Chivu prin ce ma­gie reu­șește să țină toată ferma singură, ajutată doar de un singur om, am vrut să știu cum a ajuns de la un cal, la… 120. „La scurt timp după ce am luat-o pe Nina acasă, am văzut o postare pe internet: cineva fotografiase un cal foar­te bolnav, părăsit în curtea unei case. În foto­grafie se vedea numărul casei și numele satului. Mi-am zis că aș putea să salvez și acel cal, și Nina nu ar mai fi singură, ar avea un prieten. Așa că am pornit la drum, am găsit satul, am găsit casa, iar calul era acolo, într-o stare groaznică – avea puroi la cap și la un picior, și mai multe răni. Era atât de slăbit, încât nu se mai putea ridica de jos. Și asta pentru un cal e aproape o condamnare la moarte, pentru că încearcă să se ridice, începe să se zbată, se lovește… Am ajutat calul să se ridice, l-am luat în remorcă și l-am dus acasă, fără să stau pe gânduri. Era tot iapă și am botezat-o Alma. Pentru că după două zile nu se mai ridica deloc de jos și nu am știut ce să fac, am chemat pom­pierii și am ridicat-o cu o macara. Apoi mi-am cumpărat un scripete și o ridicam singură. Nu am avut bani de scripete electric, dar Alma a în­țeles că vreau să o ajut și stătea să îi pun chingile și să o ridic. Cu tratamente și cu grijă, și Alma a devenit într-o lună un cal superb. Era cea mai bună prietenă a Ninei, erau așa de fericite împre­ună! Și eu eram fericită alături de ele.

A urmat Robi, un cal înjunghiat de stăpân în piept, pentru că nu a vrut să se ridice în două picioare la comandă, în fața prietenilor lui, la o petrecere. M-am dus după el noaptea, spre Constanța, ca să îl scap din mâinile criminale, în urma unui apel de la cineva care fusese martor. Din cauza felului barbar în care a fost tratat, aproape un an de zile, Robi nu a suportat să se apropie vreun om de el. Și dacă întindeam mâna să îl mângâi, se speria și fugea. L-am lăsat liber, să facă doar ce vrea, și cu timpul a înțeles că nu îi vreau răul, iar acum este blând și iubitor. Vine imediat cum mă vede. Cai abandonați pe câmpuri, cai cu picioare rupte, lo­viți de mașini, cai în drum spre abator, doar pentru că șchiopătau un pic… N-am putut rămâne in­diferentă. Suferința lor este groaznică. N-au cu­vinte să o exprime, dar li se citește în priviri, în la­crimile care le curg, adesea, din ochi.    Așa am ajuns la herghelia, sau mai bine zis la familia, pe care o vedeți acum. A trebuit să mă mut din Bra­gadiru, pentru că în curtea mea nu mai era loc. Am închiriat aici, această fermă veche, împreună cu fostele grajduri și cele 3 hectare de teren, pe care caii stau liberi”.

Recompensa unui efort uriaș: iubirea

Cu toții iubim animalele, trăim alături de ele, ne bucurăm de gingășia și afecțiunea lor, dar de aici și până la a ne sacrifica existența de dragul lor e cam mult. Sau nu?

Pentru caii ei adunați de pe drum, mai mult morți decât vii, Ancuța Chivu a dat tot ce a avut – bani, timp, iubire. La poarta fermei sale zac cinci mașini de teren stricate, distruse, toate, din trans­portul cailor la clinici veterinare, ori cărând remorci cu baloți de fân, de unde găsea mai ieftin. Pentru că nu avea destui bani să îi trateze, s-a înscris la un curs de tehnician veterinar, iar acum face și facultatea de medicină veterinară: a învățat să facă injecții cailor, să le pună perfuzii, să le fixeze picioarele zdrobite în ghips. Zile întregi a stat pe lângă medicii veterinari de la Cluj, ca să vădă cum li se pune cailor diagnostic, cum se tra­tează, cum sunt hrăniți și îngrijiți. Mâncarea pentru cai, mai ales când ai ditamai herghelia, e scumpă: a arendat 9 hectare de teren, ca să le cul­tive cu lucernă, să aibă măcar câteva luni din an ce să le dea de mâncare, fără să cumpere. A făcut și școala de șoferi pentru tiruri și ca­mioane, ca să poată aduce platformele gigantice cu fân sau ca să poată transporta animalele. Nopți nedormite, calculând până la ultimul bănuț chiria terenului, arenda, tra­tamentele, operațiile sau mâncarea, mo­mente de disperare, în care știa că poate să facă mai mult, dar nu avea cu ce sau cu cine, situații limită, în care a rămas fără bani de benzină pe drum, cu calul ce trebuia dus de urgență la tratament. Plus munca de bază – curățatul și întreținerea grajdurilor. Am în­trebat-o pe Ancuța de ce și-a asumat aceas­tă misiune imposibilă? Răspunsul ei a fost simplu: „Pentru că nu eu am salvat caii, ci ei m-au salvat pe mine. Ei m-au reînvățat ce înseamnă iubirea, libertatea, prietenia, acceptarea și solidaritatea. Haide să vezi!”.

Regele cal

Și iată-ne în mijlocul hergheliei de cai! Imediat ce am intrat între ei, vibrația aerului s-a schimbat. Caii emană    o liniște și un echi­libru greu de pus în cuvinte. Te privesc cu ochi mari, își scutură coama și se apropie de tine ușurel, cu pași măsurați. Sunt maies­tuoși, impunători, suverani, au o ținută re­gală, dar totodată ocrotitoare, dublată de blân­dețe și afecțiune. Stau grupați pe „bi­sericuțe”, pe prietenii numai de ei înțelese, grupuri mai mari, de cinci – șase cai, dar și doar perechi de doi cai. Foarte greu acceptă un nou venit. Trăiesc în frății secrete, cu legi de neînțeles pentru om.

Ne plimbăm printre armăsarii superbi ai Ancuței și ea mă învață să mă apropii de ei din lateral, din dreptul umărului, punctul maxim de vizibilitate pentru cai. Le place să fie scărpinați pe greabăn, acolo unde au un punct foarte sensibil. Sunt atent la urechi – dacă un cal și le lasă pe spate, înseamnă că se simte amenințat și intră în stare de alertă. „Caii simt când cineva le vrea binele”, îmi explică Ancuța. „De-a lungul timpului, am văzut câteva tipologii la ei. Una este cea a calului atât de amărât, încât nu mai are nicio reacție, indiferent ce îi faci. Apoi sunt caii agresivi, de ți-e teamă să te apropii, pentru că au fost atât de chinuiți, încât sunt agresivi cu oricine se apropie de ei. Și mai sunt cei speriați de moarte, cei ce se feresc când întinzi mâna spre ei, dar după ce văd că nu le faci rău, te acceptă și se simt în siguranță. Bucu­ria mea este să văd că vin la mine de drag, fă­ră să îi oblig. Este exact ca într-o că­să­torie, unde nu actul de la primărie sau con­strângerea fac o rela­ție frumoasă, ci bucuria de a fi alături de-un om iubit. Ce va­loare are pre­­zența cui­va, din obli­­gație, lângă tine? La ce bun să fie fizic lângă tine, când el este cu inima sau su­fletul în altă parte? Pentru mi­ne, asta este o lecție de iu­bire, pe care am în­vățat-o de la că­luții mei”. Dar mai sunt și alte fericiri. De pildă, să vezi un cal, zdrobit de bătaie și foame, cum după câteva zile de în­grijire se așează pe câte-un tăpșan înverzit și privește iarba, dealurile, cerul și nechează ușurel. Da, există și cai fericiți. „Vezi în ochii lor că sunt copleșiți de frumusețea naturii care, în sfâr­șit, este a lor, de bunătatea oamenilor care îi îngrijesc. Cum să nu mă simt împăcată și fericită, când văd un căluț salvat de la moarte că își revine și alear­gă și își scutură coama în vânt și fornăie de fe­ricire? Asta îmi umple sufletul și îmi dă o energie uriașă să merg mai departe”.

Ca și la oameni, sunt cai care luptă pentru viața lor, trec prin iad pentru a birui, dar sunt și alții care cedează, care nu mai vor să tră­iască. „Cel mai mult îmi reproșez cazurile în care am insistat și am insistat până în ultimul moment cu tratamentele, în speranța că o să fie bine. Cai pe care totuși i-am pier­dut. Am înțeles de la ei demnitatea de a muri: dacă un cal e atât de bolnav    încât nu mai vrea să trăiască, nu ai cum să îl ajuți și poate că nici nu e bine să îl ajuți, dacă el a hotărât altfel: să moară cu demnitate”.

Galop prin ninsoare

Până unde vrea să ajungă Ancuța Chivu cu acest vis al ei? Modelul se află înapoi, în anii copilăriei, când a început și pentru ea dra­gostea pentru cai. Era o fetiță când a văzut cum bunicii ei, din satul Săbolciu, de lângă Oradea, își îngrijeau animalele. Caii erau înhămați la munci grele, dar apoi se odih­­neau, pășteau liberi pe câte o costișă. Nu erau bătuți, chinuiți. Între țărani și caii lor era o prietenie adevărată, munceau îm­pre­u­nă, trăiau împreună. Asta ar vrea Ancuța să se întâmple la ferma ei. Să devină un loc unde oamenii să reînvețe respectul față de animale. Și înainte de toate, copiii! Asta vi­sează Ancuța: să înființeze o tabără chiar aici, în adăpostul cailor salvați de la moarte, unde copiii să învețe să îi iubească. La câți cai „adoptați” se va opri? Nu există un nu­măr exact, câtă vreme donatorii o vor sus­ține, câtă vreme va fi în putere. Un balot de fân în plus va găsi întotdeauna pentru un cal salvat din ghearele morții sau ale cru­zimii oamenilor. În România, în afara adă­pos­turilor întreținute prin donații ale iubi­torilor de animale, statul nu oferă niciun fel de pro­tecție sau sprijin material.

Când am plecat către București, afară începuse să ningă. Greu să găsești o imagine mai frumoasă decât herghelia de cai ai Ancu­ței Chivu, alergând liberi și fe­riciți prin ninsoare.

Cei care doresc să o sprijine pe Ancuța Chivu prin donații în bani, pot face depuneri la Asociația Save The Horses, Banca Tran­sil­va­nia, cont pentru lei: RO85BTRLRONCRT0517118901. Pentru alte ajutoare (furaje, fân) puteți lua legătura cu ea pe pagina de facebook a aso­ciației.