Regina cea uitată a pădurenilor

Foșnetul de vulpe al tristeții

E673, DJ708D. Nu, nu sunt codurile unui pro­gramator care vrea să acceseze servere secrete, ci doar drumurile pe care trebuie să le urmezi, ca să ajungi de la Deva în Feregi. 38 de kilometri care lea­gă o realitate plină de blocuri, de mașini și de oa­meni, de o alta, adunată pe culmi, ascunsă deasupra pădurilor, la doar un fuior de fum distanță de cer. Un cer rece, de Februarie, acoperit de nori, cu un soare alb, îndepărtat, care tot încearcă să se arate lu­mii. Trebuie să te îndepărtezi de Mureș, de tot câm­pul acela plin de stâlpi de înaltă ten­siune și furnale abandonate care a fost, până de curând, ter­mo­centrala de la Min­tia, și să intri în Vețel, ultima haltă a realității de jos. De aici, poți re­nunța liniștit la vo­cea robotului de pe GPS. Asfaltul a rămas sin­gu­rul punct fix care mai leagă lumile, în ziua asta rece, cu soare alb, de Februarie.

Până nu de mult, nu exista nici măcar as­faltul. Ținutul Pădu­renilor, cu toate satele lui aflate sub cer – Mun­celu Mic, Boia Bâr­zii, Merei, Me­ri­șoru de Munte, Poie­ni­ța Tomii, Feregi, So­cet, Cerbăl, Poiana Ră­chițelii, Bătrâna, Cerișor și Lelese –    era un tărâm fabulos, greu ac­cesibil, legat de lu­mea mare doar prin văi abrupte și poteci acoperite de clisă, zloată sau zăpadă. O lume ascunsă, un ade­vărat paradis antropologic, o rezervație uriașă, întinsă pe culmi, prea puțin știută, plină de viață și obiceiuri străvechi, păstrate cu sfințenie. Un tărâm aproape magic, aflat la zeci de kilometri distanță și sute de ani lumină depărtare de rea­litatea de la poale. E de-ajuns să privești o singură dată un cos­tum de pădurean, ca să înțelegi, poate, des­pre ce e vorba. În țesătura lui, umplută cu flori, cruci și sori, se află harta unei alte lumi, urzite în cânepă. O lume mai înaltă, mai pură, pe care o puteai întâlni, duminică de duminică, în orice biserică din Feregi, Cerbăl sau Cerișor… Spre lumea asta urc, pe un asfalt care acum 20 de ani nu exista, ca să văd ce a mai rămas din toată po­vestea de altădată. Am ajuns dea­supra pădurii, pe un drum pustiu, care se tot întinde pe coama blândă a munților Poiana Ruscă, până se pier­de, departe, în inima acestui cer rece de Februa­rie. Sunt zile de felul ăsta, prinse între anotimpuri, în care n-ai putea spune că e iarnă, după cum nici primăvară nu poate fi, în care simți cu toată puterea că cerul nu e decât un clopot care acoperă cu o li­niște grea, uriașă, tot pământul pe care îl vezi. De parcă asfaltul acesta nu a fost pus pentru oameni, ci doar pentru a atinge mai ușor norii. Mă opresc ca să pot lua cu mine ceea ce văd. Fotografia pe care o fac e doar o altă cale pentru a opri timpul, pentru a mă întoarce mai târziu, dintre blocurile orașu­lui, aici. Dar în foto­gra­fia asta nu se va simți vântul, nici frigul, nici sentimentul straniu că am ajuns la capătul pă­mântului. Nici vulpea care toc­mai se furi­șea­ză pe o culme întune­cată de ferigi nu are cum să se vadă. Atât timp cât inima nu uită, ea o să rămână mereu cel mai bun aparat de fotografiat. O foto­gra­fie între pământ și cer.    O lume: ținutul acesta al pă­du­renilor, care în­că nu și-a arătat chipul, dar pe care îl pot bănui. Li­niile albe, acum pus­tii, cu care a fost terasat pământul, sunt sem­nul că pășunile astea în­tin­se au fost cândva se­mă­nate de oameni. Hol­de de grâu și ovăz peste care acum, încet, ca o umbră, se așază feriga, lăstari de mes­teceni și tufe cu mără­cini. Nu trebuie neapărat să te întâlnești cu oameni, să vorbești cu ei, ca să în­țelegi că ceva s-a întâmplat aici, că în locurile astea nu a ajuns doar asfaltul, ci și un duh rău al pără­ginirii. Nici foșnetul de vulpe al tristeții care mi se cuibărește în suflet nu-l pot prinde într-o fotografie. Mă urc în mașină și plec mai departe.

Cum se îmblânzește asfaltul

Primul sat, cum urci din Vețel, după doar 13 ki­lometri și o sută de mii de ani de liniște, e Muncelu Mic. Un sat strâns, un mănunchi de case adunate ca într-un căuș de palmă, așa cum sunt aproape toate așezările pădurene, în mijlocul căruia se află o fan­tomă. O colonie minieră, aflată azi în paragină. Până în 1998, timp de cinci decenii, în Muncelu Mic s-au extras cupru, zinc, plumb, aur și argint. Peste o mie de oameni au lucrat cândva aici. Aproape fie­care bărbat și destule femei din satele astea aflate pe culmi. De aici, din rugina, iedera și mărăcinii care au acoperit furnalele minei și le-au făcut să arate ca turnurile unui castel părăsit, trebuie să se fi răspân­dit și un alt fel de fum, cel pe care îl simt acum, fumul uitării. Dacă nu pun la socoteală fanto­mele care s-au adăpostit în mina părăsită, în Mun­celu Mic nu se zărește nici țipenie de om. Asfaltul merge mai departe, nestingherit, spre cer, doar că sunt mai multe locuri de unde îl poți atinge. Tot ce trebuie să faci e să te oprești la o răspântie, unde, ca un miracol de tablă, înfipt în inima unui pământ înalt și nesfârșit, se află un refugiu de autobuz și câteva in­dicatoare: Runcu Mic 1, Muncelu Mare 6, Boia Bârzii 8, Poienița Tomii 8, Feregi 12, Poiana Ră­chițelii 22. Șase așezări și tot atâtea locuri de unde poți atinge cerul, de unde poți începe o po­veste.

În Poienița Tomii, te întâmpină mai întâi bise­rica. O făptură mică, de lemn bătrân, acoperit cu tablă, ascunsă printre copaci înalți, desfrunziți, un fel de mamă blândă care ocrotește, ca pe un copil uitat, o claie de fân din grădină. În paza acestei biserici se mai află o mână de case vechi, cu lemn înnegrit de timp, și puține, foarte puține, case noi, de zid, semn că vremurile pe care le trăim la poale încă nu au ajuns pe de-a întregul aici, sus. Într-un fel ciudat, poate de la biserica asta ce străjuiește intrarea în sat, poate de la case, poate de la crucile aflate la răspântii, asfaltul se îmblânzește și el. Pentru că în singurătatea de lemn din Poieniță nu trăiesc fantomele de furnal din Muncel. Sau poate că e doar soarele alb care mă face să cred asta, un soare care a răzbit iarăși dintre nori și luminează lumea uitată din jurul meu. Iar blândețea merge până la capăt. La Feregi, cu doar 10 kilometri înainte de Poiana Răchițelii, drumul se oprește și începe un fel de cărare binecuvân­tată de TAF-uri, cu un ocean de șleauri și noroaie. Atât s-a putut, n-au mai fost fonduri – e explicația autorităților, atunci când întrebi de ce, după atâta amar de ani, încă nu au fost în stare să lege toate satele de pe culmi, cu asfalt. Feregi e și azi, după aproape două decenii, locul cum urci dinspre Deva, în care se sfârșește lumea pe care o știi. Un loc în care nu-ți rămâne decât să lași mașina să se odihnească și să pornești la pas, în speranța că vei întâlni oameni. Ultima oară când am ajuns aici, pe crucea de piatră de la mar­ginea satului, se odihnea o cunună împletită de grâu, semn că răul fusese alungat, oamenii împărtășiți, holdele blagoslovite. Crucea e tot acolo, în țarină, cununa însă, nu. E încă prea devreme, mai e mult până la Rusalii. Două bănci, de pe care vopseaua cu care a fost scris Primăria Cerbăl s-a scorojit în timp, și câțiva câini, care mă privesc mirați, înainte să mă latre fără convingere, sunt singurele lucruri pe care le aflu în centrul satului. Spre mar­gine, însă, lângă o cișmea, cu o găleată în mână, se află un om. Primul om pe care l-am întâlnit de când am început să urc din cealaltă lume, cea cu mașini și blocuri, de la poale.

„În 20 de ani, n-o să mai găsiți pe nimeni aici”

Un fes îi acoperă părul albit, o cămașă albastră trupul încă puternic. Îl cheamă Toma Gheorghe, are 66 de ani neîmpliniți. Tânăr, dacă ții seama de me­dia de vârstă a celor care mai trăiesc în Feregi. „Mai puțin de 50 nu mai are nimeni în satul ăsta. Îi simplu să înțelegi de ce. Dacă mai poți lucra pentru un salar, te duci la oraș, că la noi, de când s-o închis mina din Muncel, s-or gătat și locurile de muncă. Nici școală nu mai e în comuna noastră, s-o închis și aia, că doar oamenii în putere de or plecat nu erau să-și lase copiii singuri… Și nici ani­male nu mai ține lumea. Doar așa, o văcuță și câ­teva oi, acolo, să nu uiți gustul de lapte. Rău”, zice Toma, și ridică din umeri. „Dacă n-ar fi pensiile de pe urma mineritului, ar fi și mai rău. Uitați-vă și dum­neavoastră împrejur: ăi trei câini din mijlocul satului, în rest nimic. Ciripit de vrăbii… Și ce viață era odată aici, ăăi, Doamne, ăăi!”.

Am sentimentul că am ajuns prea târziu, când programul de muncă, viață și sărbătoare din Feregi, deschis 24 de ore din 24, e pe cale, dacă nu deja a și făcut-o, să se închidă pe un timp nedefinit. „La cum se întâmplă lucrurile acu’, în 15, 20 de ani, dacă mai urcați până la noi, n-o să mai găsiți chiar pe nimeni”. Nu e tristețe în vorbele lui Toma Gheor­ghe, ci un soi de resemnare, o împăcare cu un des­tin și niște forțe mai presus decât vrerea oa­menilor de aici. Mâna lui îmi arată dealurile, acoperite acum de ferigă și lăstari de mesteceni, pe care, până nu demult, creșteau grâul, ovăzul și car­tofii. Apoi fâneața, nesfârșită ca raiul, care trebuia cosită ca să hrănească toate vacile pe de islazul de la intrarea în sat și toate oile din țarina de la capăt. „Erau multe animale, domnu’, multe… Și turmă de porci avea satul nostru! Îmi amintesc cum, seara, se întorceau singuri acasă, fiecare după cum își știa curtea, tocmai ca vacile de deștepți, vă spun”. Omul din fața mea oftează. Nu-i mai pasă că apa de la cișmeaua de pe ulița mare, unde s-a oprit acum ca să umple găleata, seacă pe timpul verii și că Primăria Cerbăl nu ia nicio măsură ca să remedieze situația. Cu doar câteva clipe înainte, chipul lui puternic se încruntase de mersul lucrurilor de azi. Acum, odată ce și-a amintit înserările de când era copil, revolta lui a dispărut ca prin farmec, trăsătu­rile s-au îmblânzit, iar Toma Gheorghe, pentru prima oară de când am intrat în vorbă, a început să zâmbească. Doar și atât și e de ajuns ca să în­țeleg că lumea aceea în care s-a născut și a trăit des­tui ani de viață era, poate, mai bună decât cea de acum.

„Care-i primul lucru pe care îl văd când mă gândesc cum era atunci?! Îs în vârful la re­morca de tractor, care mă duce la școală, în Mun­cel! Pfaaa, ce veselie! Tăt satul i-acolo cu mine! Hai că nu tot satul, că 200 și mai bine de oameni trăiau în Feregi pe atunci, da’ 40-50 de oameni mai suntem azi… Tăți într-o remorcă de tractor! Copii și oameni mari dimpreună. Noi, ăia micii, la școală, ei, ăi mari, la mină. Mai mulți oameni într-o remorcă decât numără satul acum… Cutie de chibrituri și de bucurie eram, tăt pe noroaie și zloată, că n-auziserăm noi de asfalt pe vremurile alea! Păi, puteai veni dumneata acu niște ani, în Februarie, în Feregi, cu mașina?! Nici vorbă! Mai mare ca gardul era omătul pe vremea asta! Tunele cu lopa­ta săpam în el! Și până în Mar­tie, când dădeau ploile, nu era chip să scapi de neauă! Dar nu era rău! Că împreună se vindeca și răul când era să vină! Și noi eram împreună, împreună… Iar­na, să fi fost zăpada și cât casa, tot se țineau șezătorile, când se punea lumea la cale și femeile torceau cu furca la cânepă! Și frig cât istoria să fi fost, că noi, băietanii, porneam cu sania pe dealuri! Pe urmă, seara, ne strân­geam la un bătrân cu fluiera, să ne cânte și să ne învețe a juca! Aaau, Doamne, și ce se mai juca în sat! Numa’ odată se pornea duba iarna, și parcă și brazii jucau cu noi de veselie! Dar, nu-i vorbă, se și muncea la noi, nu glumă! Că bărbații doar se schimbau de hainele de mină și se puneau să lucre la pământ! Așa era pe atunci. O fo greu? O fi fost, nu știu, că parcă îl văd pe Juravle Pavel, doctorul pădurenilor, cum tăt urcă pe jos din Govăjdia, cu un câine mic lângă el și aparatul de fotografiat în mână… Un singur doctor la toate satele de pe culmi aveam, dar și multe babe care să te vindece cu descântece, până să ajungă doctorul la tine… Bătrânii, mereu, le desferecau pe toate. Numai pe mama mea n-o mai făcut-o nimeni bine… S-o prăpădit în căruță, pe dealuri, în drum spre spitalul din Deva… Așa erau vremurile pe atunci. Dar știți ce? Eu când mă gândesc, uite, parcă tot în remorca aia sunt! Și tot satul e cu mine! Împreună, așa, lipiți unul de altul, la muncă și la orice, cu bucuria și Dumnezeu înainte! Dacă nu mi-s copiii și nepoții acasă, și mă apasă, așa, pustiul, nu deschid televi­zorul, cum fac ăștălalți din jur. O iau în sus, pe culmea la deal, mă opresc acolo în vârf și mă uit. Mă tot uit. Și încolo, și încolo, și încolo. Și până nu s-a duce soarele nu mă clintesc din locul meu…”.

Toma Gheorghe a tăcut. Se aud ia­răși vrăbiile în Feregi. Le las să ciri­pească o vreme. Am nevoie de liniștea lor, ca să înțeleg mai bine tot ce mi s-a povestit și ce lucru aș mai vrea să aflu. „Mai trăiesc bătrânii care știau rostu­rile lumii?”, întreb. „Vreo doi ar mai fi”, îmi răspunde Toma, după ce și-a ridicat un pic fesul de pe creștetul capului. „Unu-i la noi în Feregi, Nicolae Stănilă. Să tot aibe 96 de ani… Și ar mai fi o bătrână, în Poienița Tomii, Maria, care face suta anul ăsta. Ei or știut și încă mai știu tot ce noi, ăștălalți mai tineri, abia dacă am avut timp să auzim.” Poate că n-am ajuns prea târziu aici, sus. Atât timp cât mai există măcar un singur om să povestească, muzeul ăsta uriaș de pe culmi e încă deschis și viu. Mă grăbesc să ajung la oameni, înainte să se însereze cu totul.

Liniștea dintr-un coș de nuiele

Deschid o poartă, îi spun câinelui care mă latră cine sunt, bat cu degetul într-un geam. Mă întâm­pină o femeie și un bărbat, Mărioara și Aron Petice, le explic și lor ce caut. „Tata nu mai umblă, nu mai au­de și nu mai vede”, îmi spune Mărioara. „În au­gust, dacă ajungeați, era încă bine, acu’ i s-or îm­puținat de tăt zilele…”. Și femeia oftează, ridică din umeri, mă poftește în casă, îmi spune să mă așez, să iau un gogoș. N-am să-l pot întâlni pe omul pentru care am venit, deși se află chiar lângă mine, în odaia de alături. N-o să-l văd și n-o să-l aud. Iau un gogoș, oftez și eu. Încerc să nu bag în seamă zumzetul televizorului care umple cu totul odaia asta bătrână, din bârne de lemn. „Câți ani are casa asta?”, întreb, doar ca să îndepărtez cu ceva coaja stridentă de zgomot. „O sută, o sută de ani și mai bine”, spu­ne Mărioara, apoi începe, încet, să povestească. Te­levizorul e încă aici și își strigă mai departe rea­litatea. Odată însă cu vocea femeii, zumzetul lui se îndepărtează, până când dispare cu totul. E din nou liniște în casa asta mai veche decât veacul, iar cele 600 de oi ale satului Feregi au pornit iarăși, puncte albe sub cer, în urma lui Nicolae Stănilă. „Și numai ridicam privirea să văd cum umblă oile și știam că după tata se țin toate… Și de ajuns era să mă simt fătucă mândră în satul meu! Cine mai era ca el, ca tata?! Că nu-i puțin lucru să fii păcurar d-ăl de-ade­vărat! Iar tata asta era. Ăl mai bun! «Io-n mină, sub pământ, nu mă duc!», zicea mereu. El tăt cu ce­rul și cu libertatea o fost. Și cu ani­malele. Și cu pământul. Nu i-o plă­cut cu șefi, cu program fix. Nu avea sufletul făcut să fie așa. Era puternic tata, și drept, și bun! Și eu eram fata lui! Fata lui și a lui mama! Ăi”. Mărioara și-a întors privirea către peretele de lemn care desparte odaia asta de cea în care se află tatăl ei bătrân. A tăcut. O tă­cere asurzitoare care acoperă re­clamele de la televizor. „Cinci co­pii om fost la părinți. Trei băieți și două fete. Dar băieții s-or dus toți de micuți, n-o apucat niciunul să joa­ce cu vreo fată… Așa o vrut Dum­nezeu”, spune, și își întoarce acum privirea spre fereastră. Se aude iarăși televizorul, din ce în ce mai tare, realitatea lui venită dintr-o altă lume ne acoperă cu totul. O întreb pe femeie cum și-au pur­tat părinții ei tris­tețea.

„Tata, tăcut”, spu­ne, „cu oile, cu ce­rul. Nici la ma­ma nu știu cum o fost, dar și eu mi-s mamă și simt că-i taină mare ce o avut ea pe suflet. Că atunci când o fost de i s-o îm­bolnăvit un frățior mai mic de-al meu, o pornit cu el, într-un coș de nu­iele, spre spital, pe jos, tăt pe dealuri și văi… Mamă cu prunc bolnav în coș de nuiele! Și n-o mai ajuns. Și tăt cu el, dar fără viață, în coșul ăla de nuiele, s-o întors înapoi acasă. Ce o simțit atunci, nu mi-o zâs niciodată. Dar vă spun ceva: la noi, la pădureni, viața fără Dumnezeu nu este viață. Tăt în palmele Lui ne lă­săm, și bucuria, și tristețea! Și știți cum îi? Când știi că El, acolo-n Rai, îți înfașă pruncu-n lumină, nici greul nu te mai apasă așa de tare… «Dom­nul a dat, Domnul a luat», e singurul lucru de țin minte că l-o spus mama. Draga de ea… Că nu-i vis să am să nu vină și ea la mine. Ce visez? Nu știu, că plecăm așa, prin pădure, spre ca­bana de pădurari unde își avea ea lucrul, și că vorbim, vorbim, vorbim… Ce vorbim uit când mă trezesc. Dar tăt cu lumină de la mama îmi încep zi­ua. Când s-a duce și tata, a veni și el la mine să-mi spuie ce nu mai poate acum să-mi spuie”. Aron, soțul Mări­oa­rei, a închis, în sfârșit, televizorul. S-a făcut liniște. Liniștea aceea pur­tată într-un coș de nuiele, și blândă, și grea, de tristețe înfășată în lumină. Liniște. Cum v-ați cunoscut?, îndrăznesc să întreb, pentru că viața, aici și oriunde, merge înainte și după moarte. Bărbatul zâmbește. „La Nedeea de două săptămâni de după Rusalii, la joc. Eu am venit din Poiana Răchițelii, dar când am văzut-o pe Marioara me, nu i-am mai dat drumul din brațe! Și Brâul, și Ar­de­leana, și Sălcioara, toate le-am jucat cu ea, de parcă nu se mai găta lumea. Trei zile și nopți, așa se juca pe atunci, bucurie mare, de duduia pămân­tul sub pașii noștri! Și se auzea fluiera și taragotul, până sus, în cer! După, m-am întors acasă, în Poiană, doar ca să le spun părinților că eu, gata, mi-am găsât fata! Și împreună cu ei om venit aici, la părinții ei, să vorbim de nuntă. Și am mai jucat o dată, de-a răsunat cerul și în casa și curtea asta, la nuntă. Numa’ dacă ridicați ochii, vedeți cârligul unde era atârnat opai­țu’. La lumina lui de petrol, am jucat și mai pe urmă, că, oricât de grea ar fi fost viața, bucuria era mereu cu noi! La pădureni, jocul era sfânt! Ne învârteam unul pe altul, femeie, bărbat, fătucă, flăcău, nu­ma’ să nu ne oprim vreodată! Supă­rări, prostii, certuri, n-or fost în sat niciodată! Muiere și bărbat să fie, nu că aia a me doar cu mi­ne joa­că, sau ăla al meu doar cu mine! Jocu-i joc! Dacă aveai ceva de împărțit, apăi, acasă, nu în lume, mai ziceai o vorbă, două. Așa o fost pădureanul de când îi lumea lume! Și, aaai, ce de lume era aici! Împreună toți, la bine și la rău! Îți murea o vacă și n-aveai de unde să iei alta, tăt satul punea mână de la mână și aveai vacă iar în curte! Așa o fost viața aici! Acu, ia-n uitați-vă ce se întâmplă, numa’ droguri și corupție!”. Aron se întunecă brusc. Înțeleg. Când ai televi­zorul pornit mereu, chiar și liniștea asta cu vră­bii și câini din Feregi se tulbură de zgomotul lumii. Îl întreb când a fost ultima oară să vadă om străin în sat. Nu-și amintește. Dar îmi spu­ne că, în copilărie, să vezi o mașină era totuna cu coborârea extratereștrilor pe pământ. „Chiar și cu asfaltul ăsta și tăt nu vine nimeni la noi”. Aș vrea să le spun Mărioarei și lui Aron Petice că lumea aceea care se vede la televizor se află în cu totul altă parte. Și că liniștea asta de Feregi, chiar și pustie, n-are preț. Tac însă. Îi rog doar să ieșim în curte, să le fac o fotografie. Aron mă refuză, Mărioara își lea­gă baticul pe cap și mă pri­vește fix, cu ochii ei albaștri.

Unde vântul se oprește și iarba se-mpletește

Încă nu e seară, îmi spun, mai am timp să ajung în Poienița Tomii. Poate că acolo am s-o întâlnesc pe Maria, femeia care anul ăsta va împlini o sută de ani. Ajung. Întreb unde locuiește bătrâna. Deschid o poartă, mă întâmpină un bărbat. Îl chea­mă Gheorghe Popovici, e pădurar. Locuiește în Deva, dar aproape fiecare înserare îl găsește aici, sus, în locul în care s-a născut, în casa unde încă îi mai trăiesc părinții. Nici măcar nu e rudă de sânge cu bătrâna Maria. Îl întreb, mirat, cum se face că ea locuiește aici. Gheorghe pădurarul îmi zâmbește și începe să povestească. „Sunt mulți ani de atunci. Pe atunci trăia și moșul, bărbatul Mariei. Și am ajuns la ei, în Merișoru de Munte, ca să le cumpăr un vițel. Le-am cumpărat vițelul, dar de atunci m-am tot întors. Că bătrânii erau singuri și aveau nevoie de ajutor, la lemne, la coasă, la fân, la ani­male, la cumpărături, la tot. N-o fost să le trăiască pruncul ce li l-o dat Dumnezeu. Și singu­rătatea, când ți se duc anii, e tare greu de dus… Cum era să-i las, când eu eram bărbat în putere? Nu mă lăsa inima-n mine să-i știu acolo fără ajutor! M-am tot dus la ei și am prins drag unii de alți! Vrednici oameni, pădureni adevărați, dar la ce-ți mai ajută hărnicia, când nu te mai țin puterile? S-or lipit bătrânii de mine, mi-or zâs că eu sunt copilul de le-o trimis Dumnezeu să-i aibă-n pază la bătrânețe, că îmi lasă mie tot, doar să mă știe aproape. De par­că eu de asta aveam nevoie… Sunt lucruri sim­ple, de când o fost lumea și pământul, și parcă se tot uită azi: omul tră să fie om! Eu așa cred, eu așa știu! No… Când o închis moșu’ ochii, Maria mi-o zâs că ea nu mai poate locui singură, în Merișor, fără el. Și s-o iau la mine, aici, în Poieniță, că m-a ajuta la orice am nevoie. Și am luat-o, cum să n-o iau?! Că unde-s părinții mei, s-o găsi și pentru ea o cămăruță să stea! Și numa’ s-o vedeți cum strân­ge prunele cot la cot cu mine, sau mătură curtea, sau dă cu grebla prin grădină, la aproape o sută de ani ai ei! Că eu îi tot spun să stea, iar ea îmi spu­ne că nu poate! Așa or fost ei, bătrânii de altă­dată! S-or născut cu munca-n suflet! Dacă le iei munca, le-ai luat și sufletul! Iar dacă e să mă simt mai nu știu cum, eu sau copiii mei, tăt la Maria venim să ne descânte. Numa’ odată ia un pahar de apă, sau un pai din mătură, spune niște vorbe vechi și ne ia răul cu mâna! Și îl trimite, cum zice ea, unde vântul se oprește și iarba se-mpletește… Mă duc s-o chem acuma, așteptați”.

Mai întâi aud bățul de lemn. Cadența lui: un cioc de pasăre care scobește în scoarța unui copac bătrân. Apoi o văd: 99 de ani de viață care s-au tot strâns sub o năframă albă. Aproape un veac, încă viu, de bucurie și singurătate, ascuns în trupul mi­cuț al unei femei. Ochii ei vin de foarte departe: un soare alb, care încă luminează lumea. E aici, lângă mine, în picioare. Îi pot atinge haina de postav tocit, șorțul albastru care îi acoperă rochia albă, nepri­hănită, de pădureană. Regina uitată a unei alte lumi. „Domnul să te aibă în pază!”, spune Maria și bățul ei lovește din nou pământul. O întreb cum i-a fost via­ța, dar nu mă aude. O întreb dacă și-a iubit bărbatul, dar nu mă aude.

„L-am visat”, îmi spune într-un târziu, fără să o fi întrebat. „Pe copilul meu nebotezat l-am visat. Era flăcău în vis, cum n-o apucat să fie în viață. Și o venit la mine și mi-o zâs: «Mamă, eu mă duc să mă botez». Și-o pus o traistă cu merinde în băț și-o plecat de la mine. Da’ io-l tot vedeam în vis. Și cu Sfânta Vinere s-o în­tâlnit și ea o vrut să-l boteze și el nu s-o lăsat. Și cu Sfânta Duminică s-o întâlnit și ea o vrut să-l boteze și el iară nu s-o lăsat. Și numa’ dintr-odată s-o întâlnit cu Moartea copilul meu. «Unde mergi tu, mă copile?», l-o întrebat Moartea. «Mă duc să mă botez», o spus el. «Apăi, hai să te botez eu», o spus ea. «Apăi că la tine mă las», o spus el. Și l-o botezat Moartea. Și i-o dat daruri pentru lume, să vindece pe cei betegi, bătrâni și bolnavi. «Numa’ când o să mă vezi la capul omului», i-o zis Moar­tea, «tu să nu te apro­pii, că te omor și pe tine». Și-o venit Moartea și la capul meu, azi noapte, în vis. Dar copilul meu o fost acolo și mi-o stat la căpătâi, să mă apere. Și m-o apărat. Cu leacurile primite-n dar de la Moar­te m-o apărat. «No, acu tre să te omor pe tine», o spus Moartea, dar el și-o potcovit un murg alb, înapoia, cu potcoava, și l-o cătat moartea numa’ înapoia de unde era el. Când l-o găsit, i-o zâs să se pună în copârșeu, da’ el numa’ într-o dungă se punea, de a trebuit Moartea să se pună ea înăuntru, să-i arate cum se face. Atunci, băietul meu o bă­tut cuie și o dat copârșeu’ cu Moar­tea pe apă. Acolo îi și acu­ma și de-aia nu mai mor!”. Ma­ria a bătut iarăși cu bățul în pă­mânt și a tăcut. Ochii ei de soa­re alb, îndepărtat, mă aco­peră cu o liniște grea, uriașă. Mă binecu­vân­tează, apoi se întoarce și, cu bățul îna­inte, pornește în­cet, înapoi, spre casă.

E673 și DJ708D sunt dru­murile pe care trebuie să le ur­mezi din Deva, ca să ajungi aici, sus, sub cer, într-o altă lume. Câ­tă vreme Maria va mai trăi, mu­zeul fabu­los al pă­du­­renilor e în­că des­chis și vă aș­teaptă.