O călătorie în Dacia – Cetatea de la Cugir

• Primele semne „că se întâmplă ceva” au fost câteva nume de locuri: Dea­lul Cetății, Poarta Cetății, Dosul Cetății. Apoi au apărut alte indicii, că la Cugir, localitatea așezată la poalele Munților Șu­reanu, a existat un centru dacic pu­ternic: tezaure bogate, ce­ramică veche și relicve rare. În 1977, când au urcat pe Dealul Cetății, arheologii erau aproape siguri că vor da peste o davă da­cică. Așa a și fost. Dar descoperirile de la fața locului le-au întrecut aștep­tă­rile. În pământ, la marginea zidului de incintă s-a des­coperit cel mai spec­taculos mormânt al unei căpetenii dace găsit vreodată: un războinic de obâr­șie nobilă, îngropat împreună cu cei trei cai ai săi și cu un fabulos arsenal de luptă! •

„Dealul Cetății”

De sus, de pe Dealul Cetății, podișul întins pe ca­re se află Cugirul se vede ca într-o imagine pano­ramică, un fragment spectaculos din celebrul traseu „Via Transilvanica”. Venind dinspre Romos către Cugir, ultima parte de urcuș către Dealul Cetății se face fără mare efort, pe o cărare lățită de soldați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Odată ajuns în punctul de belve­de­re, pei­sa­jul e, cu adevărat, splendid: vâr­fu­rile semețe ale Șureanului țin spatele Ce­tății, ca un zid cu crenelurile încă înzăpezite, iar în față se întind pământurile acoperite deja de verdele primăverii, până departe, în zare, unde se întâlnesc cu Mureșul.

Deși înalt de numai 500 de metri, Dealul Cetății are avantajul unei poziționări cu ade­vărat privilegiate, dovadă că până și arma­tele moderne ale secolului XX s-au folosit de el ca punct de artilerie. În perioada An­tichității, de-aici, plecau cele mai impor­tante căi de acces ale ținutului dacilor. Ghi­dul meu, erudit și amabil, este tânărul istoric Adrian Căsălean, de la Muzeul din Orăștie. „Valea Cugirului era o rută facilă, până la Mureș, care, datorită debitului său din vremurile de-atunci, era navigabil până la Alba-lulia și asigura comunicarea spa­­țiu­lui intracarpatic cu Tisa și cu Dunărea. Apoi, legătura dintre zona Cugirului, Valea Se­beșului, Valea Pianului, Va­lea Romosului cu cetățile da­cice din Munții Orăștiei se fă­cea pe căi ce urmau cul­mea dea­­lurilor. De aici, de pe Dealul Cetății, puteai con­trola orice mișcare în zonă, înălțimea lui oferea o vizi­bi­litate excelentă asupra Văii Mureșului”, îmi explică, cu entuziasm, ghidul meu. Istoria e încrustată în spațiu.    Chiar aici, pe culmea pe care ne aflăm, s-a aflat o cetate datată din vremea în care Burebista lupta să strângă triburile din jur într-un regat puternic; o cetate care, deși cercetată mai bine de un deceniu, e mult mai puțin cunoscută decât suratele ei din Munții Orăștiei. Ambiția auto­rităților locale, care au un plan pe termen lung pen­tru atragerea turismului în zonă, dublată de pasiunea generațiilor noi de istorici, au readus recent în prim-plan cetatea dacică de la Cugir, împreună cu re­marcabilele și prea puțin cunoscutele descoperiri de aici. Pe urmele lor m-am pornit, într-o zi însorită de Martie, alături de Adrian Căsălean…

Povești din bătrâni

Până la cel de-Al Doilea Război Mondial, inte­resul față de Dealul Cetății s-a rezumat la vizitele unor „domni” mai curioși din fire, unii tocmai de pe la București, și la descoperiri cu totul întâmplătoare. Dar ideea existenței unei cetăți în vârf de deal era bine întipărită în memoria localnicilor. Vreme de sute de ani, poveștile transmise din moși-strămoși au ținut loc probelor riguroase, arheologice. „Dacă voim să înfiripăm un scurt istoric din trecutul Cu­girului, singurul document care ne-a rămas din ve­chime e colina aproape conică din sud-vestul co­munei, pe versantul stâng al râului, colină care se cheamă și astăzi Cetatea”, stă scris în „Mono­grafia Cugirului” din anul 1930. Într-o imagine din vremea aceea, Dealul Cetății e mai puțin împădurit decât azi, iar urmele de fortificații, valurile de pă­mânt, șanțurile și ceva piatră din ziduri erau mai ușor de observat de un privitor familiarizat cu istoria veche. Bănuiala că pe deal a fost, realmente, o ce­tățuie ve­che, începe să prindă contur în mintea spe­cia­liștilor cu mai bine de 100 de ani înainte de în­ceperea săpăturilor sistematice (în 1977). În 1868, „în Dosul Ce­tății” e descoperit un tezaur cu vreo 200 de mone­de! Impresionanta descoperire se face imediat ne­vă­zută. Sunt salvate doar câteva exem­plare, care in­tră în colecții muzeale sau private și, prin ele, în lite­ratura de specialitate. Ce rămâne din tezaur ajunge în colecția Gimnaziului Evanghelic din Sebeș, de unde dispare cu totul! Anii ’40 aduc noi descoperiri: un vas cilindric de pământ, cioburi de vase de lut, plus niște monede din vremea lui Do­mi­țian, găsite de popa Oancea din Cioara. Fiecare în parte e un argument care întărește semnificația toponimelor locale – „Cetatea”, „Poarta Cetății”. „Punct de ob­ser­vație dacic sau castru roman?”, aceasta era întrebarea pusă în epocă de istorici. În Al Doilea Război Mondial ce se abate și peste Ardeal, pe Ce­tate e urcată o baterie anti-aeriană, iar săpăturile pen­tru montarea tunurilor răscolesc în mai multe locuri urmele de acum două mii de ani. Peste ce vor fi dat atunci soldații nu știm, salvarea unor vestigii antice era ultima lor grijă.

Pălăria cu bani

Până să înceapă cercetările se­rioase, un alt eveniment atrage atenția amato­rilor de istorie: un nou tezaur monetar e descoperit în 1955. Un pumn de mo­nede ajunge la Muzeul din Deva, iar an­cheta consemnează că „tezaurul a fost descoperit la poa­lele dealului «Ce­tă­ţii», în prelungirea străzii «Sub coas­tă», în urma ploilor care au desfundat drumul pe care circulau carele spre hotar. Credem, totuși, că numărul pieselor a fost ce­va mai mare. Din vasul în care au fost așezate monedele nu a mai ră­mas nimic, deoarece descoperitorii, neapreciin­du-i valoarea, au lăsat cio­burile în părăsire în mij­locul drumului, unde s-au nimicit fără urmă”. Pornind de la aceste însemnări, mai târziu, prin anii ’80, istoricii aveau să dea peste unul dintre local­nici, care, pe când era un țânc, a ajuns printre primii la fața locului în momentul descoperirii. Din rela­tările lui, după o ploaie, pe drumul de căruțe ce duce la Romoșel, roțile au scos la suprafață tezaurul. Can­­titatea de monede a fost foarte mare: fiecare copil și-a umplut pălăria cu bani, iar a doua zi, vreo cinci-șase dintre ei au revenit și și-au umplut și bu­zu­narele cu bănuții strălucitori ce se iveau din tină. Printre monede s-au găsit și plăcuțe de argint cu mo­tive florale și zoomorfe. Se estimează că numă­rul monedelor s-ar fi ridicat la 2.000, dar foarte pu­ține au fost recu­perate. Tezaurul din 1955 era sin­cron cronologic cu primul tezaur de la Cugir și su­gera, o dată în plus, prezența unei cetăți dacice în zonă.

Un nume predestinat: Ion Horațiu Crișan

Că sus, pe deal, chiar era o cetate, nu mai era ni­ciun dubiu pentru specialiști. Trebuia găsit doar prilejul unor cercetări serioase. Iar prilejul apare la finele anilor ’70, când arheologul Ion Horațiu Cri­șan, unul dintre tinerii crescuți în anii ’50 în jurul figurii carismatice a „patriarhului” arheologiei ro­mâ­nești, Constantin Daicoviciu, se distanțează de magistrul alături de care săpase ani de zile în Munții Orăștiei, la Sarmizegetusa Regia. Răcirea relațiilor dintre cei doi apăruse imediat după publicarea de către Cri­șan a tezei sale de doctorat, care-i pre­figura as­censiunea academică. În 1977, când începe cerce­tările de la Cu­gir, Crișan ajunsese la depli­na consa­crare științifică: publicase cartea de mare succes „Burebista și epoca sa”, pre­miată de Academia Română. Crișan sim­te de la bun început potențialul sitului de la Cugir. Încă din ’76, pregătește o do­cu­­mentație serioasă pentru săpătură, un pro­­iect de amploare, gândit pe durata a măcar un deceniu.

Merg alături de Adrian Căsălean chiar pe urmele magistralelor Alfa și Beta, tra­sa­te de echipa lui Ion Horațiu Crișan pe Dealul Cetății din Cugir. Alfa și Beta sunt, de fapt, două șanțuri de 1 metru lățime, ca­re traversează pe lungime și pe lățime cul­mea dealului, în încercarea de a găsi urme de la care să pornească săpături mai amănunțite. Cu metodo­logia de acum jumătate de secol, arheologii de atunci au dat dovadă de mare fler. Adrian Că­sălean și-a făcut dizertația la Facultatea de Istorie din Cluj, pe baza descoperirilor de atunci și știe pe de rost riguroasele rapoarte de săpătură scrise de echi­pa de cercetători. Bănuielile specialiștilor s-au adeverit încă de la primele hârlețe înfipte în pământ: pe Dealul Cetății chiar se găsea o veche cetate da­cică, datată în a doua jumătate a secolului II înainte de Hristos, simultană cu fortifica­țiile de la Costești-Cetățuie, Tilișca sau Piatra Craivii și anterioară celor de la Costești-Bli­daru și Sarmize­getusa Re­gia. Cel mai probabil, sus, pe Dea­lul Cetății, se află antica Singi­dava…

O cetate nobiliară

Pentru ochiul profan, Dealul Ce­tății, așa cum arată el acum, pare un loc numai bun de picnic. Urmele unui recent foc de tabără chiar se văd, „in situ”. Și drumul până pe deal, și priveliștea de sus, sunt ab­solut splendide, însă referințele is­torice scapă vizitatorului obișnuit. După lecturile și cercetările de teren din ultimii ani, Adrian Căsălean știe locul cu ochii închiși. Orice denivelare de teren spune o poveste: aici e șanțul de săpătură, aici e o te­rasă, aici s-a descoperit o locuință din fosta incintă. „Cetatea avea un val de pământ, probabil prevăzut cu palisadă, iar în fața lui era săpat un șanț, sistemul clasic al unei for­ti­ficații. În interior, platoul era format din două ma­meloane, ca o șa. Pe mameloanele astea și în jurul lor se face fortificația și, în interior, diverse locu­ințe, majoritatea adâncite sau semi-adâncite, cu un posibil atelier aici, în exteriorul valului. În a doua etapă de construcție, terenul se nivelează și avem un platou săpat în stâncă, lung de peste 100 de metri și lat de peste 50. Tot în stânca aceasta foarte friabilă se sapă mai multe terase. Pe terasa aceasta mare, de sub valul de pământ, e un zid din bolovani de râu legați cu lut. Avem, practic, două incinte: incinta principală și incinta cu zid. S-a descoperit și un canal de drenaj, ca să nu permită ape­lor să băltească în ce­tate. Apoi, în ductul zidului e turnul-locuință, cer­cetat integral în anii ’80. Era un turn în totalitate din lemn, placat cu piatră de râu la exterior. În interior exista un cuptor, deci turnul nu era doar un punct de observație, era o rezidență nobiliară. Noi stăm acum pe un val de pământ construit peste primul val. Valul ăsta a fost prevăzut cu palisadă. Am găsit urme de incendiu chiar aici, în săpătură, în contextul războaielor cu romanii”, descrie cu lux de amănunte Adrian Căsălean cetatea dacică de la Cugir. Planul autorităților locale de azi este să ridice o replică a vechii cetăți ceva mai jos, în coasta dealului, pentru ca vizitatorii să înțeleagă exact cum trăiau strămoșii daci. Totul va fi reconstituit pe baza noilor săpături care vor avea loc începând din Mai, pe Dealul Cetății.

Dacii din Valea Cugirului

Tânărul cercetător din Deva e preocupat nu doar de cetatea propriu-zisă de la Cugir, ci de întregul sistem de locuire din zonă, care ne dă informații foarte prețioase despre cum trăiau dacii în cele patru secole în care prezența lor e bine documentată. „Cetățile astea sunt, în general, așa: o acropolă fortificată, fie cu ziduri fasonate, fie cu val de pă­mânt, fie cu ziduri din piatră locală, legate cu lut, iar în exteriorul acropolei avem o mulțime de terase antropice, care deserveau diverse funcții. Sunt ca­zuri în care pe aceste terase sunt temple și zone spirituale, pe alte terase sunt ateliere și sunt oameni care efectiv locuiesc acolo. Dar tot acest ansamblu – cu dacii din fortificație și cu cei de pe terasele din exterior – nu poate funcționa pe cont propriu, pentru că nu are acces la hrană. Să te duci de aici, de sus, să sapi în vale ori să vânezi toată ziua, nu merge. Și atunci, platoul acesta din vale trebuie să ți-l imaginezi plin de așezări. Sunt nu mai puțin de 16: avem o așezare acolo, una pe delușorul ăsta, «la Stadion», mai avem vreo 3-4 puncte cu descoperiri în satul Vi­ne­rea, avem la Șibot mai multe desco­pe­riri care arată că locul era intens exploatat din punct de vedere agricol. Cei care lo­cuiau pe terasele astea erau, cel mai proba­bil, meșteșugari, se vede asta din rebuturile de metale pe care le-am găsit. Și atunci, vorbim de un sistem bine interconectat, în care cei din vale fac schimburi cu cei de pe terase, care, la rândul lor, fac schimburi cu cei din cetate, și tot așa. Tocmai de aceea încercăm să facem o gamă cât mai largă de analize: analize de polen, analize pe cărbune, ana­lize pe semințe. Nu mai e ca în perioada «roman­tică» a arheologiei, în care te duceai, făceai un șanț, înregistrai nivelurile, adunai cioburile, le desenai, căutai analogii, și gata. Acum avem șansa să refacem peisajul și vegetația, să înțelegem ce exploatau oamenii vremii, ce animale creșteau etc. Re­zulta­tele de anul ăsta sunt îmbucu­rătoare, începem să des­coasem viața de zi cu zi a dacilor…”, mă asi­gură cer­cetătorul.

Jurnalul marii descoperiri

Batem la pas incinta cetății, trecând prin misterioasa piațetă antică din fața clădirii cu absidă descoperită de cerce­tători, locul în care, cel mai probabil, se reunea comunitatea dacică din zonă, cu prilejul unor procesiuni religioase. „Avem aici aproape 100 de metri pătrați, pe care nu s-a construit nimic! Nimic, doar stâncă îndreptată, peste care s-a pus un strat subțire de lut. De obicei, astfel de clădiri cu absidă au în interior vetre or­namentate. Aici nu s-a găsit vatra, dar s-a găsit un canal de scurgere, care ne duce cu gândul la sa­crificii ritualice”. Trecem pe lângă un pâlc de co­paci, de-a lungul magistralei Beta, până ajungem la zidul cetății. N-ai crede că dincolo de acest punct ai mai putea da peste ceva.

Dar tocmai acolo, echipa lui Ion Horațiu Crișan a făcut una dintre cele mai mari descoperiri din lumea dacică, patru tumuli în care se presupune că au fost înhumați chiar unii dintre fondatorii cetății! „Descoperirea a fost atât de importantă, că se simte extazul arheologilor din simpla răsfoire a raportului de săpătură”, spune Adrian, bucuros de parcă ar fi participat el însuși la săpături. Scoate din rucsac o carte în care sunt transcrise primele impresii ale arheologilor. Ne așezăm pe-un val de pământ și-mi citește. „O desco­pe­rire pe cât de emoționantă, pe atât de neașteptată! Ar fi fost greu de crezut că pe panta foarte pie­zișă de pe latura de sud-vest e am­pla­sată necropola așe­zării. Es­te prima necro­po­lă cert da­cică descoperită în Transil­vania. Revelația deose­bi­tă a acestei campanii a cons­ti­tuit-o mormântul din Tu­­mulul II. Este, fără îndo­ială, un tumul princiar al unei personalități de vază din aristocrația dacică. Mor­mântul este foarte fastuos, conținând piese de im­port din lumea romană și celtică. Se datează în sec. I î.e.n., poate în epoca lui Burebista. O întâmplare fericită: la mai puțin de 1 metru de mormântul princiar a fost săpat un amplasament de tun în Al Doilea Război Mondial. Slavă lor că nu au dat peste mormânt și ne-a re­venit nouă fericirea de a-l dezveli! Nu pot fi descrise emoțiile pe care le-am trăit fiecare dintre noi, clipă de clipă, de-a lungul a două săptămâni, a câte 16 și 18 ore pe zi, cu șpaclul în mână. Dar a me­ritat cu prisosință!”.

O fotografie de epocă, păstrată împreună cu jurnalul de săpătură, devoalează azi, după aproape jumătate de secol, pasiunea uriașă a cercetătorilor Cetății de la Cugir. Ion Horațiu Crișan și cola­bo­ratorul său, Florin Medeleț, stau în­tinși deasupra tu­mulului desco­perit, cercetând cu mare atenție detaliile mormântului aristocratu­lui dac din vremea lui Burebista. Piesele descoperite sunt una mai spectaculoasă ca alta: un car de paradă cu patru roți, restu­rile in­cinerate a trei cai, nume­roa­se obiec­te din fier, bronz, argint și aur, o cămașă de zale din fier, în­chisă cu butoni din argint suflați cu aur, un scut de lemn placat cu pie­le, un vârf de lance, o sica, o sabie dreaptă de tip celtic, garnitura unui arc, piese de vestimentație. În plus, un placaj de aur, terminat cu o re­prezentare în stil animalier.

Războinicul de la Cugir

Spectaculoasa descoperire de la Cugir face imediat înconjurul lu­mii academice românești. Adri­an Căsălean îmi povestește amuzat cum cercetătorii de pe șantierul de la Dealul Cetății îi ta­chinau pe colegii lor de pe alte șan­tiere de epocă da­cică: „Noi l-am des­coperit pe «Bu­rebista». Voi ce-ați mai descoperit pe acolo?”. Chiar da­că în glumă, simpla asociere cu marele re­ge dac e un argu­ment despre cât de important era no­bilul războinic de la Cugir. Nicăieri pe teritoriul Ro­mâniei nu s-a mai descoperit până azi un per­sonaj dac mai înalt, ca sta­tut, decât răz­boinicul din Dealul Ce­tă­ții de la Cugir! Încerc să mi-l imaginez, cu coiful strălucind în soarele amiezii, urcând în goana calului, urmat de    însoțitori, drumul spre cetate, sub privirile impresionate ale oame­nilor aflați pe câmp, care, în loc de sică, purtau la cingătoare secera de cules grânele. „Prin in­ventarul lor, tumulii respectă o tipologie de răz­boinic pe care o întâlnim în înmormântări, din nor­dul Peninsulei Balcanice și până în zona aceasta. E o practică mai veche, simbolică. Asta este viziu­nea comunității despre respectivul nobil. Dacă co­munitatea crede că respectivul trebuie asociat cu o astfel de panoplie de arme, e clar că vorbim de un războinic care are, poate, și valențe religioase. E interesantă și componenta aceasta, de cavalerie: doi cai care trag atelajul și un cal rapid, de călărie. Faptul că au ales să-l înmormânteze cu toți cei trei cai e un semn că războinicul avea nevoie de ei pe lu­mea cealaltă”. În peisajul de acum 2000 de ani, tumulii impozanți de pe cetatea Cugirului se ve­deau de oriunde, din vale. Au fost ridicați la mar­ginea fortificației, iar drumul antic trecea chiar prin dreptul lor, tocmai pentru a nu fi uitați de membrii comunității. „E clar că avem de-a face cu niște indivizi importanți, probabil fondatorii cetății, care erau, cine știe în ce fel, celebrați în anumite momente… Inventarul e cu adevărat spectaculos. Nobilul războinic mai e înmormântat, pe lângă va­sele cunoscute pentru orizontul dacic, și cu o situla mare din bronz – un fel de vas care, în mediul me­diteranean, se folosește pentru a se decanta și a se asezona vinul înainte de a fi consumat. Panoplia de arme – cască, cămașă de zale, pumnal, spadă – ara­tă capacitățile războinice ale defunctului. No­bilul dac de la Cugir arată destul de diferit față de imaginea pe care ne-o dă Columna lui Traian des­pre războinicii daci. Are, desigur, la cingătoare, sica tradițională, dar în rest e echipat după ultimul răcnet al vremii. Prezența vasului de decantare a vinului indică, de asemenea, statornicele legături eco­nomice cu lumea romană, dar și puterea eco­nomică a centrului de putere de la Cugir”.   

– Unde se găsesc descoperirile de pe Dealul Ce­tății de la Cugir?, îl întreb pe ghidul meu, Adri­an Căsălean.

– Din păcate, materialul care a fost cercetat la Cugir, cu excepția tumulilor, a fost pierdut. A fost depozitat în Cu­gir, la o veche școală. La un moment dat, un om „în­treprinzător”, ca să facă spa­țiu, a luat sacii și duși au fost! Dar ne-au rămas re­licvele importante din tu­muli, care sunt la Muzeul Național de Istorie de la Alba-Iulia, plus unele resturi care au fost luate pentru o cercetare mai amănunțită, de cei care au săpat în anii ’70-’80. La Alba o să vezi si­tula, o sa vezi aplica, o să vezi fructiera, vasele, tot inventarul e acolo…

A doua zi, pornesc de dimi­neață direct spre Muzeul de Is­torie din Alba-Iulia. Dacă urci la primul etaj, n-ai cum să ratezi vi­trina cu vestigiile din mor­mântul princiar de la Cugir. Un panou mare face trimitere exact la marea descoperire de pe Dealul Cetății. Rămân minute în șir la vitrina din stânga intrării și admir, ca ar­heo­logii din anii ’80, detaliile mor­mântului princiar și foto­grafiile din momentul descoperirii: bucăți din coiful nobilului dac, bucăți din zale, bucăți din carul de cere­monial. Un anunț lipit pe vitrină subliniază im­portanța descoperirii: mai multe piese se găsesc mo­mentan la Roma și fac parte din celebra ex­poziție „Dacia, ultima frontieră a romanității”, care a trecut și prin Madrid!

Ultima bătălie pentru Cetatea Cugirului

„Descoperirea de la Cugir nu e singulară, și la Pia­tra Craivii, la Călan, la Ardeu, există, cu sigu­ranță, surprize, doar că acolo cercetările s-au axat mai mult pe fortificații. Pământul Ardealului as­cun­de încă multe detalii despre viața dacilor”, spu­ne Adrian Căsălean. „Nu departe de aici am făcut cercetări magnetometrice anul trecut și a reieșit că avem de-a face cu o nouă fortificație, cam ca la Costești. Nu pot spune că e 100% o cetățuie dacică până nu bag șpaclul în pământ și văd ce material iese la iveală. Dar pot spune sigur că ne putem aștepta la multe surprize în zona asta, care nu e prea umblată de arheologi”. Una din ele s-a și pro­dus: nu departe de cetatea de la Cugir au fost găsite recent mai multe căști și armuri romane cu urme de lovituri pe ele, adunate la un loc, ca un fel de trofeu. To­tul indică prezența unui câmp de bă­tălie din războaiele daco-ro­mane, respectiv o victorie a apă­ră­torilor cetății în fața detașa­mentelor venite din castrul din apropiere. La câteva sute de ani dis­tanță, urmașii nobilului răz­boinic de pe Dealul Cetății din Cugir onorau, prin fapte de arme, dorința de libertate a dacilor.