Corăbiile Bărăganului

• Pe Ialomița, la anul 1500, navigau corăbii bogate, iar apele ei străbăteau unul din cele mai misterioase orașe medievale: Târgul de Floci •

Noduri și semne

Era primăvară sau poate începutul verii la Slo­bo­zia. Căldura marilor câmpii înconjurase orașul. Mu­zeul, o clădire cenușie afundată printre copaci, pă­rea invizibil. Înăuntru pluteau liniștea aceea ne­clin­tită a muzeelor din România, aerul acela ne­mișcat și ră­co­ros care face obiectele să pară plu­ti­toare în vitrine, în lumină pu­­țină și în tăcere. Cine mai cal­că astăzi pra­gul unui muzeu de pro­vin­cie? Cine să tul­­bure liniș­tea obiectelor așezate fru­mos, în afară de vreun grup de elevi aduși pentru a bifa în agendă o „acțiu­ne”? Ni­­meni, desigur, ast­fel că „arte­­fac­­tele” – cum se numesc ele în limbaj de spe­cia­litate, rămân ne­văzute, sus­pen­­da­te în timpul acela special, pro­priu orică­rui mu­­­zeu, între real și ireal, mur­mu­rându-și po­veștile pentru ele însele.

„Nu e deloc așa”, zice direc­torul mu­­zeu­lui de istorie din Slo­bo­zia, apă­sând niște comuta­toa­re, „un mu­zeu nu e deloc în­cre­menit, ba dimpo­tri­­vă, o să ve­deți, e ceva extra­or­dinar, to­tul e să ai ochi pen­tru asta, să…” Lu­mi­nile se aprind pe rând cuprin­zând sală după sală, vitrină după vitrină, în­tr-un galben strălucitor, în timp ce el se miș­că repede, ca un vrăjitor jucându-se la un pu­­pitru magic. E tânăr, scund de statu­ră, îmbrăcat sport, într-un tricou roșu, și de un entu­ziasm molip­sitor. Efectul lu­mi­­nii e extraordinar, pare că soa­rele tu­tu­ror câmpiilor Ialomi­ței s-a scurs înă­un­tru, obiectele prind viață, strălu­cesc, vi­brea­ză. Și mai mult decât lumina, ceea ce le face să tră­iască sunt poveștile lui Florin Vlad, căci așa îl chea­mă pe tânărul director al muzeului din Slobo­zia, ca­re aproape că aleargă prin­tre ele, scrijelind în aer, din trei cuvinte, gravuri ale unor timpuri care s-au dus. „Totul e să simți. Din­colo de obiecte care vin din­­tr-o epocă sau al­ta, isto­ria e despre oa­meni… des­pre noi, nici nu știu cum să vă spun… Ui­tați-vă, altarul dacic din lut cu semnul soa­relui pe el – ăsta e de la Piscu Cră­sani, unde se afla legen­dara cetate Hellis a lui Dro­michete, vă dați sea­­­ma? Și asta, ce ziceți de asta? Ați mai văzut așa ceva? E un uni­cat, ce­va ex­tra­or­dinar”, zice trans­­­­fi­gu­rat în fața „ryto­nului”, un fel de cupă veche de două mii de ani, fă­cută de geții câm­piilor Ialomiței din cornul unei vite și în care a fost sculp­tată silueta fină a unui cal fantastic. În ini­ma calului geții turnau vin. „Nu sunt doar niște obiec­te, sunt mult mai mult decât atât, pentru că prin ele putem să vedem dincolo. Poate că rytonul a fost ținut în mâini chiar de Dromichete.” Are dreptate, îmi spun, dacă am ști să vedem „dincolo” de obiecte, la oa­menii care le-au folosit cândva și la poveștile lor, atunci poate că muzeele ar fi pline de vizitatori. Obi­ec­­tele vechi au un suflet al lor, poartă în ele ceva special, o răsuflare a oamenilor acelora și, uneori, dacă suntem atenți, putem arunca o privire dincolo de timp. „Uitați-vă, acum suntem undeva, în epoca bron­zului, la Stelnica – Grădiștea Mare, la Bucu, la Dridu, unde acum trei mii de ani tocmai se năștea poporul geto-dac, priviți ce știau să facă, ima­gi­nați-vă cine erau oamenii aceia, ce gân­deau, cum se îm­bră­cau, cum se rugau zeilor lor, cum țineau toate aces­tea în mâini.” Cupe, săbii, vârfuri de săgeți iri­zează palid dincolo de pereții de cristal ai vitrinelor. „Și aici”, zice el făcând o piruetă în adâncurile isto­riei, „aici suntem cu 5 mii de ani înainte de Cris­tos, în tim­puri despre care ați crede că oame­nii erau niște sălbatici.” Se aplea­­că spre mine ca și cum ar fi vrut să-mi spună un secret. „Era paradisul Europei. Ialomița și Dunărea fă­ceau un fel de deltă fantastică, în care erau ani­male, păsări și pești.”

Vasele roșietice ale culturii Gumelnița găsite la Bordușani ard stins în vitrine, obiectele stranii găsite în necropola de la Stelnica, și care ar putea să stea glorios în oricare mare muzeu al lumii, toate acestea aparțin unor timpuri în care civili­za­ția sumeriană și cea egipteană încă nu existau. Luncile paradizi­a­ce ale Borcei și Ialomiței erau cen­trul lumii.

Cetatea Lânii

Lumina se stinge, pentru a se reaprinde în altă sală, în alt spațiu și alt timp. Muzeul este ca o casetă magică, în care un maestru învârte roata istoriei, cu un singur gest. „Au trecut 6500 de ani”, zice Flo­rin Vlad cu un gest larg, mulțumit. „Suntem în Evul Me­­diu, pe la 1500, cam pe locul în care Ialo­mi­ța, bătrânul Naparis, se varsă în Dunăre. Râul face meandre mari în jurul grindurilor înal­te, iar pe grinduri sunt case și bi­se­rici, târ­guri și negustori nenu­mă­rați, pen­tru că locul aces­ta despre care vorbim era un nod de comerț ex­tra­or­dinar. Erau corăbii care ur­cau pe Ialo­mița și care aduceau mărfuri de peste mări, piper și șofran din Orient, bum­bac și pietre prețioase, ceramică și sti­clă. Pos­ta­vuri lombarde și franceze, bel­giene, de la Ypres și Louvain, țesă­turi bizantine, și câte al­tele.” Pri­vesc împrejur. Sunt biju­terii minu­nate, arme și vase smălțuite, cahle ale unor sobe care s-au stins demult, dar care păs­trează încrustate în ele sem­nul legendar al cavalerului da­nubian. Toate acestea vin din ceea ce s-a nu­mit, cândva, Târgul de Floci, legen­dara Cetate a Lâ­nii, Linucastrum Flocx, un loc atât de fabulos, încât apă­­rea pictat pe Loggia lui Rafael de la Vatican. Un oraș euro­pean, cu sute de ani înainte de a exista vreo Uniune Europeană, și din care, aveam să aflu, n-au mai rămas decât amintiri abu­roase.

„O Veneție a Bărăganului”, zice Flo­rin Vlad. „Aici toa­­tă isto­ria s-a în­vâr­tit în jurul apelor, de acum 7000 de ani și până în zilele noastre, înțe­le­geți, iar semnele aces­­tei istorii sunt aici. Un nod al isto­riei. 7500 de ani…”

„Veneția Bărăganului”…    a­proa­pe că o pot vedea cu ochii minții, cu colinele sale înconjurate de ape, cu corăbiile trase la mal pentru a încărca piei și miere și sare și pește, din marile bălți dimprejur, cu bisericile aflate pe vârfuri, cu sutele de care uriașe venite de peste munți, de la Brașov și de la Sibiu, cu mărfuri. Azi, Târgul de Floci, locul despre care un călător ita­lian spunea că ar fi existat de pe vremea descă­le­cării legendare a lui Negru Vodă, locul în care s-a năs­cut Mihai Viteazul, a dispărut cu desăvârșire.

Ochean magic

Străbat vânturile câmpiei dintre Ialomița și Bor­cea, pe jos, printre ierburi sălbatice și ciulini înfipți în carnea toamnei, căci au trecut luni de zile de la in­cursiunea mea la muzeu. Cerul este așa cum mi l-am închipuit, un cer al câmpiilor nesfârșite, cu nori alu­ne­­când jos, agățându-se de singurul reper al acestei imense întinderi: un colț de zid, tot ce a mai rămas din fabulosul oraș. O țandără roșiatică ce făcea cândva parte din trupul unei biserici, o așchie singuratică, absurdă, înfiptă în mijlocul câm­piei, care se strânge împrejurul ei ca apele unui vârtej în jurul ochiului. Ici-colo sunt gropi rectan­gulare lăsate de arheologi, în care și-au făcut adăpost câinii sălbăticiți ai câmpiei, ultimii locuitori ai acestor întinderi. Pre­tutindeni sunt cioburi de cera­mi­că și de sticlă ve­che li­cărind prin­tre ier­buri, cără­mizi spar­te, res­turi ale mare­lui oraș dispărut. Un bust al lui Mihai Vi­teazul prive­ghea­­ză, din șosea, pus­tiul ce domnește acum peste locul nașterii sale.

„Era o lume strălucitoare, cosmopolită, în care se întâlneau toate limbile și obiceiurile Europei”, îmi spunea Florin Vlad. „Imaginați-vă un oraș populat cu negustori și cu boieri, cu dregători ai curții domnești, un oraș port care avea o administrație și o vamă, în care se vorbea grecește, franceză, germană, poloneză și turcă, în care tranzacțiile erau atât de mari, încât se foloseau monezi de aur. De la Brașov și Sibiu ve­neau negustorii cu arme, cu arcuri și săbii, cu posta­vuri flamande de Brugge, Maestricht și Mechlen, ar­gin­tărie și țesături germa­ne de la Aachen, Breslau și Köln, erau negus­tori italieni, geno­vezi și venețieni care cumpărau co­ră­bii pline cu grâu de Vicina, blă­nuri de vulpe și jder, ceară și sare. Pe urmă, carele bra­șovenilor plecau încărcate cu sturioni și cu icre negre, cu atla­zuri și mătăsuri din Anatolia și Orien­tul Apropiat, miro­denii și hamuri pentru cai împodobite cu argint, par­fu­muri și…” E ca și cum directorul mu­zeului din Slobozia ar fi deschis o poartă, o fe­reas­tră în tunelul istoriei, nu­mai că acum, aici, nu mai sunt de­cât cioburi, ca și cum o mână nevă­zu­tă ar fi șters totul de pe fața pă­mân­tului, chiar și amin­ti­rea. Câți oameni mai știu as­tăzi poveștile halu­ci­nan­te ale acestei câmpii stră­bă­tute de ape, câți își ima­gi­nează că aici, pe malul Du­nării și al Ialomiței, a existat, timp de sute de ani, un loc mai european de­cât visăm noi să deve­nim acum?

Undeva, spre sud, se ve­de sub cer liziera de co­paci de pe malul Dunării. Au fost timpuri în care, de sus, din marele oraș al grindurilor, se vedea soa­rele răsă­rind din fluviu, iar bisericile din vârfurile colinelor sprijineau cerul.

Costandache

El stă sprijinit într-o bâtă, neclintit, de o ju­mă­tate de oră, așteptând ca eu să străbat câmpul și să ajung la el. La fel și cățea­ua lui, imo­bilă, neclintită, ca și cum ar face parte din peisaj. Mai în­colo, oile. Și mai încolo, ape­le galbene, nă­mo­loase ale Ialomiței. Satul Giurgeni se ză­rește spre răsărit. „O chea­­mă Lupa. Nu mușcă”, zice arătând doar din ochi către câine. „Pă cine cauți, că aici nu-i nimeni?” Stă puțin co­coșat, cu spa­tele la vânt, ca și cum ar vrea ca aerul să treacă mai ușor pe deasu­pra. Are ochii mijiți, ca două fante, prin care răzbate o privire dură. „Păi”, zic în­cercând ma­­rea cu de­getul, „mă ui­tam pe la cioburi. Am auzit c-a fost un oraș mare, cu bi­serici și cu…” El mă pri­veș­te doar o clipă, apoi i se adre­sează vântului, cu privi­rea înțepe­nită undeva, la ori­zont, unde se ză­rește aș­chia de zid înfiptă în pământ: „Aicea a fost Mi­hai Viteazul născut. Avea șăici la apă, cu sol­dați pe ele, trase la mal. Era bogată mă-sa, cică avea crâșme ș-un depozit, și cică avea servitori, că era de neam. Eu sunt din Hâr­șo­va, da’ acuma stau aci, la Giur­geni, că-s năs­cut pă insulă, la Cruce”. Fără îndo­ială, îmi spun, bă­ră­ganele nesfârșite, vântul și ierbu­rile, poate sin­­gu­ră­ta­tea îi face pe oa­meni să fie ciu­dați. El parcă îmi aude gândul, pen­tru că își întoarce privirea către mi­ne. „Astea nu le știu din capu’ meu, nici de la birt. Am vorbit cu oa­meni mari, de la Bucu­rești, de-au să­pat p-aicea după oale. Avea ochi al­baș­­tri mă-sa, și cică era fru­moasă, din neam de greci, de s-a uitat la ea ditai domnu’ țării, unu’, Pă­traș­­cu. Da’ pen’ce vrei să știi?” „Păi vreau doar așa, să-mi dau seama cum era atunci, pentru că acum nu mai e ni­mic, și nu pot să-mi ima­ginez unde au dis­pă­rut bogăția, șăicile, orașul.” Aha, ochii lui se deschid puțin către mine, el nu e om ursuz, dar îl bat gându­rile cum stă așa, aici, se gân­dește la fetița lui de 5 ani care a murit, la nevastă-sa care s-a dus și ea, și la el, cum a ajuns cioban pe câm­pu­rile astea, deși e om cu școală. „Se duc ele, orașele și țările, da’ via­ța omului… Mă cheamă Costandache”, zice, și-mi întinde mâna.

Apoi Costandache îmi spune cum a fost de față când arheologii au găsit bijuterii și oale smălțuite și oase de oameni și de animale, îmi spune cum erau pu­se bisericile pe grinduri, „fiindcă altfel n-avea cum”, cum fluviul era atât de mare încât intra pe apa Ialo­miței în valuri, casele erau făcute din piatră și aveau be­­ciuri cu sute de butoaie de vin și de miere, banii erau de argint și de aur și cei mai mici erau de aramă, fe­meile aveau cingători de argint și bărba­ții aveau hai­­­ne cu gulere din blană scum­pă și săbii, veneau dom­­­­nitori pe-aici să cum­pe­re scumpeturi, pă­cat, că pâ­nă la urmă lui Mihai Viteazul i-au tăiat capul, de-a fost îngropat fără trup, într-o mânăs­tire. „Și orașul”, în­treb, „ce s-a în­­tâm­plat cu ora­șul?” „Era oraș bătrân, de o mie de ani”, zice, „i-o fi trecut și lui timpul, de s-a stins. Acuma îl vezi că e și pe urmă te uiți, și nu mai e. S-a dus. Mai rămăsese din el un sat, care era uite, colo. Piua Petrii să che­ma. Și deodată s-a dus și el, par­că n-a fost. Biserică, școală, case nu-s. Mai sunt niș­­te cruci care-au fost din cimitir, și care acuma se plim­­bă pe câmp. Într-o zi sunt într-un loc, și a doua zi le vezi că s-au mu­tat mai în­colo.”

Înainte de a pleca să văd cru­cile umblătoare, l-am în­trebat pe Costan­da­che de ce a murit fetița lui. Un doc­tor a infectat-o cu HIV. Cio­ba­nul ruinelor se coco­șase din nou sub vânt, ca și cum ar fi vrut ca ae­rul să treacă mai ușor peste el. Lupa mă ur­mă­rea din ochi.

Crucile călătoare

Merg înspre locul în care curgerea Ialomiței se unește cu Dunărea. Ierburile devin mai mari și mai roșii, mă­ră­cinii mai groși, Costandache rămâne în urmă din ce în ce mai mic, rumegând la tim­pu­rile în care oamenii erau mai mari de stat – „așa, ca Vitea­zul, care când se ridica în picioare se întuneca ce­rul”, și pe măsură ce mă apro­­­­pii, respirația fluviului se face mai puternică, zgo­mo­tele insectelor se ames­tecă în vânt cu țipetele păsă­rilor. Apoi, dintr-o dată, lo­cul se deschide într-un fel de platou înconjurat de di­guri năpădite de buruieni și de papură, iarba se face blană galbenă a pământului, și orice pală de vânt în­ce­tează. Adăpost. Dintre ier­buri văd mai întâi silueta unei cruci, umbra în piatră a unui om care nu mai e. Apoi alta, și alta, și încă una, risipite, căzute, înghițite de fiin­țele nevăzute ale pămân­tului și apei. Aici a fost Piua Petrii, adică ulti­ma rămășiță a Târgului de Floci. Aici se sfârșește tim­pul unei cetăți care a trăit 2000 de ani. Vechii geți ve­gheau de-aici coră­biile grecilor do­bro­­geni care urcau pe Ialomița până sus, în dreptul pu­­ter­nicei dave de la Piscu Crăsani, legendara Hellis.

Dumnezeul reporterilor veghează. Printre crucile risi­pite în pustietate se vede un om. Fumează așezat lângă o cruce călătoare.

Stamate. Ascuțit, cu fața lungă, tăiată în unghiuri drepte, trăgând din țigară de parcă ar fi ultima. Pes­­car, născut „aicea, în Piua Petrii, care nu mai e”. Ce s-a-ntâmplat cu satul? „Într-o noapte s-a ridicat apa și l-a înghițit într-o secundă.” Și el? El era atunci mai tânăr. Acum vine doar să se uite la cru­cile de pia­tră. Are vreo două, ale lui. Cher­ha­naua, barca, setcile sunt mai încolo, iese la pește pe Ialo­mi­ța, pe urmă pe Borcea, pe urmă, seara, une­ori, vine aici să se uite la cruci. „Am auzit de cru­cile că­lă­­toare”, zic. „Poate că se mișcă pămân­tul, cu to­tul”, răspunde. Și cu asta, înțe­leg, su­biec­tul e în­chis. Să vorbim despre pești, care nu mai sunt cum erau înainte, sau despre apă, care nu mai e ca îna­inte, sau despre animale… „Dar orașul vechi? Ce­ta­tea de Floci?” „Nu mai e nimic”, mor­măie Sta­mate, „nici oraș, nici oameni, nimic. Pe tim­puri, de-aia era orașul, pentru că erau peștii așa de mari, că tre­buia cinci oameni să-i tragă, sco­teau tone, sute, mii de tone, de le încărcau pe corăbii. Băteau sturio­nii și somnii, apa nu era galbenă ca acuma, era înaltă, bo­gă­ție.” Pe urmă apa s-a micșorat, peștii la fel, orașul a să­răcit pâ­nă a dispă­rut. „Eu cred că se ter­mină lumea”, zice Sta­mate, „când eram copil, săpa tata fântână și găseam – nu cioburi ca acuma – oale întregi, bani și sti­cle așa de fru­moase, că le țineam în casă, din ora­șul care-a fost. Eu zic că tot apa s-a ridicat și l-a înghi­țit, cum a în­ghi­țit și sa­tul nostru, de-aia n-a mai rămas ni­mic. O noap­te, și gata.”

Am stat un timp cu pescarul melancolic Sta­mate și am ascultat ide­i­le lui despre de­cli­nul lumii, așezați lângă una din crucile călătoa­re. Mi-a spus cum erau făcute șăicile lui Mihai Vitea­zul, un fel de coră­bii mici și iuți pe care erau oșteni, mi-a dese­nat cu un băț în lutul roșu felul în care arăta o monoxilă, adică o barcă făcută dintr-o singură bucată de lemn. Mi-a dezvăluit marele se­cret, că sub Târgul de Floci a existat un alt oraș, făcut numai din bolți de piatră și de că­rămidă, un oraș al tu­ne­lurilor secrete, un la­birint prin care cir­cu­lau nevăzute marile bo­gății, la adăpost de pri­virile lacome. El în­suși a văzut, când era copil, capătul unui ase­me­nea tunel ce ieșea din pă­mânt pe malul Borcei, și acolo erau oa­se de om. În noaptea în care au venit apele, ora­­șul se­­­cret a fost inun­dat pen­tru totdeauna, aco­pe­rit cu mâl, și toa­te bo­gă­țiile au rămas aco­lo. „Sunt sub noi, în­țe­legi, peste tot. Aur, ar­gint, comori, chiar aici poate, unde stăm.” Tra­ge un fum adânc. „Cru­cile, cică, de-aia se miș­că, n-au liniș­te mor­ții fiindcă-i aur dede­subt.”

Traversez o pădure care se află în stăpâ­ni­rea apelor fluviului. Ră­­dăci­ni­le copacilor se ridică la doi metri dea­supra pământului. Mi­ro­suri ciudate, de nă­mol, de ierburi, de ani­male în­chi­­puite atârnă sub crengi, fâlfâit de aripi ale unor pă­sări nevăzute fac li­niștea să fie grea. Merg să văd lo­cul în care flu­viul îm­brățișează râul.

La marginea pădurii soarele ex­plo­dează deasupra unei plaje de ni­sip, fără nicio urmă de pași. Fluviul e imobil ca un lac, imens, neclintit, fără niciun val, fără nicio barcă, fără niciun om. Ialomița e galbenă-aurie-roșietică, alunecătoare printr-un tunel de crengi. Sin­gurul zgomot care înso­țește sorbirea râului de către flu­viu e o șoaptă.

(Fotografiile autorului)