SANDA NICOLA (doctor în ştiinţe, fost jurnalist): „Sper să pot dovedi că românii nu sunt nici proști, nici hoți, și că nu pot fi cumpărați la kilogram”

În bancă, cu mama

– Înainte de toate, felicitări pentru titulatura ce va sta de acum înainte în faţa numelui tău: doctor Sanda-Elena Nicola! Fostul realizator de televizi­u­ne din România a ajuns doctor în ştiinţe la Uni­ver­sitatea din Liège! O poveste de mare succes pe care te rog să le-o spui cititorilor noștri!

– Încă nu-mi vine să cred că am reușit să duc până la capăt tot efortul doctoratului, asta, în timp ce în paralel munceam să îmi croiesc un nou drum în carieră. Pe 9 Ianuarie am depus manuscrisul te­zei de doctorat, pe 18 Ianuarie înscriam un nou pro­iect într-o competiție pentru finanțare post-docto­ra­lă. Peste toate, starea de sănătate a mamei mele se înrăutățea rapid și știam că trebuie să ne pregătim pentru orice deznodământ. A fost în comă la sfârși­tul lui Ianuarie și, când și-a revenit, am avut multă spe­ranță că vom mai avea parte de câțiva ani îm­pre­ună, poate cei mai buni ani ai noștri… Din păcate, nu a fost așa. Pe 9 Fe­bruarie, chiar la ora la care eu susțineam teza de doc­to­rat, mama a fost dusă de urgență înapoi la spital. Mie nu mi-a zis nimeni nimic – frații mei, soțul, prie­tenii care veniseră din țară să-mi fie alături la exami­narea finală, toți au păstrat secretul până am terminat. Dar, la capătul celor două ore și jumătate de examen cu public, când fetița mea Agnes mi-a sărit în brațe, atunci m-am gândit la mama și am izbucnit în plâns. Ea își terminase liceul la seral, pe la treizeci și cinci de ani, când ne avea deja pe toți cei trei copii. Pe mi­ne, care eram cea mai mică, m-a luat de mai multe ori cu ea la cursuri. Am stat cuminte cu mama în bancă, am văzut-o scoasă la tablă, dând lucrări de con­trol și mă rugam pentru ea să ia notă bună. Faptul că fata mea trăia acum alături de mine emoțiile susținerii tezei de doctorat, la patruzeci și șase ani, a fost dovada că am imitat întocmai modelul mamei. Ea nu mi-a spus, dar mi-a arătat că nu e niciodată prea târziu să îți continui școala, să te educi, să înveți lucruri noi. Pe 14 Februarie mama a murit… Printre toate stările prilejuite de despărțirea de ea, revizi­tând locul de unde mă trag și regăsindu-i pe toți cei alături de care am trăit copilăria și adolescența mea la Deva, reușita academică a trecut repede într-un plan îndepărtat.

Greu la noi, greu peste tot

– Reuşita ta e, totuşi, extraordinară… Ce interes a stârnit în mediul academic occidental o teză despre frânturile unei industrii apuse în România, mineritul?

– Tranziția de la cărbune la economia „verde” e un subiect foarte important peste tot în lume. În vestul Eu­ropei, cărbunele a jucat rol decisiv în avansul Re­vo­­luției Industriale, la sfârșitul secolului XIX; pe mă­sură ce s-au dezvoltat alte industrii, minele trebuiau să pro­ducă mai mult și mai mult, iar pentru a acoperi ne­ce­sarul de forță de muncă, s-au creat niște coridoare mi­gratorii, care au condus la diversita­tea etnică pe care o vedem în Europa Occidentală. E bine să reflectăm asupra acestor aspec­te, mai ales în an cu ale­geri europene, când discursul anti-imi­grație ia am­ploa­re. Vă dau exemplul isto­ric pe care l-am docu­mentat pentru teza mea: timp de o sută de ani, Belgia a avut contracte cu state precum Italia, Turcia, Grecia, Spania, Algeria sau Tu­nisia, pentru a aduce mun­citori în mine­rit și siderur­gie. Cu bra­țele acestor imigranți s-a construit prospe­ri­tatea ca­re a dus la emanciparea societății, s-a sprijinit efortul de război, dar și procesul de reconstrucție a păcii. Mi­nele s-au închis la începutul anilor ’70, iar si­derur­gia a apus în anii ’80. Ce credeți că s-a întâmplat cu imi­granții care lucrau în aceste industrii? Câți dintre ei și-au putut găsi un alt loc de muncă? Evident, ex­trem de puţini. O regiune minieră, precum „Centrul” din Valo­nia, s-a prăbușit, de la înălțimea de lider mon­dial in­dus­­trial, în șomaj și depreciere pe toate planu­rile. Toate țările cu resurse de cărbune au trecut sau trec prin experiența dramatică a închiderilor de mine și caută să înlocuiască industria extractivă cu alte acti­vități econo­mice, mai sustenabile. Știu că noi suntem tentați să credem că toate ni se întâmplă numai nouă în Româ­nia, însă nicăieri nu a fost simplu când s-a închis o industrie în jurul căreia fuseseră construite de la zero orașe și comunități. Totuși, nicăieri nu s-a înre­gistrat un declin demografic atât de pronunțat ca în Ro­mânia. Cea mai importantă resursă a unui teritoriu nu sunt zăcămintele, ci forța de muncă, iar ideea că nu gă­sești mână de lucru poate descuraja orice antreprenor.

Printre minerii români

– Dincolo de grafice şi tot ce presupune un astfel de studiu, cu ce ai rămas în suflet după întâlnirile cu bieții foști mineri români?

– Am rămas cu multă amără­ciu­ne în suflet. Din 1997, când s-au desfiinţat primele mine, și până as­tăzi, când mai sunt de închis ultimele patru, acestor oameni le-au fost fu­rate mereu șansele de a ieși din sub­dez­vol­tare. Acum au o oportunitate istorică să se rein­venteze, prin banii alocați României din Fondul pentru Tranziție Justă, însă, pentru a pro­du­ce cu adevărat schim­ba­rea, comu­ni­tatea trebuie să dez­volte anticorpi față de im­pos­torii care vor încerca din nou să profite.

– Ai adunat poveşti, ai le­gat prietenii?

– Am avut parte de întâl­niri foar­te frumoase și sunt câțiva oameni ai locului căro­ra le datorez mult din reușita mea, pentru că m-au ajutat să înțeleg o problematică foarte româ­nească, pe care ulterior am încadrat-o într-un context larg, european. Asta m-a cali­fi­cat să-mi prezint rezultatele cercetării la mai multe confe­rințe inter­na­țio­nale și să pu­blic câteva articole în jurnale de știință care abordează tran­zi­ția energetică. Pe cât de ofer­tant este subiectul pentru cineva care muncește la intersec­ția dintre științele sociale, geografia umană și urba­nism, pe atât de revoltătoare sunt anumite realități lo­cale pentru acel cineva care s-a născut și a crescut în ju­dețul Hunedoara. Însă, munca mea n-ar fi avut valoare științifică dacă nu m-aș fi străduit să fiu cât mai puțin părtinitoare. Eu am facut o analiză critică, nu am căutat să mângâi pe nimeni pe creștet, nici nu cred că ar fi fost constructiv.

Agnes și două mame

– Nu ţi-a fost greu să te împarţi între bibliotecă, teren, soţ, copil, casă şi distanţă de casă? Cum le-ai descurcat pe toate?

– Ușor nu a fost, dar cumva am răzbit. Totuși, a ajutat mult faptul că nu mi-am dat seama dinainte cât de greu va fi. Problema cea mai mare a fost că eu îmi fixam obiectivele și ritmul de lucru bazându-mă pe cum mă știam eu pe mine, cea de dinainte de a avea co­pil, cea de dinainte de vârsta de patruzeci de ani, cre­zând că încă mai pot să leg multe nopți nedormite la rând și că entuziasmul îmi va fi combustibil sufici­ent să merg înainte. Am omis că bucuria maternității vine la pachet și cu mult neprevăzut și că o mamă nu mai e întru totul stăpână pe timpul ei. După ce Agnes a început grădinița și, inevitabil, se îmbolnăvea mult mai des decât înainte, am scăpat un pic lucrurile de sub control. Într-o zi, când eram foarte obosită și mi se pă­rea nu mai am energie și nici timp de irosit uscându-mi părul lung, am luat o foarfecă și am tăiat fără milă. În alte zile, am plecat cu Agnes la școală, îmbrăcată cu o haină lungă, direct peste pijama, tot pentru a con­serva timp prețios și energie. Cred că până la urmă m-am descurcat, pentru că m-am adaptat din mers şi am învăţat să-mi organizez timpul din ce în ce mai bine.

– În ciuda succesului în ceea ce faci, viaţa nu a ezitat să te încerce în multe ocazii, dispariţia mamei tale fiind doar un ultim exemplu. Dumnezeu ştie uneori să ne scuture bine de tot…

– Adineauri, când am deschis calculatorul, mi-au sărit în ochi două fișiere salvate unul lângă celălalt pe desktop: manuscrisul tezei de doctorat și necrologul mamei… Nu e un secret că relația noastră a fost foarte complicată, însă sunt mândră de noi că am ales întot­dea­una înfruntarea și nu îndepărtarea. Ne-am războit, dar nu am rupt niciodată legătura, iar în ultimii ani, mama şi cu mine ne-am străduit mult să înțelegem ce am trăit, să acceptăm perspectiva celeilalte şi să re­cu­perăm atât cât se mai putea din relația mamă-fiică. Poate că ne-am mai fi cramponat de conflicte trecute, doar vechile obiceiuri mor foarte greu, însă dragostea lui Agnes pentru amândouă a netezit drumul spre îm­pă­care și vindecare. Sfârșitul mamei mele pe această lume a fost foarte trist și mi-a rupt inima să o văd atât de fragilă și de speriată. O știam doar munte de voință și vitalitate, uragan de neoprit când își punea ceva în minte, nu mi-am imaginat că o voi vedea pe mama vreodată într-o stare atât de vulnerabilă… Mă rog să își fi găsit în sfârșit liniștea, iar noi, cei care exis­tăm datorită trecerii ei pe acest pământ, sper să re­u­șim să tragem cât mai multe învățăminte din destinul ei atât de zbuciumat.

– Pentru tine, orice ghiont al vieţii parcă ar în­sem­na un avânt către o nouă realizare. Ai vreun se­cret, de reuşeşti mereu să ieşi învingătoare?

– Eu nu mă văd chiar atât de triumfătoare, poate și pentru că unele reușite m-au costat foarte mult și păstrez memoria chinului, a neputințelor ce păreau de netrecut. Însă, dacă e să explic ce mă face să merg îna­inte, chiar și când îmi vine să-mi iau câmpii, cred că am în doze aproximativ egale, și entuziasm, și prag­ma­tism – entuziasmul mă împinge să am curajul ini­ția­tivelor nebunești, mă apuc de lucruri complicate, iar când experiența devine copleșitoare și simt că nu mai pot, atunci îmi vine pragmatismul în ajutor. El îmi spune că am o datorie față de efortul depus până acolo și mă convinge că aban­do­nul iese din discuție. Mă mai lamentez, mai dis­per, dar până la urmă, aleg să conti­nui. Și merg așa, cu pași mai mici, adăugați, dar numai înainte.

Ancorele vieţii

– Intri uşor la pace cu tine sau ai mai degrabă nevoie de lupte aprige, în drumul către echilibru?

– Pentru mine e vital să mă iau la bani mărunți periodic, să-mi măsor co­tele orgoliului, să-mi revizitez va­lo­rile și să văd dacă ceea ce gândesc e în acord cu ce spun și cu ce fac.

– Care-ţi sunt ancorele de care te agăţi când viitura e mare?

– Liviu, soțul meu, e persoana care îmi știe cel mai bine limitele și intu­ieș­te când am nevoie de ajutor. El reușeș­te să mă remotiveze când îmi pierd nădejdea că pot merge mai departe. Sora mea și fratele meu sunt curelele de transmisie între cine sunt azi și cine eram înainte de a o inventa pe „Sanda Nicola”. Doar ei știu cu adevărat cum a fost drumul meu, de câte ori am pier­dut busola, pe ce cărări am rătăcit și cu câți bolo­vani în spate… Apoi, sunt prie­tenii mei vechi, pe care-i port în su­flet din copilăria şi adolescența de la Deva sau din primii ani la București. În ultima vreme, în care am stat singură cu gândurile mele, mai mult decât oricând, am realizat că eu nu mă despart niciodată definitiv de nimeni. Oricât de mare ar fi distanța și ori­cât de mult timp ar trece peste noi, îmi păstrez prietenii într-o zonă afectivă din care relațiile pot fi oricând reluate.

„Când nu mai știi ce să crezi”

– Vremurile pe care le trăim ne pun la încercare mai mult ca nicio­dată: crize, boli, războaie, nemulţu­miri peste tot. Fierbe Europa şi lu­mea-ntreagă! Cum se simt toate aces­tea în Occident, căci în ţară, abia se mai poate supra­vieţui?

– E grav că încă nu s-au găsit solu­țiile potrivite pentru încetarea fo­cului, nici în Ucraina, nici în Gaza, dar și mai periculos e că aceste con­flicte sunt teme principale de discurs în campa­niile electorale din toată Europa. În sarabanda de exagerări populiste, de știri false, manipu­latoare, s-ar putea să ne pierdem discernământul și să con­fun­dăm călăii cu victimele, aliații cu dușmanii… Dintre toate crizele care se supra­pun, cea de încredere ridică cele mai mari pro­bleme. Când nu mai știi ce să crezi, când nu mai poți distinge cu acuratețe binele de rău – pentru că tehnologia propune forme dintre cele mai sofisticate de manipulare a realită­ții –, tentația este să te ferești de toată lumea și să stai, tot mai neimplicat, în pătrățica ta. În toată Europa e o atmosferă de neîncredere, de dezbinare și scep­ticism, oamenii suflă și în iaurt când li se propun lideri și li se fac pro­mi­siuni. Puterea de cumpă­rare scade pretutindeni, iar asta provoacă mari nemulțumiri. Peste toate, poziționarea statelor europene în gestionarea crizelor provocate de conflictele din Ucraina şi Gaza, sau cele cauzate de schimbările climatice, au polarizat până și cele mai așezate societăți occidentale.

– Crezi că se va mai însenina vreodată cerul peste omenire?

– Eu cred că sunt șanse și am momente când, poate că sună ciudat, dar parcă aud o lume nouă venind.

Dans şi lalele sălbatice

– Moment bun să schimbăm tonul, căci e primăvară, anotimp de speranţe. Avem aici câteva fotografii cu tine şi fetiţa ta, la cules de lalele. Mai ţii minte ziua aceea? Ce-aţi povestit, de ce dansa Agnes, cu atâta fericire în gesturi?

– Auzisem mai demult că în partea asta de lume există câmpuri cu lalele, de unde ești liber să culegi câte vrei, într-o anumită perioadă a anului, dar atunci era chiar prima oară când le-am văzut, din mașină, și am tras repede pe dreapta. Era și o lumină caldă, blândă, aurie… Rar am trăit o bucurie atât de mare, născută doar din culoare, adiere de vânt și senzația unei libertăți totale. Noi am crescut cu „Nu călcați iarba”, aşa că-ți poți imagina cum e să alergi liber, la apus, printre lalele, și să aduni cu brațul?! Agnes a fost la rândul ei fascinată, câmpul a devenit rapid scena pe care a cântat cu „mare voce” (așa zice ea), toate cân­te­cele ei preferate și a inventat coregrafii printre straturi.

– Copila aceasta pare să-ți fi dăruit „aripi până la cer”, nu-i aşa?

– Uite, marile învățăminte pe care le iau din relația mea complicată cu mama ar fi că nu există copii fericiți din părinți nefericiți, iar pe copii nu-i educi prin ceea ce le impui lor, ci prin ceea ce îți impui sau îți îngădui ție. În logica asta, principala mea datorie față de fata mea este să fiu bine cu mine și să-mi împlinesc potențialul meu. Doar așa pot să fiu un părinte matur pentru ea și mereu disponibilă sufletește, când are nevoie de mine. Așa că, da, mi-am deschis larg aripile, încercând să ating tot ce îmi doresc pentru mine. Împlinită fiind, eliberată de frustrări, pot să-i ofer fetei mele versiunea mea cea mai luminoasă.

– Oare ar fi atât de greu să regăsim stările acestea mai des, să ne aruncăm din timp în timp într-un lan cu lalele și să uităm, măcar în trecere, de toate negurile vieții?

– Am citit la un moment dat despre „urban ma­laise”, acea stare de rău provocată de disfuncțiile unui oraș, în care te lovești la tot pasul de factori de stres, unde nu-ți vine să mergi pe jos, pen­tru că te simți agresat, și nici cu ma­șina nu e soluție pentru că blo­cajele în trafic îți pro­voa­că atacuri de pa­ni­că. În marile ora­șe ale României, mulți oameni trăiesc perma­nent aceas­­­tă stare de rău. Ar trebui să gân­dim cât mai mul­te spații destinate stării de bine. Lu­cruri simple, nimic sofisticat, doar să lăsăm natura să ne surprindă, prin locurile trecerilor noas­­tre de fie­care zi: în dunga unui drum ju­de­țean, prin­tre blocuri, în curtea şco­lii, în jurul spitalelor… Și-apoi să înce­tinim ritmul înnebunitor în care aler­găm, adesea, fără de folos.

– Sanda, după reuşite precum a ta, e destul de greu să-ţi aşterni repe­de în calendar noi obiective. Te voi în­treba, totuşi, la ce visezi în con­ti­nuare…

– Încă sunt foarte obosită, iar vre­mea asta belgiană nu mă ajută deloc să mă revigorez, dar sunt încre­ză­toare că vor apărea șansele pe care mi le-am oferit fi­na­lizând acest doctorat. Deo­cam­dată, contabilizez schimbările din mine și evaluez în ce fel pot fructifica tot ce am învățat în acești ani. În acelaşi timp, sunt fericită că prin acest doctorat mi-am oferit mie șansa unui nou început profesional, pe baze mult mai solide, dar știu că a fi doctor nu îmi garantează nimic. Voi în­cerca să fac în continuare cer­cetare și sper să găsesc acel mediu universitar în care să mă simt stimulată. Acum, după ce mi-am do­vedit că pot să fac trecerea de la efemerul subiec­tului de presă, la atașamentul à la longue față de un subiect de cerceta­re, aș vrea să nu mă opresc aici. Însă, dincolo de asta, știu că e timpul să ies din pătrățica mea și să mă reapuc de treabă acasă, printre ai mei. E devre­me să spun în ce proiecte din Româ­nia mi-aș putea găsi astăzi locul și nici nu mă aștept să fie ușor să do­bân­desc încă o dată un rol social. Însă visez că-mi voi găsi colabora­torii po­tri­viți, alături de care să mun­cesc cu pasiune la trans­for­ma­rea societății ro­mâ­­neşti și, împreună, să do­ve­dim că româ­nii nu sunt nici proști, nici hoți și nici nu pot fi toți cum­pă­rați „la kilo­gram.”