Poveștile Bărăganului – Bisericile de vânt

• Bocetul bisericilor de lemn din Ardeal, lăsate pradă uitării, se aude și-n Bărăgan, unde minunate biserici de zid au ajuns ho­geac pentru ciori și vânturile nebune ale câmpiei. Indiferența naște monștri •

Nălucile câmpiei

„Bre, matale fă așa cum îți spui io, că câmpul pare că e gol, da nu e. De ce crezi matale că io stau numa lângă oi? Că mi le ascunde câmpu, de nu le mai găsesc. Adică nu le mai văz și pă urmă nici nu le mai auz, și-s chierdute. Mie mi-a zis dada, când am plecat cu ele: să te țîi de oi, că ți le ia câmpu și nu le mai găsești, poți să le cați și două zile. Am pățit! Eu eram acolea, ele era dincolea și le chier­dusem, le micește pământul, bre. Așa că, fă cum îți spui io: meri către marnea sa­tului și acolo îi o fântână cumpănită. De la ia se face un drum spre gârlă. Mergi pe drumul ăla până devale, o iei la stân­ga pe marnea gârlii, și o să vezi bi­serica”.

Sprijinit în bâtă și cu teașca pusă în diagonală, peste umăr, băiatul pare că știe ce spune sau, oricum, este foarte convin­gă­tor. Cât vorbește cu mine, nu își scapă oi­le din ochi. Până la urmă, și el mi-a apă­­rut brusc în cale, fără să îl văd    înainte, în imensitatea plată a câmpiei. Poate că așa este Bărăganul, are puterea de a ascunde oameni și turme și biserici întregi.

Poteca din grâu

Mă uit în direcția spre care mă îndreaptă și nu se vede nimic altceva decât o câmpie nesfârșită, cu grâu proaspăt, verde, peste care norii par că alunecă la o palmă deasupra. Îi mulțumesc și pornesc în­tr-acolo. Parcă aș naviga pe o nesfârșită mare verde, scrutând la orizont țărmul. Și din ni­mic, din limpezimea aerului și go­liciunea câmpiei, se arată, într-ade­văr, cumpăna fântânii despre care îmi vorbise ciobănașul! Privesc în urmă și, deși copilul avea aproape două sute de oi, nu se mai vede ni­mic, doar bărăgan gol, întins ca o tipsie. Mai fac câțiva pași – grâul deja răsărit pare că se dă la o parte și îmi arată un fel de drum de căruță, ce îl străbate până departe. Drumul era chiar acolo, dar cu trei pași mai în spate nu aveai cum să îl vezi! Vrăbii, rândunele și cintezoi se aud deasupra mea ciripind vesel în aerul de primăvară. Dar de văzut, nu le vezi. Același infinit al câmpiei le-ascunde, le auzi doar glasurile.

O neliniște începe să-ți picure în su­flet: lucruri care se văd și nu se văd, apar și dispar, se aud și nu știi de unde. La capătul drumului de pământ am ajuns, într-adevăr, „la gâr­lă”. Adică, la malul abrupt al râului Ia­lomița. Sălcii uriașe, tufe înflorite, mă­răciniș des și înmugurit. Aflate cumva „sub câm­pie”, nu ai nici măcar cum să bănuiești bisericile de la distanță. Nimic nu te aver­ti­zează că, brusc, lângă apa tul­bure a râului, pământul își schim­­bă forma plată și, dintr-o dată, devine un ca­nion cu o pădure stră­bătută de ape. Mă uit în stân­ga după biserică și nu se vede nimic. Apoi, cum stau așa, nehotarât în ce parte să o iau, aud o voce: „Aci e mai al dracu ca la munte!”. Nu, nu e o voce din capul meu. O mogâldeață de om stă pe vine lângă o sal­cie și face gesturi largi cu mâinile prin aer: descurcă un fir de undiță. Îl cheamă George și a ve­nit la pescuit. În loc de undiță, are un drug de fier, pe care stă întins un fir gros, legat din loc în loc cu cârlige uriașe. „E mai al dracu ca la munte”, zice din nou și mă privește chiorâș. „Ia zi, te rătăciși? Ehee, la munte mai vezi un brad, o chiatră, una-alta, îți iei semne pe unde ai trecut. Da în câmp nu știi nici pe unde ai vinit, nici pe un să te întorci. Ori te mâncă lupchii, ori te omoară soarele sau viscolul!”

Ruina vegheată de cruci: Orboiești

George e chiar din satul Orboiești, de care ținea, cândva, biserica veche pe care o caut. Aruncă în apă cârligele cu momeala, îngroapă bine în pământ priponul, „că aici sunt somni cât un om, în apele astea, numa trebuie să le știi gropanele și locurile”, și apoi se oferă să mă conducă până la vechea biserică. E aflată pe o mică înălțătură de teren, acoperită de lăstăriș, încât, de la distanță cu greu o deosebești de pădurea din marginea râului. Este una dintre cele mai vechi biserici din zonă, ridicată pe la 1800. Monument istoric, acum este o ruină abandonată în mijlocul câmpiei. Nu mai are nici geamuri, nici acoperiș, nici ușă. În jurul ei pare să fie o curte, însă gardul nu mai există. În schimb, este înconjurată de o armată de cruci de piatră, ce vor parcă să o protejeze. Sunt cruci mai mici sau mai mari, unele abia ieșite din pământ, altele înalte, cioplite cu măiestrie, purtând câte un Christos șlefuit de vânt. Unele cruci sunt „cu pui”, cruci mici, la subsuoara crucilor mari, altele, căzute pe-o parte, par că s-au grupat pentru a se sprijini, încercând să reziste timpului. Câteva cruci de piatră stau sprijinite de zidul bisericii, de parcă s-ar odihni, epuizate de-o așteptare zadarnică. Sunt puzderie de cruci peste tot: împrejurul bise­ricii, oriunde ai pune piciorul, calci pe ele, de parcă au răsărit din pă­mânt, împreună cu iarba cea nouă a primăverii. „Acu, zice ăștia mai bă­trâni, cică ar ieși din pământ crucili astea. Ies așa cum îi asta, mai întâi nițel, apoi tăt cresc, până se fac ca alea mari, de-acilișa. Zice că e vii. Eu nu știu dacă e sau nu adevărat, dar mai bine să nu calci pă ele. Să zice că crucile alea mari, de la răspântiile de pe câmp și din sat, îs cruci crescute aci – când se fac mai mari decât un stat de om, pleacă peste câmpuri, să duc unde știu ele păzi mai bine… na, acu… sunt vorbe și vorbe… eu nu prea cred în treburi de-astea, da adevărul este că de ani de zile, de când vin la pescuit aci, când ajung la biserica asta, crucile parcă nu-s niciodată tot alea și parcă tot se schimbă”.

George se închină și înaintează cu grijă printre troițele de piatră, până în pridvorul bisericii. „Doamne, ai milă de noi!”, zice. Privim amândoi ce a rămas din vechea biserică a satului Orboiești. În interior sunt crescute tufe de soc și buruieni înalte. Nu se mai vede altarul de ele. Acoperișul nu mai este. Pomii cresc direct din po­deaua bisericii, întinzându-se către soarele de pri­măvară. Zidurile au rămas în picioare. Ușa a dispă­rut și ea, și intrăm prin deschizătura rămasă la înde­mâna iederii ce se cațără nemiloasă. Și totuși, odată intrați, ceva ne face să ne descoperim capul. Zidu­rile sunt albe, nu se mai vede niciun fel de pictură. „Se zice că sfinții au fugit de pe pereții bisericii din cauză că a fost aban­donată. Io i-am apucat când erau aci, erau toți pictați așa, frumos, și se uitau la tine și te măsurau din ochi… Unde au fugit? Nu-s departe, sunt pe-aci, pe câmpurile astea, zboară pe deasupra. Că dacă e vară și e grâu mare, numa vezi cum se mișcă lanu și unduie spicili în anumite locuri, măcar că nu e vânt. Și noaptea, când e senin și e liniște, se aude așa, ca un foșnet pin aer și unii zic că sunt hainele sfinților fugiți din biserică, zboa­ră p-acilea”. Până nu ne-am îndepărtat de biserică, George nu a mai scos o vorbă. Doar la despărțire mi-a spus: „Mergi la nea Vasile și la țața Sanda, că ei sunt printre cei mai bătrâni oameni din Or­bo­iești. Ei ți-or spune cum a ajuns biserica asta de crește pomii în ea”.

Biserica moșnenilor

„Nea Vasileeeeee! Bre, nea Vasileee! Scoală, bre, că a vinit dă la ziar! Breee! Haidi, bre, că te culci iar mai încolo, acu vino să îți ia un enter­viu!”, a strigat o vecină, văzând că nu îndrăznesc să bat la ușa casei lui nea Vasile și tanti Sanda. În cele din urmă, în ușă a apărut un bătrân cu ochii cârpiți de somn și sprijinindu-se într-o cârjă. De undeva, din fundul curții, a apărut și tanti Sanda: „Ce-i, fa?”. După ce s-au lămurit pentru ce am venit, nea Vasile și-a tras un scaun în fața casei și-a început să spună povestea… de la început: „Bre, tataie, noi suntem din neam de moșneni, noi aici ne-am născut și am trăit de când ne știm. Ni se zicea pe vremuri și «cneji», că noi eram liberi și aveam pământul nost. Și biserica de ai văzut-o a fost biserica noastră, de ne-am botezat și ne-am cununat în ea, și noi, și părinții noștri, și părinții părinților noștri. Că, ia să îți spui io matale, satu Orboiești nu era acilișa, cum îl vezi în zi de azi.

Era jos, de jur-împrejurul bisericii. Acu îi câmp gol, or pus ăștia grâu și ovăz, da înainte era sat, cu case și grădini. Și între case era și biserica. Numa a venit într-o noapte zăpor mare. S-a umflat Ialomița, unii au scăpat, că s-au urcat pe case, alții au scăpat, că au urcat aci, unde e malu mai înalt. Tot a fost acoperit de ape, numa biserica a fost ocolită! Iera așa… parcă ea plutea pe ape, în timp ce lumea fugea să scape! Ne uitam și ne făceam cruce și ne gândeam că asta e pedeapsă de la Dumnezeu, să ne gonească de-acolo, că prea eram păcătoși. Și când s-au retras apele, era plin grâul de pește! Tăt câmpu era verde-argintiu, plin cu crap și cu caras care sărea așa, de-l aduna lumea cu mâna. Semn bun io zic că n-a fost. Mai d-apoi, s-a mutat satul aci, mai pe înalt, da noi tot la biserica aia am mărs, ani de zile. De Moșii de vară, vedeai un șir de foc în zori, cum mergeau femeile cu tămâia pe cărbuni spre biserică, vedeai de Paști cum o înconjurau oamenii cu lumânările în mâini, vedeai de mari sărbători cum se umplea câmpul de credincioși în jurul ei. S-a făcut bisericuță și în satul de sus, da noi, bătrânii, tăt la aia mergeam, măcar că era mai departe. De ce a ajuns biserica noastră veche așa cum îți fi vă­zut-o? Că omu prost nici frică de Dumnezeu n-are, măcar că îl trăznește: o furat o femeie scândură de la biserică – și hârșt, i-a luat Dumnezeu picioarele lu bărbac-su!

A luat unu ușa să o pună la grajd – hârșt, l-a băgat Dum­nezeu în pământ! Acu, oamenii au înțeles că nu te pui cu Ăl de Sus, da mai nimic nu a mai ră­mas din biserica noastră. S-au păstrat clo­potul, cărțile sfinte și câteva icoane. Io aș zice că încă se poate să o reparăm, că altfel îi ne­caz mare – am lăsat sfinții fără casă, de umblă tăt peste câmpuri jeluind. Ne rugăm, taică, la etatea noastră, ce să mai facem?”.

La aproape 90 de ani, nea Vasile, care suferă „de un cutremur în corp”, și tanti Sanda, nevasta lui, încă țin singuri în curtea lor doi cai, cincizeci de oi, cinci porci și două văcuțe. Muncesc și se roagă, după cum au învățat în bi­serica lor de moș­neni, aflată pe gârla Ialo­miței, înconjurată de sfinți pribegi și cruci că­lătoare.

Iisus dintre buruieni

Ca biserica din Orboiești, și cea din Ivă­nești este monument istoric. Însă, deși ridicată tot în sat de moșneni, în lunca Ialomiței, bi­serica cu hramul Sfintei Parascheva este mai de­grabă „boierească”. Când a fost ridicată, în urmă cu mai bine de două sute de ani, nu vedeai așa ceva în Bărăgan: biserică înaltă și zveltă, făcută pe fundație de piatră, adusă cu carele din Dobrogea! Ctitorie a boierilor Cruțu, cu o arhitectură splendidă și pictură pe măsură! Acum, stau pe malul înalt din marginea satului Ivănești și mă uit la ea năuc: o ruină, încon­jurată de câmpurile date în verde ale primăverii. Are, totuși, trei prieteni: o salcie bătrână, o fântână și o cruce mare de piatră. De-a lungul șirului ne­sfârșit de ani, cei patru prieteni au învățat să înțe­leagă, fiecare, limba celuilalt: copacul vorbește cu crengile și cu frunzele, fântâna cu scârțâit de roată și clipocit de apă, în timp ce crucea le răspunde cu șuierat de vânt peste literele dăltuite, iar bi­serica suspină stins, frămân­tându-și zidurile. Oa­re ce-și spun? Poves­tesc oare iar și iar tragedia în­sin­gurării lor? Cobor spre biserică, de pe malul înalt al satului, pe poteci piezișe, făcute de oi și capre. Turla s-a prăbușit. Din marginile acope­ri­șului au început să crească pomi. Ușile nu mai sunt. Pisania, piatra mare de la intrare, în care erau dăltuiți ctitorii și pe care era scrisă o parte din isto­ria satului, stă căzută și spartă în bucăți, acoperită de buruieni.

Înăuntrul bisericii e o mizerie de ne­înțeles, care nu ține nici de bani, nici de lipsa unui plan de restaurare…    Din fericire, aco­perișul    es­te, în bună măsură, întreg. Sunt locuri în care poți vedea prin el cerul, dar atât cât este, a pro­te­jat pictura. De pe zidurile bisericii sfinții pri­vesc cu jale. Deasupra, un Iisus Pantocrator su­perb, plin de putere și dătător de speranță, bine­cu­vântează pustiul. Vântul se aude prin găvanele fe­restrelor oarbe, ca un vaier prelung. Din altar, Maica Domnului te priveș­te cu dragoste și îngăduință! Îngerii zboară în jurul Ei și pare că nimic din ruina care îi înconjoară nu le ia din bucurie. Atâta frumusețe, tristețe și bunătate, încât nu poți decât să cazi în genunchi și să te rogi. Cu cât batjocura este mai mare, cu atât pare că sfinții și îngerii îl cântă mai tare pe Hristos. Mai tare par că luminează și ochii sfinților! În li­niștea acelor ruine, dacă asculți atent, se aude ceva ca un susur de apă. Poate să fie Ialomița, pot să fie rugăciunile unor neamuri întregi de moșneni, rostite de-a lungul vremii, plutind aici, în bise­rica părăsită, între cer și pă­mânt.

Semnele lui Dumnezeu

„Auleo! Te pomeni că să reface biserica noastră! Că de când s-a stricat, eu nu mai poci coborî să o văz, că uite așa îmi înțeapă inima”, îmi spune tanti Vali, când aude că sunt „de la ziar” și aș vrea să îmi po­vestească de biserică. Îi dau la­crimile. Și le șterge cu un colț al ca­potului. Apoi îmi aduce din casă „ceva impor­tant”.

Vine cu o icoană mare a Maicii Domnului, pusă în ramă. „Asta este chiar de la bise­rica veche. Eu mă rog la ea și pot să vă spun că are putere ma­re, pe mine mereu m-a ajutat!

În anii 60, pă timpul comuniștilor, a venit o pictoriță care a refăcut toată pictura bisericii. Când nu lucra la pictură, îi plăcea să stea cu noi, copiii, că eram copilă pe-atunci. Doamne, ce-i mai plăcea să stea cu noi, ba la tăpșan, ba la izlaz, ba prin grădini! Ne făcea jocuri, ne făcea păpuși, ne desena în portret pe fiecare și ne în­văța și pe noi să desenăm câteș-celea. Noi îi duceam cireșe sau pere. Și nu știu cum, așa a prins drag de mine, că atunci când a terminat de pictat și a fost să plece, m-a chemat și mi-a zis: «Uite, asta e pentru tine». Era o hârtie așa, împachetată, și când am desfăcut-o era una dintre icoanele din biserică, icoana asta ce-o vedeți aci. Eu de-atunci am păstrat-o! Că tare drag mi-a fost și de biserică, și de pictorița aceea!”.

Tanti Vali a avut casa chiar lângă biserică. La fel ca în Orboiești, inițial și satul Ivănești avea casele în jurul bisericii, dar cu timpul, oamenii și le-au mutat pe malul înalt al Ialomiței. Tanti Vali și familia ei au fost ultimii care au plecat, casa lor a fost ultima strămutată, cu grădina chiar lângă curtea bisericii. De-atunci au fost multe promisiuni că biserica va fi reparată, dar niciuna nu s-a împlinit, chiar dacă la ea veneau să se-nchine oa­meni din două sate – și din Ivănești, și din Ion Ghica. Acum, fiecare sat are câte o bisericuță nouă, făcută cu mari eforturi. De ce nu s-a refăcut biserica veche, cu ba­nii adunați pentru construcția celor două, e greu de zis. Pare că statutul de monument istoric mai degrabă a încurcat lucrurile și mai degrabă a dus la pierderea bi­se­ricii, decât la salvarea ei. Tanti Vali îmi expli­că: „Eu vă spui ce știu, ce nu știu, nu spui.

A fost făcută biserica noastră veche de un boier mare, Gheorghe Cruțu îl chema. Pe banii lui a ridicat-o, dar oamenii din sat au adus piatră pentru temelie, cu carele cu boi, că temelia nici acu n-are nimic. Și a făcut-o după cum a văzut el biserici în Grecia, la vremea aia, mare lucru, că nu era sat aici, roată, să aivă biserică ca a noastră. Ei, ma­maie, poci să îl vezi pe boier pictat în bi­serică, chiar cum intri! Și când s-a abando­nat, că s-au mutat oa­menii sus, erau mulți bătrâni care coborau greu, așa că părintele făcea slujba într-un cort, ca pă vremea lu Moi­se. Da, maică, într-un cort! Și a venit odată o fur­tună mare, ne-a prins la slujbă. A plouat și a dat cu piatră și praf a făcut cortul și noi am zis că murim acolo, trăzniți. Și, minune mare, tot s-a prăpădit, da pe sfântul altar și pe sfânta carte, nicio picătură de apă n-a căzut! Am luat alt cort și tot așa, s-au făcut slujbele un timp. Da la un Paște, de la o lumânare, a luat foc și cortul ăla. Scrum s-a făcut, da cartea sfântă tot nimic n-a avut! Io, după mintea mea de la țară, zic că astea au fost semne: semne că Dumnezeu nu ne-a lăsat, mă­car că noi i-am lăsat casa dezgolită și neîngrijită. Semne că încă se îndură de noi și mai avem timp să facem ceva. Avem acum bisericuța nouă, nimic de zis, și preotul e cu mare har, dar tare bine ar fi să putem să refacem biserica veche. Nu știu dacă oi mai apuca eu vremurile alea…”.

*

Despre satul Ivănești se vorbește încă de la 1586, în­tr-un document al lui Mihnea Voievod. Așezarea, cu tot cu biserica sa, apare și pe cea mai veche hartă a Româ­niei, cea fă­cută de stolnicul Constantin Cantacuzino la Padova, în anul 1700. Construcția bisericii în care tanti Vali speră să se mai roage cândva a început în anul 1844 și s-a încheiat zece ani mai târziu.

Ca biserica din Ivă­nești sau Orboiești, mai sunt în câmpie și altele: cea de la Andrășești, cea de la Orezu, cea de la Frun­ză­nești…

Locuri ale plângerii, pe întinderea Bărăganului, așa cum și Ardealul le are pe ale sale, acolo unde mi­nunate bi­serici de lemn seculare stau să se prăbușească.

Monu­mente istorice, devenite ruine istorice. Cine să le sal­veze? Cine să spele rușinea? Cine să-l aducă pe Hris­tos înapoi, între oameni, din buruienile Bărăganului?