Foșnet de primăvară în pădure

• Când pădurile înverzesc sub cerul de smarald, viața închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să te oprești, să vezi și să înțelegi viul lumii. Și să fii fericit că faci parte din el •

Moș Gheorghe și căprioara

Aș fi vrut să urcăm mai repede, să ajungem pe unul din vârfurile ce se vedeau în depărtare sau mă­car la mar­ginea Vârtoa­pe­lor, unde auzi­sem că pei­sajul e minunat. E­ram si­gur că primăvara întinsă peste Munții Orăștiei și peste Șureanu se vede cel mai bine de sus. Dar bă­trânelul meu, par­că mai mult ca să îmi facă în ciudă, nu se grăbea deloc. Urca în­cet, cătinel, ținân­du-și to­po­rișca cu amândouă mâi­nile la spate. Și tăcea. Oare înțelesese că porniserăm împreună ca să îmi arate și să îmi spună cum vine pri­măvara în pădurile din­tre munți? O luasem înainte, cu rucsacul în spate și cu aparatul de fotografiat „gata de atac”, când bătrânelul se opri în loc și îmi zise calm: „Domnucule dra­gă, ia-n stai o țâră. Stai o țârucă, altfel batem drumul dejeaba. Așează-te ‘mneata ră­zimat de fagul ăsta bătrân, și eu mă așez pe cioata asta. Să stăm o țârucă”. M-am așezat cu un oftat, convins că ziua e pierdută și că nu voi ajunge la spectacolul primă­ve­rii din vârful munților. „Dum­nea­ta doar șezi”, a mai zis bă­trânelul, „și să ții ochii închiși”. M-am sprijinit cu spatele de fag și am închis ochii. De îndată ce am pus mâinile pe pământ și am simțit trupul arborelui, lipit de spatele meu, gândurile și între­bările cu care venisem de acasă și îmi vuiseră în minte tot dru­mul au început parcă să de­fi­leze încet, prin minte, apoi tot mai încet, agale, încât puteam să văd fiecare gând în parte, mișcân­du-se fără grabă. Am rămas cu o singură senzație: că fagul ace­­la uriaș, de care stăteam lipit, res­pira odată cu mine. Sus, în cren­gile mele și ale lui, cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie, ca niște fluierături. Le auzeam până și zborul, din­tr-o parte în alta, și în răstimpurile de tăcere, mu­gurii copacilor plesneau cu su­nete delicate. Pământul avea și el un foșnet neîntrerupt, firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce fur­nici și gândăcei umblau încolo și încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârșit palat. Oa­re ce le stârnea așa? Mi­reasma po­milor înflo­riți, ce urca din vale până aici, sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pă­mânt? Bătrânelul mă privea acum cu ochi veseli. Moș Gheorghe din Gră­diște. Toate as­tea erau ale lui și mă întreba din priviri ce părere am. Sau, mai degrabă, el făcea parte din toate astea. Era rân­dul meu să tac.

„Toate încep a miș­ca primăvara. Viața, în tătă frumusățea ei, aici este. Uite colea, spune și întinde coada topo­riștii către o stâncă mare de lângă noi. Stăteam în­tr-o primăvară sprijinit de un fag, cum stai dum­neata acum, și am văzut cum vine o căprioară la stânca asta. A râcâit cu copita acolo, s-a uitat, iar a râcâit. S-a culcat și s-a ridicat și iar s-a uitat. «Opa», mi-am dat seama: asta fată! Și iar s-a ri­dicat și s-a uitat, apoi iar s-a pus. Și numa’ odată ce a fătat acolo, între frunzele vechi și iar­ba nouă. A stat un pic așa, cam la 15 minute, s-a uitat la ied, l-a lins, se vedea că se bucură de el, ca orice mamă. Apoi s-a culcat și l-a făcut și pe al doilea. Apoi nu cred să fi trecut 20 de minute și s-a ridicat. S-au ridicat și puii. Le tremurau pi­cioarele. Au stat așa un pic și după aia ea a pornit încetișor, și puii, pas cu pas, după ea. În pă­dure, viața e și fru­moasă, și grea. Dacă vrei să tră­iești, musai te adaptezi, azi un pic, mâine un pic. Am plâns atunci. Am plâns de bucurie că Dum­nezeu mi-a îngăduit mie să văd asemenea taină. Ăs­ta e cel mai frumos lu­cru pe care l-am vă­zut eu primăvara în pă­durile noastre”.

Viorel și porcii mistreți

Cu Viorel Rujoi m-am întâlnit dimi­nea­ța, de­vre­me, când e cel mai bine să asculți pă­sările. Toată viața a fost pădurar. „E agitație mare la noi, pri­măvara”, spune Ru­joi. „În pădure, lupii au deja pui. Urșii au început să umble du­pă mân­care, dar mai mult în jurul bârlo­gului, ca să nu își lase nici ei puii sin­guri. Cam toate ani­ma­lele au pui acum și toate se gri­jesc pentru ei. Și pă­sările cântă acu­ma cel mai frumos: une­le de bu­cu­ria primăverii, altele că s-or întors aca­să. I-auzi mierla! Cel mai mult îmi place mierla. Ăla ce se aude mai departe e sturz. Ăștia care fac cel mai mare scandal sunt pițigoi. Îți trece orice supărare când îi auzi, așa veselie au în ei! Iar ăla ce se aude rar și face așa – louuu, louuu – ăla e porum­belul de scorbură. Îna­inte vuiau pădu­rile de ei, acum se aud mai rar. Din cau­ză că nu s-au mai combătut pră­dă­torii…    asta e. Pe vre­mea mea, se ți­nea totul sub control…”. Ru­joi cunoaș­te toa­te pădurile, de la Gră­diște și până în Șu­reanu. A lucrat aici încă de pe vremea când exista mocănița și șase sute de mun­citori fo­restieri aveau grijă de zonă. Cele mai dragi locuri îi sunt pă­durile virgine, care încep sus, la Po­iana Omu­lui, și unde, până târziu, în Aprilie, sunt costișe întregi cu ghiocei.

Într-o primăvară, Rujoi a fost și a dus niște cai la Schiaua, sus, la o băciță din munte. Pe drumul de întoarcere, a avut parte de una dintre cele mai neobișnuite întâmplări din viața lui.

„Coboram spre o poiană, când m-am trezit că am în față o turmă de vreo 30 de mistreți și un veroc… uite atât era de mare! Scroafele erau cu pui și eu am înghețat când am văzut, că primăvara când au purcei sunt foarte periculoase. Nici ei nu m-au simțit, și când m-au văzut, a suflat unu’ o dată, și ăi mari au pornit tăți spre pădure și ăi mici tăți s-au pus jos în iarbă. Așa ceva nu am văzut în viața mea! Purceii ăi mici, care unde or fost, în iarbă, acolo, s-or lipit de pământ. Am stat și m-am uitat ca prostu’, Doamne, nu mă lăsa! Ăia mari nu se mai auzeau în pădure, și cum stăteam și mă uitam, numa’ văd că din toți mistreții, o scroa­fă iese și vine direct spre mine. S-a oprit așa, la o distanță mică. Eu eram cu pușca pregătită și mă gândeam, Doamne, numa’ de nu s-ar da la mine, să nu o împușc. Ne-am uitat unu’ la altu’ așa, câteva minute. Eu nu mișcam, nici ea nu miș­ca. N-aveam ce să fac, că poiana era departe, în spatele meu, să zic că fug. Poate că trăgeam o dată în pământ, să o sperii, da’ dacă venea spre mine, trebuia să o împușc, că altfel doar nu era să o las să mă rupă. «Du-te în truda ta!», mă gân­deam, și ea s-a uitat la mine și eu la ea, vreo 10 minute. După aia, numa’ ce s-a întors încet, încet. A mers mai către pădure și se mai oprea și se uita să vadă ce fac. Ce să fac? Stăteam înlemnit. Și a­colo, numa’ a făcut o dată așa, gros, că era scroafă mare. Goooouuuuup! Dom’le, purce­lușii ăia mici, care de unde or fost, culcați prin iarbă de nu-i vedeai, deodată s-au ridicat și direct în ju­rul ei or mărs. S-or dus în pădure și-apoi să fi auzit acolo bucurie ce era pe ei, cu ceilalți mistreți! No, așa-i pri­măvara prin pădure!”.

Tușa Mia și cerbul

Nu are timp să meargă cu mine, să îmi arate minunățiile din pădure. A venit vecinul cu calul și i-a arat grădina, tușa Mia vrea să termine de pus răsa­durile în pământ și nu poate pleca nicăieri. Poate însă să îmi povestească ceva din pădurile în care a copilărit. Cu baticul legat în nod, sus, pe creștet, cu privirea la sapă și cu mâinile lucrând fără oprire, tușa Mia mi-a spus: „Ce-ți spun este de-adevăratelea. Buna mea mă trimitea să stau cu vaca într-o poiană. Era primăvară, cam ca pe timpu ăsta. Și m-am dus la Valea Mică, prin pă­durea asta din spatele casei. Acolo îi așa, o pădure de arcaț, și după aia, în spate, e o pădurice de aluni cu niște potecuțe mici. Și eu cântam, că mie îmi plăcea să fac cântece după cum îmi veneau în minte. Era liniște și se auzea vaca cum paște iarba, se auzeau bon­darii și ancuțele. S-a făcut cald și m-am dus în ca­pătul poieniței să șed mai la umbră. În capăt, acolo, am vă­zut ceva ce ni­meni nu m-a cre­zut când am zâs. Era un cerb. Ma­re. Și sin­gur. Stătea și se uita la mine. Adica stătea, și când m-am apro­piat a întors capul la mine. Nu mai știu câți ani să fi avut eu, poate cinci, poate șase. Eram prea mică și nu știam că cerbii se sperie. Și m-am dus cătră el. Avea o blană așa, cu niște pete, o frumuseață! Coar­ne frumoase și ochii mari și negri. Mie îmi zi­cea buna că dacă vaca nu mă ascultă, să o mângâi între coar­ne, că ei îi place și se liniștește. Așa am făcut și cu cerbul. M-am dus la el și l-am mângâiat între coarne și pe spate. El a stat liniștit. Apoi a mai stat un pic și a plecat. Da’ nu a fugit, a plecat încet, pe o cărăruie, în­spre pă­du­ricea de aluni. Nu mi-a fost frică deloc. Atunci nu îți era frică ca acum, parcă toate erau împreună altfel. Și după aia, am luat vaca și am dus-o acasă. I-am spus la buna: «Să vezi, am pus mâna pe o capră mare, cu coarne mari». «Ăla era cerb, tu», a zis buna. Ea m-a crezut. Numa’ ea m-a crezut, că după aia, am mai zis și la alții și or râs și or zâs că poate că am visat. Dumneata mă crezi?”, mă întrebă pieziș tușa Mia, sprijinită în sapă.

Cantina din pădure

În ciuda limbajului teh­nic pe care îl folosesc, din care poezia a dispărut, silvicultorii știu cel mai bine ce se întâmplă în mun­te, pri­mă­vara. Dom­nul Oproiu, șeful Oco­lu­lui Silvic Grădiște, îmi explică: „Pri­măvara, pri­mele înverzesc sălciile. Apoi mes­tecenii, alunii și fagul. Moli­dul intră ulti­mul în vegetație. Ane­monele sau floarea-Paș­telui și leurda apar acum. Une­le plante și unele flori sunt prietene doar cu anumiți ar­bori, și din cauza asta, cresc în anumite zone ale pădurii. Unele apar în păduri de foioase sau rășinoase. În pădu­rile de molid apare măcrișul-iepuresc, iar în pădurile de fag, pe la o mie de metri altitudine, avem luzula, o iarbă cu frunza mai lată. Sunt și în pădure prietenii și dușmănii între plante, așa cum sunt între oameni. Acum toate se bucură din nou de viață: și insec­tele care ies de sub câte o frunză sau dintr-o crăpătură a scoar­ței de copac, și păsările, și ma­mi­fe­rele, care după pe­rioada de îm­perechere din timpul iernii, acum nasc. Până și peștii încep să umble în sus și în jos pe râu. Pen­tru noi e o perioadă aglomerată. Trebuie să ducem mâncare pentru ani­male. Urșii se mai descur­că, mai găsesc prin malul unui râu câte un cuib de larve, mănâncă și din primele ierburi apărute, însă pentru mistreț sau căprior, de exemplu, încă e dificil, mai ales dacă au și pui. Până nu apar pri­mele fructe, viața e grea în pădure. Așa că punem mâncarea în ruc­sacuri și urcăm cu ea pe munte, acolo unde e ne­voie. Și tot acum facem re­censământul animalelor, ca să știm cu ce plecăm la drum în noul an”.

Când dă verdeața în lume

Grecu Sofron, la cei aproape 90 de ani ai săi, nu a plecat cu oile la munte, dar nici răbdare nu mai are să stea în casă sau în curte. O pornește cu un băț peste costișe, se duce în păduri și iar se întoarce, pare că are ceva de găsit printre cleanțuri. Oamenii din sat știu că așa face în fiecare an: până pleacă cu oile, nu mai are răbdare și nu-i mai ajunge nimic. L-am întrebat și pe el care sunt sem­nele că primăvara e venită cu adevărat în pădure. „Sămne? Sămne îs multe și la tăt pasu’. Te-anunță primăvara că vine. Unii se iau că după cum dă salca. Alții se uită în pământ, la furnici, și alții la ceriu, după vulturel, când țipă. Eu tăt cu oile vor­besc. Într-un fel se agită când naște lupoaica în scorbura ei, altfel se agită când iese ursu’ din bârlog. Și când începe să dea iarba, numa’ că nu mă roagă cu vorbe să merem mai repede, să urcăm pe munte, unde le place lor… da’ și mie. Atâta aș­tept. Numa’ să pornesc, că acolo e viața adevă­rată! Când dă verdeața în tăte, io să apuc să crestez un măstacăn și să beau din seva lui, ș-apăi știu că în anul ăla, nimic nu mă poate atinje. Altă bucurie mai mare nu mai am la vârsta mea. Și-i mulțămesc la Dum­nezău că El a înviat, și păntru asta tăte înviază – și pomu’, și animalu’, și omu’, și fi­ru’ de iarbă.”

Un fluture

Mă plimb prin pădure ca într-un uriaș smarald. Orice plantă aș atinge, simt în ea fra­gilitatea în­cepu­tului. Pe orice scoarță de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre și se avân­tă înspre cerul verde. Chiar și cetățile dacice, as­cun­se prin­tre arborii seculari din apropiere, îm­part cu pădu­rea același cer. Apele sunt repezi și reci. Pe creste sunt încă zăpezi ce stră­lucesc ca niște oglinzi. Cio­banii sunt cu oile încă în sat. Vor urca și ei, oda­tă cu iarba, către vâr­furi. Deo­cam­dată își duc tur­mele prin mar­gini de păduri, prin fânețele de lângă grădinile oa­me­nilor. Aco­lo unde pă­mântul este arat și se­mănat, valuri de aburi se ridică rosto­go­lin­du-se greu, adu­nându-se dimi­neața în ce­țuri pe deasupra pă­du­rilor. O picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, și toate s-au îm­podobit în verde și alb, în par­fum de flori și în tri­luri de păsări. Îmbătat de via­ță, un flu­tu­re zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salu­tăm, și fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum știe de primă­vară.