România artelor frumoase

• Am mers recent la Ploiești, cu fiica mea, Maria Cristina, ca să participe la un program muzical în a cărui organizare s-a implicat și Fundația „Remember Enescu”. Aveam o adresă, dar nu știam exact cum arată clădirea unde urma să ajungem. Ne-am bucurat să descoperim o casă de epocă, salvată de la distrugere prin intervenția autorităților județene, în cadrul unui parteneriat cu Norvegia. E casa în care a locuit Paul Constantinescu, unul dintre cei mai cunoscuți compozitori și artiști români •

Casa compozitorului

Pentru a ajunge cu mașina de la București la Ploiești, ai la dispoziție două rute principale: faimosul DN1, care trece prin localități, și autostrada A3, care ar trebui să traverseze Munții Carpați, pe Valea Prahovei, dar se oprește în șoseaua de centură a orașului petroliștilor. Eu am ales A3: o bandă lată de asfalt care taie câmpia, colorată în aceste săptămâni cu verdele grâului și cu galbenul rapiței înflorite. Să mai adaug și zăvoaiele de un verde crud ale râului Prahova, ca să întregesc peisajul. Ghidat de o aplicație de orientare rutieră, am ajuns la destinație: o clădire camuflată spre stradă de o pânză groasă, care acoperă schelele. Fațada este însă renovată, strălucitoare în soarele primăvăratic. E o casă din alte timpuri, salvată de la ruinare. Am ajuns sus, la mansardă: spațiul acesta nu exista înainte, dar a fost deschis și amenajat pentru evenimente culturale. În dimineața zilei de 8 Aprilie, s-au reunit elevi din București, din Ploiești și Timișoara, cu precădere pianiști și violoniști, dar și un flautist. Președintele Fundației „Remember Enescu”, doamna Mihaela Tomescu (ma­ma violonistului Alexandru Tomescu), găsește mereu energie să-i promoveze pe adolescenții talentați din domeniul muzicii clasice. Firește, și tinerii muzicieni invitați muncesc mult, ca să se prezinte pe scenă la înălțime. Repetiții nesfârșite, pentru a crea ascultătorilor melomani o emoție înaltă, curată și…trecătoare. În timp ce-i ascult cântând, mă gândesc că între zidurile acestea renovate a repetat, plin de speranță, și junele Paul Constantinescu, acum un veac și mai bine.

„Suita românească”

La începutul secolului XX, ecourile „Republicii de la Ploiești”, probabil cel mai important eveniment de până atunci din viața urbei, se stinseseră. Revoluționarii anti-monarhiști (acțiunea fusese una îndreptată împotriva prințului Carol I, așezat pe tron în 1866) ori nu mai erau în viață, ori se cumințiseră sau deveniseră chiar… monarhiști! Însuși șeful mișcării anti-carliste, Alexandru Candiano-Popescu, a ajuns, zece ani mai târziu, adjutant al regelui Carol I (acesta a fost încoronat rege în 1881). „Curat murdar, coane Fănică!!!”, așa cum sună o celebră replică a unui personaj dintr-o comedie a lui I.L. Caragiale, dramaturgul fiind, și el, în adolescență, ploieștean și participant la mișcarea de stradă a lui Candiano-Popescu. Mai târziu, va ironiza momentul anarhist în schița Boborul, publicată în 1896. La începutul secolului XX, Ploieștiul mirosea deja a gaz și petrol. Din Dealu Mare, de la Valea Călugărească și de la Urlați, se rostogoleau butoaiele pline cu vin roșu. Protipendada trecea cu trenul prin gara construită în 1879, spre Sinaia, pentru mult râvnitele zile de vilegiatură. Negustorii ardeleni coborau pe Valea Prahovei, cu căruțele grele de mărfuri. Unii se opreau aici, în orașul situat la răscrucea dintre drumul țițeiului și drumul vinului. Ploieștiul se întindea între sonde și crame. În urbea aceasta crescută din afaceri vechi și noi, s-a născut Paul Constantinescu, în 30 iunie 1909. La zece ani, a început să studieze muzica în orașul natal. La 20 de ani, s-a înscris la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București (1929-1933), apoi a studiat, doi ani, la Viena. După ce a revenit acasă, a debutat la Opera Română, cu spectacolul O noapte furtunoasă. În 1936, a finalizat lucrarea de muzică simfonică Suita românească și, în 1939, poemul coregrafic Nuntă în Carpați. Din 1936, lucra la Radiodifuziunea Română. Site-ul muzicieni-in-arhive.ro con­semnează că Paul Constantinescu a suportat numeroase hăr­țuiri din partea autorităților politice, atât îna­inte, cât și după instalarea comunismului. În mod bizar, a fost acuzat de colaborare cu mișcarea legionară, deși fusese atacat tocmai în ziarele mișcării politice extremiste din acele vremuri. Compozitorul a fost chemat să dea declarații la poliție, a fost urmărit informativ, atât de Siguranța Statului, cât și de Securitatea comunistă, care îl men­țio­na ca „element dubios”. De fapt, artistul era interesat de valorificarea muzicală a folclorului românesc, nu era nici pe departe un activist politic, nici într-un sens, nici în celălalt. Avea crezuri artistice, nu politice. S-a stins din viață la 20 decembrie 1963.

Un proiect de milioane

Casa din Ploiești a compozitorului s-a degradat, de-a lungul anilor. Nimeni nu mișca un deget pentru a o salva. Ruina mânca implacabil din bătrânele ziduri. Programul RO-CULTURA, finanțat de Norvegia, Islanda și Liechtenstein (state care nu fac parte din Uniunea Europeană, dar colaborează strâns cu blocul comunitar, în cadrul Spațiului Economic European/SEE) în cadrul unui mecanism de finanțare mai larg, numit „Granturile SEE”, a fost de bun augur pentru casa părăginită a compozitorului Paul Constantinescu. Consiliul Județean Prahova a depus un proiect pentru restaurarea, revitalizarea și punerea în valoare a edificiului și a primit suma de 1.611.137,24 euro. Valoarea totală a proiectului este însă de 2.186.681,04 euro, ceea ce înseamnă că autoritatea publică județeană a acoperit costurile lucrărilor și din bugetul propriu. Parteneri de proiect sunt: Fundația Culturală „Remember Enescu” (România) și International Voice of Justice – Europe (Norvegia). Poate vi se pare o aglomerare prea mare de date, dar asta e realitatea: un proiect de o asemenea importanță este derulat, de obicei, de mai mulți participanți. Nu cred că își închipuie cineva că vine o echipă de zidari și zugravi de pe stradă și se apucă de treabă, ca să restaureze un edificiu istoric, de importanță națională. Până să vezi o clădire de patrimoniu strălucind din nou, este nevoie de un efort comun considerabil, deseori invizibil. Lucrările nu sunt încă terminate: proiectul a fost lansat în ianuarie 2021 și are o durată de derulare de 36 de luni. Anul acesta ar fi trebuit finalizat, dar, după cum bine știm că se întâmplă, apar mereu tot felul de întârzieri. Spațiul de la mansardă este însă deschis pentru organizarea unor evenimente artistice.

Tinerii iubesc arta

I-am ascultat pe toți participanții la programul muzical: Ana Raicu, vioară; Lois Muntean, vioară; Sabina Itcuș, flaut; Sebastian Maning, vioară; Maria Cristina Bădița, pian; Ioana Andreescu, pian. Nu mă pricep eu la muzică, dar mie unul mi s-a părut că toți au cântat ca niște artiști experimentați. Îmi era clar că execuția fiecărei note a fost precedată de un efort considerabil, acolo, în camera de lucru a fiecărui artist în devenire. Și mă gândeam, așa, în pauzele dintre două interpretări, că prea ușor ajungem noi, cei maturi, să-i judecăm defavorabil pe cei mici: că nu mai trag, domnule, din greu, cum am făcut-o noi, că nu fac nu știu ce și nu știu cum și tot soiul de acuze din acestea, proferate în numele unui pretins trecut glorios, de care am fi avut noi parte. De ce ar trebui să facă toți oamenii meserii practice? Unii au un talent artistic și muncesc mult ca să-l cultive și să se perfecționeze. Sunt și adulți din ăia care se plâng de tot și de toate și spun, de-a-ndoaselea, că tinerii din ziua de azi nu sunt preocupați de artă. Ba sunt, și încă foarte mulți! Cine nu crede să facă bine să meargă la concertele susținute de acești adolescenți. Să meargă la expozițiile lor. S-ar lecui de toate aceste generalizări, din cauza cărora nu reușesc să vadă ce se întâmplă bine în jur. Eu am dat un exemplu: elevi ai unor licee de muzică din țară au susținut un program muzical în casa proaspăt renovată a unui celebru compozitor român. Să tot fie astfel de exemple!