• Pe vârfuri de munți, primăvara, stelele coboară în iarbă, pereche cu cele din cer. Iau trup de păpădii, galbene ca lumina soarelui, stau pitite până le trece vremea, apoi, firave și ușoare, făpturi de puf, pleacă iarăși în zbor spre cerul din care au venit. Atent la ele, un copil se gândește că ăsta e drumul pe care poate să ajungă la Dumnezeu. Are un nume, frate de cruce cu primăvara: Zian •
„Ce sfânt? Vezi-ți de treabă!”

Sunt aproape zece ani de când vin cu regularitate în zona comunei Vața de Jos și am căutat, de fiecare dată, să aflu de la localnici ce știu ei despre Părintele Arsenie Boca, cum îl simt ei, dacă pentru ei înseamnă ceva a fi consătean – chiar și peste timp – cu un sfânt. Cu foarte, foarte puține excepții, oamenii ridică neștiutori din umeri. Cumva, au aflat de importanța Părintelui, abia după anul 2000, când „Arsenie Boca” a devenit brand de țară, și mulți români au început să caute și locul nașterii Părintelui, nu doar mormântul său de la Mânăstirea Prislop. Întâi au venit din alte părți să ridice aici parastase pentru Părintele Arsenie, abia apoi, timid, au început și câțiva localnici să facă la fel.
Nici oamenii foarte bătrâni pe care i-am mai prins în viață, contemporani cu Părintele, nu-și mai aminteau decât vag de copilul cu ochii de cer. În mod bizar, nimic din ceea ce oamenii trăiesc aici, la poalele dealului Bujoara, unde Părintele s-a născut, nu pare impregnat de evlavia pe care-o întâlnești la tot pasul, în zona Făgărașului și-a Sibiului, unde oamenii vorbesc despre Părintele, ca și când ar fi viu, și-i țin chipul cel frumos prins pe perete, între icoane.
Drept e că nici Părintele Arsenie n-a mai revenit în satul nașterii lui și nici n-a prea amintit de el în scrierile sale. Poate a vrut să-l păstreze în amintire așa cum îl știa de copil, înainte de a fi nevoit să se înstrăineze, ca să-și poată continua studiile. Sau, poate că prigonit fiind atâta vreme, n-a vrut să aducă prigoana și asupra foștilor săi consăteni.
– Părinte Tiberiu Pavel, de ce credeți că oamenii din zonă nu îl simt pe Părintele Arsenie ca fiind de-al lor? Nu oricine are șansa de a fi fost contemporan cu un sfânt, ba mai mult, chiar consătean.
– Nu pot să-mi dau seama care e motivul acestei nepăsări, ca să-i zic așa. Chiar am întâlnit la un moment dat un localnic din Vața de Sus, care are o casă pe un deal din apropierea dealului Bujoara, doar un pârâiaș le desparte. Când l-am întrebat ce știe despre Părintele Arsenie, a dat din mână și a zis: „Vezi-ți de treabă!”. Am fost șocat.
– Să fie oare vina preoților din zonă că nu le-au prea vorbit oamenilor despre Părintele Arsenie?

– În mod sigur. Acum, în a doua zi de Paști, de exemplu, la Sfânta Liturghie de la Schitul Bujoara, au venit și două familii, una din Gorj, cealaltă din Sebeș-Alba. Cei din Sebeș, deși nu tocmai tineri, au urcat pe jos, prin pădure. I-am întrebat dacă sunt cumva veniți la stațiune, la Vața de Jos. Mi-au spus că nu, că au venit special pentru Părintele Arsenie, să vadă locul nașterii sale. Vedeți? Cei de departe știu atâtea și fac efort s-ajungă aici, iar celor din zonă nu le prea pasă. Chiar m-a rugat Maica stareță Benedicta să le vorbesc cât pot de mult oamenilor despre Părintele Arsenie, ca să afle despre el și cei care nu știu. Sunt mulți care tânjesc după el, dar cei de-aici îl ignoră.
– Dumneavoastră știați ceva despre Părintele Arsenie înainte de Revoluție?
– Nu, atunci nu, abia ulterior am aflat. Dar să știți că l-am cunoscut pe milițianul Trușcă, cel care fusese prezent la înmormântarea mamei Părintelui Arsenie, la Hălmagiu, iar el a confirmat că, atunci, acolo a fost o persoană străină, pe care nimeni nu o cunoștea. Abia după aceea au aflat că fusese Părintele Arsenie, care, se știe, în ziua înmormântării, fusese absent la apelul de dimineață din închisoare, dar fusese prezent la cel de seară, fără ca cineva din mai-marii închisorii să-i fi aprobat plecarea. Nici n-ar fi fost posibil, de altfel, să străbați fizic atâția kilometri, în doar o singură zi, dus-întors.
Bujoara, o altfel de Bunavestire

Mulți ani au trecut după Revoluție, fără ca nimeni să știe unde e dealul Bujoara și cât de important este el în viața Părintelui Arsenie Boca. Când cei din zona comunei Vața de Jos, pe teritoriul administrativ al căreia se află și satul Vața de Sus, și dealul Bujoara, au aflat despre locul nașterii Părintelui Arsenie, acolo nu mai era decât o șură părăginită, din care-au fost salvate vreo două bârne vechi. Dar știrea potrivit căreia casa în care s-a născut Părintele Arsenie există încă a făcut înconjurul țării, și așa, locul a intrat în atenția publică. Oamenii au început să vină an de an din întreg Ardealul, ba și de mai departe, mai cu seamă în Septembrie, la vremea zilei de naștere a Părintelui Arsenie.
Încet, încet, cu rânduială de la Dumnezeu, în ograda copilăriei părintelui s-a ridicat bisericuța, cât un căuș de palmă, care, într-un mod minunat, domină acum înălțimile zonei. Și chiar dacă drumul spre ea e anevoios, oamenii vin și tot vin, din ce în ce mai mulți.
Părintele Tiberiu Pavel slujește de un an de zile în bisericuța cu hramul „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” de pe dealul Bujoara. „Eu le spun multora: ca să avem mormântul Părintelui Arsenie de la Prislop, a trebuit să existe Dealul Bujoara, locul unde s-a născut și a copilărit. Și fac o analogie cu Bunavestire, sărbătoarea fără de care nici o altă sărbătoare din calendarul bisericesc n-ar fi existat. Pentru că, la Bunavestire, Fecioara Maria a zis Arhanghelului Gavriil: «Fie mie după cuvântul tău!», și așa a început creștinismul. Fără Bunavestire, n-am fi avut, nici Nașterea Domnului, nici Învierea. Așa și cu Părintele Arsenie: nu putem vorbi, nici de Prislop, nici de Drăgănescu, nici de Sâmbăta, fără să vorbim de Bujoara, locul unde viața acestui sfânt al Ardealului a început”.
Părintele Tiberiu Pavel a împlinit deja 70 de ani, și 47 din aceștia i-a petrecut în altar. S-a întâmplat să păstorească, în tot acest timp, doar comunitatea din comuna natală, Tomești, cu filiile Șteia și Tiulești, din județul Hunedoara. Nu și-a dorit niciodată să plece într-o parohie mai mare sau mai bogată, s-a bucurat să poată rămâne între ai săi, iar oamenii l-au respectat mereu pentru asta. „M-am născut într-o familie mereu apropiată de biserică: bunicul meu a fost și cântăreț, și crâsnic, tata și un frate au fost cântăreți, iar un unchi a fost crâsnic. Lângă ei m-am format și eu, eram nelipsit de la biserică, încă de mic. În plus, am simțit mereu o chemare către preoție. Chiar dacă am făcut școala în perioada comunistă, cu toate interdicțiile și restricțiile cunoscute, am crescut în casă cu Sfânta Scriptură, din care bunicii și părinții mei ne citeau mereu”.
„Între Dumnezeu și neamul meu”
– Părinte, în Sfânta Scriptură se spune că nimeni nu-i profet în țara lui. Cum a fost să fiți atâta vreme preot în satul natal?

– Petre Țuțea are o carte intitulată „Între Dumnezeu și neamul meu”. Dacă realizezi, ca preot, că ești pus între Dumnezeu și credincioșii ce ți-au fost dați în grijă, dacă-ți faci datoria cu conștiinciozitate, slujind oamenilor, nu doar în biserică, ci prin toată viața ta, zi de zi, nu se poate ca lumea să nu te aprecieze. Înainte să fiu hirotonit, mai mergeam cu colegii la horă, la fotbal, ne salutam cu „Servus!”, dar a doua zi, după ce am fost instalat ca preot, cu toții îmi spuneau „Părinte”, și nu pentru că le-aș fi cerut eu asta. Așa au simțit ei că trebuie să mă respecte. Știți, Mântuitorul a spus: „Ce voiți să vă facă vouă oamenii faceți și voi lor!”. Asta e educația pe care am primit-o, și acasă, și la școală. Profetul Eremia spunea cam așa: «Mai înainte de a te zămisli în pântecele maicii tale, te-am ales și te-am pus deoparte». La fel am simțit și eu. Știți, la hirotonie, preoții fac un legământ, adică, dacă ești sfințit pentru o biserică, ești legat de acea biserică, de aceea n-am vrut să plec din sat. Eu, personal, m-am simțit împlinit ca preot de țară.
– Sunt foarte mulți preoți de țară tineri, care se plâng că nu se descurcă și caută să se mute la parohii de oraș sau în comune amplasate în apropierea orașelor.
– Eu am avut avantajul de a fi provenit dintr-o familie înstărită, am avut teren mult, am avut cai, boi, animale, am crescut lucrând. Nu plecam la școală, la seminarul de la Caransebeș, la 1 Octombrie, când începeau cursurile, să-l las pe tata cu fânul necosit. Am crescut cu drag de muncă, de pământ. Nu faci avere lucrând pământul, e muncă grea, dar dacă știi să te gospodărești, reușești să ai tot ce-ți trebuie. Am și acum gospodărie, am animale, tractor. În copilăria și tinerețea mea, trebuia să dăm cotă statului, și nu rămâneam cu mare lucru, acum e mult mai ușor, cu subvențiile de la APIA. Dar să știți că sunt în zonă destui preoți tineri, care reușesc să se gospodărească, și nu se plâng, mai ales dacă în satul în care slujesc au o casă parohială și ceva pământ. Se spune că omul sfințește locul, și exemple sunt destule, de ce ar fi altfel, tocmai în cazul preoților?
Un brâu de Lumină

În noaptea de Paști a acestui an, sus, la schit, au fost peste o sută de persoane, care n-au pregetat să străbată, mai cu mașina, mai pe jos, suișul până acolo, sub bolta înstelată a cerului. „Când am înconjurat biserica, s-a întâmplat ca eu și cei ce duceau praporii să-i ajungem din urmă pe credincioși, și așa s-a închis un cerc în jurul bisericii. Știți că la schit nu este curent. Imaginați-vă un brâu luminos de candele și lumânări aprinse în jurul bisericuței și, deasupra, o puzderie de stele, c-a dat Dumnezeu de-a fost vreme bună și cerul senin. Au fost mai mulți oameni ca anul trecut, care vin să facă pelerinaj, nu într-o excursie oarecare, să mai bifeze un obiectiv, sau doar să ia paharul cu Paști și să fugă acasă, la o masă îmbelșugată. Au rămas și la Sfânta Liturghie, pentru că aici e un loc unde nu prea poți ajunge fără jertfă. Drumul e anevoios și ziua, darmite pe timp de noapte, ba să te mai încumeți și să-l străbați pe jos!”, povestește părintele Pavel.
„A fost înălțător, ca de fiecare dată. Sunt oameni care vin special, doar pentru slujba de Înviere, dar și din cei care vin aici cu regularitate, de mai multe ori pe an. Neavând curent, cerul și pământul sunt una, un întuneric adânc, exact ca cel din mormântul Mântuitorului. Lumini sunt doar de la stele și de la lumânările aprinse ale credincioșilor. Și-apoi, la miezul nopții, când preotul spune: «Hristos a Înviat!», de o Lumină nedefinită se umplu sufletele tuturor, și toată noaptea aceea, tot întunericul cel rău dispare. Mulțumim Lui Dumnezeu de șansa extraordinară de-a ne mai fi dat să apucăm o Înviere!”, spune Maica stareță Benedicta.
Șapte ani au trecut de când cele două măicuțe, Maica stareță Benedicta și Maica Irina, se nevoiesc aici, pe dealul Bujoara, călcând zi de zi pe locurile pe care-a pășit cândva pruncul Zian, Părintele Arsenie de mai târziu.

„Nu ne lipsește nimic din așa-zisa civilizație, chiar ne face rău orice necesară ieșire în lume. Doar lucrurile simple te odihnesc, dar lumea nu-și dă seama cât de mult contează să ai pace, să ai liniște. Lumea e atât de agitată, atât de obișnuită să fie agitată, încât nici nu-și mai dă seama cât de bună e liniștea. Celor ce mă sună să-mi spună că vor să vină aici le spun că e mult mai bine să urce pe jos, de unde se termină drumul asfaltat. Sunt doi kilometri prin pădure, și au ocazia, în timp ce-i străbat, să se descarce de relele lumii, și atunci, când ajung sus, e cu totul altceva. Lumea te fură, cu toate falsele nevoi care ni s-au indus, care te fac să-ți pierzi pacea, să-ți pierzi liniștea. Toți cei care au trăit aici, la deal, și acum sunt jos, recunosc că liniștea de sus n-au cum s-o găsească în altă parte”, spune Maica Benedicta.
– Ce-a fost cel mai greu în adaptarea aici, la schit, departe de civilizație?
– La început, a fost greu totul, și trupește, și sufletește. Neavând multe lucruri, că nu puteam să le avem, încet-încet, am văzut că putem trăi și fără ele și că, de fapt, e foarte bine așa. Când am fost internată în spital, o femeie mă întreba, scandalizată: „Vai, dar cum puteți să trăiți fără curent, că-ți trebuie televizor, să afli ce se întâmplă în lume!”. De parcă de la televizor afli adevărul! Nici vorbă, nimeni nu ți-l spune.
– E ceva ce v-ar putea face să plecați de aici?
– Nu cred! Doar dacă mi se va cere să fac ascultare, dacă episcopul ar decide că trebuie să plec în altă parte, altfel n-aș avea niciun motiv să plec de aici. Avem tot ce ne trebuie, nu ne lipsește nimic. Se îngrijește Părintele Arsenie de asta. Și, cel mai important, avem liniște, pe care n-o poți cumpăra de nicăieri, oricare-ar fi prețul pe care-ai fi dispus să-l plătești. Și prezența părintelui, pe care mulți credincioși mărturisesc că o simt aievea.
*

Părintele Arsenie Boca nu s-a mai întors niciodată să calce, desculț, prin iarba copilăriei, de pe dealul Bujoara. Priveliștile sunt, însă, aceleași. Ce vedea copilul din curtea casei se vede și azi: munții, aprinși de verdele primăverii, pădurea foșnitoare din jurul casei de lemn, valea de după gard și cerul din care stelele se aștern pe pământ, ca să se transforme în păpădii. Stele presărate prin iarbă. Te bucuri de ele, ca pruncul născut să ajungă sfânt.