Munții sihaștrilor

– Pe valea care desparte Munții Metaliferi de Munții Trascău, există trei locuri în care Dum­­ne­zeu a încercat raiul, înainte să-l facă în cer: Cheile Cibului, Cheile Glodului și Chei­le Ar­deu­lui. Re­zervații naturale de o frumu­sețe cople­șitoare, ele as­cund povești la fel de ispititoare, despre pust­nici purtați pe aripi de pă­sări, care au trăit în grotele să­pate în stânci. Aflate de la oamenii locului, le dăm mai departe, așa cum le-am auzit –

Când s-a arătat îngerul

„Mie mi s-o arătat un înger”, îmi spune omul și apoi tace, gândindu-se dacă să îi mărturisească sau nu, unui orășean ca mine, așa o întâmplare preami­nu­nată: „S-o petrecut demult, pe vremea când eu eram copil și solomonarii umblau pe aici, de-i găz­duiam la noi în casă. Știți ce sunt aceia solo­monari?”. După ce îl lămuresc că știu despre ei, ba chiar i-am căutat și le-am scris povestea, omul pare mai îmbunat. Cu vorbă rară și tăceri isco­ditoare, îmi destăinuie apoi câteva întâmplări trăite de el însuși, în satul Cib, de la poalele munților Trascău: „E adevărat că locul ăsta, de la satul nost și până sus, în cheile Cibului, îi întocmai ca raiul pe pământ de fru­mos. Dar o taină a lui are, că altfel, de ce să vină călugări să trăiască sihaș­tri, prin păreții muntelui? Eu îmi amin­tesc că eram copii și ne jucam la ținti­rim și vedeam pietrele de la o veche mănăstire. Erau locuri așa… le ziceam «la bisericuță» sau «la călu­găru». Pe-acolo sunt peșteri cu două sau trei guri, de intri pe o parte și ieși în alt loc. Mă ascundeam aco­lo de ploi, când eram cu oile. Este o stâncă acolo, cu un zâd drept, de nu îl poți urca, un­de a lo­cuit un călugăr, într-o gaură a muntelui. «La piatra mijlocie» îi ziceam, da noi călugărul nu l-am văzut niciodată, doar am auzit că a trăit cândva aco­lo. No, și pe atunci, noi, copiii, ne jucam cu șerpii, și nu ne era frică de ei. Și o mătușă m-a învățat, când îi văd că se împerechează, de se fac ghem, să bag mâna între ei și să iau bila aia albă, din mijlocul lor. Ai fi zis că e o bilă albă ca o mărgi­că, da nu e! E o mărgică, da e de spumă. Și io am băgat mâna și am luat-o și am pus-o pe piept. Nimica n-am sâm­țit, da iaca, și în zi de azi, am urmă pe piept de la ea! Și nu la mult timp după aceea, mi s-a arătat un înger. Să fi avut vreo 12 ani. Tăiam lemne pentru foc și eram cu fața către Piatra Cor­bului, stânca aia, cu o față roșie. Și acolo, pe stân­că, mi s-a arătat un înger maaare! Ca să vă spui așa… numa aripele erau mai mari ca un stat de om! Și când a apărut, a tunat, de m-am și spăriat. Și a stri­gat la mine să las lucrul. Era alb-alb, ca omătu! M-am spăriat, am fugit la buna și i-am zis ce mi s-a întâmplat. Și ea atunci s-a uitat în calendar și a văzut că e sărbă­toare mare și noi nu știam. Nu mai știu ce săr­bătoare o fost, da știu că m-o trimis în câmp să le spun la toți din familie să lase lucrul și să vină acasă”.

Pe aripi de păsări

Nu eram prima dată în Cheile Cibului. Rezer­vație naturală de o frumusețe sălbatică, m-a atras nu doar prin peisajele ei, ci și prin poveș­tile locului, pline de ciudățenii. Printre ele se află și acelea cu si­haștrii din munți. Localnicii spun că bătrânii satu­lui i-au văzut, dar nu știu nici cum au venit, nici când și unde au dispărut. Au rămas doar po­veștile unor în­tâmplări la fel de miraculoase, precum cele pe care mi le povestește, cu ochii pe jumătate închiși, omul din fața mea. Nu vrea să-și dea numele, ca să nu fie de batjocură în sat. Nici fotografie nu mă lasă să-i fac. „Mă credeți sau nu mă credeți, da’ aicia, la noi, o fo plin de solomonari. Erau cu o barbă lungă, că­runtă, oameni nu mari de înălțime, încălțați cu cizme. Îmi amintesc când a fost unul la noi în casă. L-a chemat tata și eu am crezut că e un cerșetor oarecare, dar tata mi-a zis să mă uit atent la hainele lui și am văzut că, deși erau peticite, erau curate. Um­blau solomonarii pe toate dea­lu­rile as­tea, până jos, la Orăștie. Și de-aia, când era vreme grea, sau vreme mare, cum se zice la noi, ne trimitea să tragem clopotul, să audă solomonarul și să îm­prăștie ploile. Și așa se întâmpla, se împrăștiau, că solomonarul ori­unde se afla, își deschidea cartea și cu știință de a stăpâni furtunile și norii, limpezea ceriul deasupra satului…”.

Cât îi privește pe sihaștrii din munți, el nu i-a văzut niciodată, știe doar că pluteau deasupra că­pițelor de fân și că urcau la chilii, purtați de păsări, pe aripi. „Vedeți găurile alea din stâncă? Acolo or trăit. Or găurit muntele. Mereți de căutați”. Într-adevăr, se mai văd ochiurile din stâncă, unde se spune că acești călugări au trăit rupți de lume. Și, fie pentru că îngerii adevărați au poposit pe acele pietre, fie că ele au fost șlefuite de sute de ani de ru­găciuni fierbinți, o sen­zație de plutire și de pace te învăluie. De altfel, ru­gă­ciu­nile sunt duse mai de­parte, as­tăzi, de o mână de maici, așe­zate la poala mun­telui, și care au înăl­țat, împreună cu părin­tele Rafael, o minunăție de mâ­năstire, cu hramul „Bu­na Ves­tire”. Glasurile lor sunt îngerii care poar­tă spre cer rugăciuni.

Călugării luminoși de la Cornățel

Un pic mai departe de Che­ile Cibului, în Cheile Ar­de­ului, am descoperit că po­vestea sihaștrilor de pe stânci se repetă, dovedind că încă din vremuri străvechi, aici s-a aflat un important și tainic loc de credință. Din satul Ardeu, am urcat pe firul apei, până în locul numit „La Cornățel”, acolo unde, cândva, nu se știe de unde și cum, au apărut doi călugări. Tot așa de tainic cum au apărut, au și dispărut, câțiva ani mai târziu, dar locul încă există. Am urcat și m-am întors cu fața către valea Bozeșului: se vede locul vechii cetăți dacice de la Ardeu, dealul Măzii, dealurile de piatră strălucitoare dinspre Balșa și, până la ele, o mare de fânețe pline de verdele primăverii. Dar peste toate acestea, mai era ceva, greu de definit: o pace și o liniște, ce aveau nevoie doar de un gram de credință ca să crezi că steiurile acestea de piatră au fost locuite, cu adevărat, de sihaștri.

Simion Meteșan a fost primar mulți ani în Ardeu și este unul dintre cei mai respectați oameni din sat. Am coborât la casa lui de gospodar ardelean, bine rându­ită și, la ceas de seară, am stat și am ascultat vechi întâmplări, adunate din amintiri: „Eram copil, când am văzut un călugăr pe o culme de deal, dar în sat se zicea că erau doi. Trăiau doar din ce le dădea grădinuța lor, așezată pe pia­tră, vreo doi stupi și muntele. Aveau două chilii. Pe unul dintre ei îl știam bine, că mai cobora la noi, la biserică – când apărea, era parcă învăluit în lumină și când pășea, parcă nu atingea podeaua. Era de o blândețe extraordinară, îmi aduc aminte că eram impresionat de vorba lui mol­comă și duioasă, plină de bunătate. Îl ascultai și simțeai cum te umple de pace. Ori că erau oamenii mai cre­dincioși pe atunci, ori că el avea putere mare, dar când venea, se trăgeau țăranii din calea lui și tot cu capetele plecate stăteau. Și, într-o zi, s-a aflat că nu mai sunt călugării sus, la Cornățel. Pur și simplu au dispărut”.

Unii oameni din sat spun că și acum mai văd, câteodată, lumini plimbându-se pe dealul unde au trăit sihaștrii și cred că sunt chiar ei, cei doi că­lugări, întorși să își revadă locurile. Nu departe de chiliile lor de altădată este un Izvor al Tămăduirii, unde se întâlnesc credincioșii la praznicul acestei săr­bă­tori. Mulți oameni se roagă în continuare pen­tru cei doi sihaștri care, cândva, le-au ocrotit satul cu rugăciunile lor. Nu este întâmplător nici faptul că în apropiere, se află o stâncă numită „Sca­unul lui Dum­nezeu”, o impresionantă țâșnire de piatră ar­gin­tie, ce se poate vedea de departe, când mergi că­tre satul Balșa. Întâmplător, am găsit un drum ce du­cea chiar până sub acest jilț gigantic. Și când mă pregăteam să o iau la pas de-acolo de unde mașina nu mai putea urca, în liniștea muntelui am auzit o voce: „Doamne ajută și bine ați venit! Sunt părin­tele Gherasim”.

Podul lui Dumnezeu

Paraclisul are ferestrele bătute în scânduri, ca să nu pătrundă lumina. Fiind construit chiar în coastă de stâncă, la început ai senzația că înaintezi în întu­necimea muntelui. Dar lângă altar sunt aprinse lu­mâ­nări și candele. Icoanele strălucesc cu pâlpâiri fi­rave, umbre se mișcă pe ziduri și am senzația că în acea cămăruță neluminată se roagă alături de mi­ne ființe ce apar și dispar, îngeri ce nu vor să se ara­te pe de-a-ntregul ori sihaștri dispăruți din pește­rile Glodului. Aici trăiește de ani de zile, după model athonit, părintele Gherasim. Doar el și sălbăticiunile muntelui, pădurea și cerul. După puterile lui, a cons­truit și paraclisul, și bisericuța încă netermi­nată. E înalt, cu o barbă căruntă și o privire pătrun­zătoare, ce pare că nu are nevoie să zăbovească prea mult asupra lucrurilor ca să le înțeleagă. Fără să îi spun prea multe și fără să îi cer ceva anume, îmi dă un toiag, își ia și el unul, și mă cheamă să îl urmez. Urcăm în munți pe-un fel de drum pe care el îl cunoaște. Din piatră în piatră și din luminiș în luminiș, prin lăstăriș sau pe sub pini crescuți direct din stâncă, am ajuns la o peșteră as­cunsă. „Au trăit că­lugării aici? Nu știu… Dar ia ui­tați-vă, cât de pu­țin are ne­voie un om ca să tră­iască, dacă îl are pe Dum­­nezeu. Aici, la intrare, e di­tamai sufra­ge­ria, aco­lo, în colț, pe pia­tra a­ceea ri­dicată, e un pat bun, și în partea cealaltă, ai o că­mă­ruță de rugă­ciune”, spu­ne pă­rintele zâmbind. Bolta peșterii este destul de înaltă. Pereții au urme de fum, poate de la focul cio­ba­nilor care s-au adăpostit aici, poate de la lu­­­mânările ce au luminat nopțile de rugă­ciune ale si­haștrilor. Încăperea de piatră nu are ușă – când privești din interior spre exte­rior, vezi doar o perdea verde, făcută de frunzele arborilor aflați la intrare. Îl urmez pe părintele Gherasim și pare că ne învâr­tim în cerc. Parcă am mai trecut o dată pe lângă po­mul ăsta, parcă am mai călcat o dată pe piatra asta, și totuși urcăm, văd asta, după cum lumina ce­rului se apropie de noi, străbătând coroanele verzi ale pă­durii. Și, deodată, prin desiș, se arată un arc per­fect din piatră. Ca un pod ce se arcuiește pe dea­supra copacilor, neducând nicăieri. Urcăm pe el, deasupra lumii rămase în vale. Construit fără cusur, în inima muntelui. Cine l-a făcut și la ce să fi folo­sit? Înain­tăm pe el. Se opreș­te în văzduh, suspendat deasupra văilor. Pri­veliș­tea este uimitoare. În stânga se văd steiurile de piatră în care călugării își aveau cândva chiliile, apoi satul Ardeu, cu case mărunte ca niște furnici, și șoseaua, întinsă ca un fir de ață, pe toată valea Bozeșului, până departe, departe, aco­lo unde se văd culmile Rete­zatului. Ai vrea să ai aripi și să tot plutești peste aceste locuri, ca într-un vis ne­sfâr­șit! Rămân mut, alături de părintele Ghe­rasim, în fața peisajului ireal ce se întinde în față noastră. Ce alt loc mai po­trivit, ca să înțelegi chemarea sihaș­trilor care au împânzit, cândva, acești munți? Cum să nu ajungi și tu ființă de lumină, da­că ai, zi de zi și clipă de clipă, bucuria de-a fi vecin de casă cu Dum­­ne­zeu?

Am coborât, urmându-l pe părin­tele Gherasim tot așa, parcă învârtin­du-ne în cercuri, până am ajuns de unde am plecat. A fost rea­litate sau vis? Dacă m-aș duce singur la Po­dul lui Dumnezeu, l-aș mai găsi? Ajuns înapoi, la piciorul mun­telui, prin­tre oameni, aveam să mă întreb dacă pă­rin­tele si­hastru fusese real, da­că fusese din lumea as­ta, sau vreun călugăr rătă­ci­tor, din vremuri de mult apu­se…

Muntele transformat în biserică

Cheile Cibului, Chei­le Glo­dului, Podul lui Dum­ne­zeu… După câte­va zile de ră­tă­cit prin sate și pe munți, povestea si­haș­trilor era la fel ca la început: risipită ca fu­mul. Un bătrân așezat pe băn­cuța din fața porții, în Băcâia, un sat micuț, ascuns la picio­rul muntelui, m-a lămurit: „Domnucule dragă, mă în­trebi care e locul ade­vărat un­­de or fost sihaștrii și oa­menii rugători din munți? Apăi, acela nu-i un loc anu­me! În tăte locu­rile astea, de au­zirăți de ele, or fost tăt că­lugări de s-or rugat într-as­cuns. Și la noi or fost, și la Ri­metea din­spre Balo­mir și la Re­metea din­spre sa­tul Bucu­resci, și la Remete aia de-i spre Pe­trila. Eu din bătrâni știu că la pustnic și la sin­gu­ratic noi îi zâ­ceam «râmeț», de-aia tăte numele as­tea. Da meri la Ră­chitova, că-i loc de-i zice «La cilii» și meri la Or­­lea, că-i loc numit «Va­lea Chilii­lor», tăt sălașuri de călugări or fost, în munții ăș­tia sunt rugăciuni de sute de ani. Că vin străinii și se minu­nează că îi frumos la noi și se simțesc bine, da ei nu știu că aici îi tot atins de rugă­ciuni, tot, tot. Că și dacă n-or fost bise­rici, omu a fă­cut muntele bisearică și s-a rugat după cum a știut și câtă credință și inimă a avut în el… Să scrii asta la ziar, că ăsta e adevăru…”.

Cea mai veche sihăstrie rupestră din România

Și ce mi-a spus bătrânelul pe băncuța din Băcâia a fost întărit și de părintele Florin Dobrei, unul din­tre cei mai buni cunoscători ai istoriei bisericești din județul Hu­nedoara: „Informațiile despre exis­tența pustnicilor sunt foarte pu­ține, documentar vorbind, însă tra­diția și mărturiile oamenilor vor­besc despre prezența sihaștrilor, din vre­muri foarte îndepărtate. Toți mun­ții Hunedoarei au fost plini de pustnici rugă­tori, pe măsură ce isihasmul a îna­intat, de la est la vest. Dacă la Răchitova avem des­coperiri arheolo­gice de la 1600 și ceva, la Cheile Cibului sunt și mai vechi. De exemplu, în partea sudică a cătunului Cheile Cibului, în Almaşu Mare, sub stân­ca numită Piatra Chiliei, sunt semnele uneia dintre cele mai vechi sihăstrii rupestre ro­mâneşti, înca­dra­bilă, ca începuturi, pe baza mate­rialului cera­mic recuperat, în secolul 12. Ultimul monah or­todox din zonă s-ar fi retras într-un alt aşezământ monahal, pe Cheile Glo­dului, unde încă din 1793 terenul in­trase în po­sesia săteanului «Onu al Ur­sului», cel care l-a dă­ruit uniţilor din Cib, în scopul edificării unei noi biserici. Edifi­ciului, ruinat de scurgerea tim­pului, i-au aparţinut mai multe icoane foarte vechi, de la 1700 și ceva, semnate de „Stan Zu­gravu» din Ră­şinari; interiorul beneficiase de un frumos veşmânt iconografic, pro­babil opera acelu­iaşi artist sibian. Existenţa sihăs­triei este confir­mată şi de însem­nările aşternute pe filele unor cărţi li­turgice. Pe un Octoih de la Iaşi, din 1749, se pre­ciza că, «Aflându-să lipsă la sfân­ta mâ­năs­tire, anu­me a Cibului, după lipsa pe care ne-o ară­tat-o Ni­chi­for mona­hul de la numita mânăs­tire, şi după în­demnarea preo­tului nostru, popa Theodor, l-am dă­ruit eu, mai sus nu­mitul Filip, la sfânta mănăstire la Cheile Cibului”.

*

Nu există altă zonă în România, care să poarte pe frunte o coroană de piatră, la fel de falnică precum aceea a Hunedoarei. Iar dintre toți munții, Retezatul e cel mai înalt. Vârful lui se vede de pretutindeni, ca un pisc de lumină. De-acolo, de sus, de sub cer, cuprinzi cu privirea toate locurile ca­re au fost, cândva, altare de rugăciune pentru sihaștri: de la Cheile Cibului, Ardeului și Glodului, până în Munții Șureanu, unde și azi se știe de Pârâul Gre­cului şi Piscul Grecului, nu­­me ce amin­tesc de ana­horeţii «greci» (orto­docşi), retraşi pentru rugăciune în aceste locuri neumblate, și până în Țara Hațe­gului, unde există Valea Iordanului, Prislopul pă­rintelui Arsenie Boca sau „ciliile” de la Răchitova sau Cucuiș, unde se știe că a trăit călu­gărul athonit Mamant. O lume uriașă, un continent al credinței, în care rugă­ciu­nile nu au murit nicio­dată. O lume binecuvântată de Dum­ne­zeu, în care cine știe să asculte aude și azi glasurile sihaștrilor, și cine știe să vadă poate zări, aievea, un înger cu aripi până la cer.