• Pe 8 Mai, la Halele Carol din București, longeviva trupă Sarmalele Reci propune un concert cu totul special, prilejuit de relansarea, după 28 de ani, a celebrului album „Aurolac”. Este continuarea unui proiect de relansare pe disc vinil a unor albume mult îndrăgite ale trupei, primul fiind deja legendarul „Țara te vrea prost” •
„Cântecele erau în interiorul nostru, le-am dat o cafea și s-au trezit”
– Emil, ești în trupă de la începutul începutului. Ce înseamnă pentru tine relansarea primelor voastre albume? Cum a fost să redescoperi piese de demult?
– Am avut o senzație plăcută, mi-am dat seama ca nu eram, nici atunci, un chitarist prost. Mi-am zis: „Ia uite ce am făcut la vremea aia, nu erau lucruri de care să îmi fie acum rușine”. În concertele de lansare, vom cânta integral piesele de pe „Aurolac”. Pe unele le-am păstrat de-a lungul anilor în repertoriu, fiind mai iubite de public, mai adaptabile vremurilor pe care le trăim. Altele au fost uitate, au ieșit din listă, pentru că am făcut mereu piese noi, albume noi, și cele vechi au ieșit din repertoriu. Așa că le-am reînvățat, iar noii membri le-au învățat de la zero, atunci când le-am reînregistrat pentru noua variantă a discului.
– A fost o provocare să regăsiți spiritul tineresc, exploziv, exuberant, de pe primele discuri?
– A fost o provocare, dar cântecele au tras starea după ele, nu a trebuit să facem cine știe ce efort. Cântecele erau undeva acolo, în interiorul nostru, și s-au trezit. Le-am dat o cafea și s-au trezit. Cred că am simțit cu toții la fel, cei ce am trăit acele vremuri. Un moment frumos, de regăsire. După prima experiență, cu „Țara te vrea prost”, am rămas cumva cu motoarele pornite pe ideea asta.
„Oamenii s-au regăsit în textele în limba română”
– „Țara te vrea prost”, lansat în 1995, e un disc incredibil de actual…
– Din păcate, da, ba chiar am avut de curând un moment al adevărului și i-am spus lui Florin Dumitrescu, textier și fondator al trupei noastre. „Florine, discul ăsta e mai actual acum decât atunci”. El e și profesor, și știe foarte bine ce am vrut să spun. Avem în față niște oameni ce nu mai vor să învețe nimic și sunt foarte satisfăcuți cu propria ignoranță. Asta, pe el, ca profesor, îl supără cel mai tare, deși sunt sigur că are și elevi eminenți. Este foarte probabil vina generației noastre că s-a ajuns aici. Pentru că cei ce nu mai vor să citească și să învețe nimic, în momentul ăsta, și sunt atât de satisfăcuți de ignoranța lor încât nu vor să audă că ar mai fi și alte lucruri pe lume, pe care ei nu le știu și nu au curiozități asupra lor, sunt copiii noștri, generația care a urmat după noi. Și de care suntem complet răspunzători. Știu, e foarte trist.
– Ce răspunsuri ați primit de la public, în turneul „Țara te vrea prost”?
– A fost foarte bine primit peste tot. Mulți oameni ne-au spus că au crescut cu discul nostru. Care se pare că a însemnat foarte mult pentru generația lor. Revolta, modul de exprimare, felul de a surprinde starea momentului. Și faptul că am cântat mereu în limba română, chiar și în acele timpuri în care multe trupe încropeau versuri în engleză, cu speranța că vor da lovitura în străinătate. Oamenii s-au regăsit în textele în limba română. Unele trupe s-au prins de asta după 20 de ani, noi ne-am prins de la început. O altă problemă legată de ignoranța generațiilor noi e că oamenii uită să mai folosească frumos limba pe care au primit-o în dar de la Dumnezeu.
„Aurolac”, între 1996 și 2024
– Care a fost pentru voi momentul „Aurolac”, în ce ape se scălda trupa?
– Noi am pornit, dacă îți amintești, cu ideea de a cânta numai live și de a nu imprima. Ideea lui Florin Dumitrescu era că noi suntem ca lăutarii de la sate, pe care nu-i imprimă nimeni. Apoi, sub presiunea înregistrărilor pirat, am înțeles că nu putem fi peste tot, nu putem cânta pentru toată lumea, și poate ar vrea și alții să ne asculte. Decât să ne audă în înregistrări făcute în concert, cu mijloace rudimentare, cu un casetofon de prin sală, mai bine imprimăm noi. Când s-a pus problema discului de debut, am avut de selectat din repertoriul nostru de concert și am ales piesele ce se potriveau între ele. Ne plăceau la fel de mult toate, dar, din criterii de dinamica înregistrării, cu regret, unele au rămas pe din afară. Când a venit timpul unui nou album, le-am întovărășit pe cele rămase din primul val, cu cele noi. Se simte diferența, primele erau tributare curentului punk, din care-și trăgea seva saxofonistul Mihai Iordache, au urmat apoi unele mai sofisticate. Muzical și stilistic, au însemnat niște reușite, a fost plăcut să le regăsesc.
„Muzica schimbă mentalități”
– De ce ați decis să reimprimați vechile cântece?
– Ăsta a fost spiritul întregului proiect. Hai să reconstituim ruinele unui templu, să vedem cât de frumos era. Acuma, nu-i chiar o ruină înregistrarea aia de pe albumul inițial, dar cu mijloacele de astăzi, am reușit să o facem să sune mai bine. Imprimările originale nu se ridicau la nivelul de calitate cu care s-a obișnuit ascultătorul din ziua de azi. Eram la început, tind să cred că nu știam ce să cerem inginerilor de sunet. În esență, structura este la fel și am încercat să păstrăm spiritul, să facem o infuzie de tinerețe, să ne simțim din nou ca atunci. Muzica este rezultatul momentului în care o faci. Acum facem alt fel de muzică, avem altă vârstă, altă structură, altă înțelegere a vieții. Așa că a trebuit să facem o călătorie prin tunelul timpului, să ne regăsim cum eram pe vremea când am înregistrat pentru prima oară discul. Noi nu am avut niciodată disc pe vinil. Pe atunci era un format ieșit din uz, la momentul de vârf era caseta, și, mai la început în România, compact discul. Nu ar fi cumpărat nimeni atunci vinil, lumea își arunca colecția de viniluri, încerca să le reconstituie pe casete sau pe CD. Acum, vinilul în toată lumea merge foarte bine, este suportul cel mai iubit de melomani. Eu mai am două pick-up-uri, unul cumpărat în anii 80. Majoritatea vinilurilor mele sunt din muzica clasică, mi s-a părut mereu că se potrivesc și că rock-ul merge mai bine pe CD. Toată tinerețea mea am suferit din cauza păcăniturilor și foșnetelor de pe viniluri și, în momentul în care a apărut CD-ul, am fost extrem de fericit. Ascult și viniluri, dar pentru mine este mai degrabă un obiect frumos de colecție.
– Te gândeai atunci că multe din aceste piese, dintre solourile tale, vor ajunge clasice, în cultura rock-ului românesc?
– Nu, ar fi însemnat o mare aroganță să-mi imaginez asta. Și acum mi se pare ciudat când vine lumea și-mi spune „Mamă, ce solo ai făcut pe piesa aia!”. Eu zic, „Da, mulțumesc, sunt flatat, dar știți, sunt și chitariști mai buni ca mine, vă spun acum, pe nerăsuflate, zece dintre ei. Să nu sărim calul”. Solourile astea mă reprezintă pe mine, poate asta trece dincolo de marginea scenei și înseamnă ceva pentru public. Până la urmă, despre asta-i vorba, nu despre tehnică.
– Cum erai tu la vârsta lansării albumului?
– Aveam o doză de naivitate, dar e un lucru firesc, un lucru bun. Naivitatea era plăcută, frumoasă. Aveam sentimentul că prin ceea ce facem noi schimbăm mentalități. Cu mintea de acum, zic că, într-adevăr, muzica poate schimba mentalități, pe timp scurt. Chiar dacă asta se întâmplă doar până ce ajunge omul acasă de la concert, tot e ceva mai mult decât nimic.
Romanian