Împăratul din Gialacuta

* În 2012, o mână de oameni au privit neputincioși cum biserica lor de lemn, veche de trei secole și jumătate, a fost mistuită de flăcări, în doar câteva ore. Câțiva ani mai târziu, în satul Gialacuta din comuna Brănișca, județil Hunedoara, mai trăiau doar 3 oameni. Apoi, la sfârșitul anului trecut, doar unul singur. 424 de kilometri despart realitatea asta mult prea zgomotoasă, din București, de cealaltă, cea pură, fără început și fără sfârșit, din satul Gialacuta. Cum arată singurătatea lucie? Cum trebuie să fie un Paște într-un sat fără biserică și fără alți oameni în jur? Oare am să-l mai găsesc acolo pe acel singur om care își duce mai departe viața? Tot ce trebuie să fac e să mă sui în mașină și să aflu *

Liniște SRL

Patru din cele nouă sate care intră în componența comunei Brănișca se află pe văile și culmile Mun­ților Metaliferi, ascunse lumii de păduri umbroase: Furcșoara, Bărăștii Iliei, Căbești, Gialacuta. Tot atâtea locuri în care liniștea devine una cu uitarea și singurătatea. Sate de munte, ferite de zgomot și de furie, dar părăsite încet și de viață. Povestea unei Românii vechi, care se stinge încet, de la an la an, sub ochii noștri. Mâna aceea de oameni pentru care merită să străbați o țară întreagă, doar ca să le afli povestea. Dar mai întâi trebuie să găsesc primăria. N-ar trebui să fie greu. În cumin­țenia asta de pe malul Mureșului, tulburată rar de mașini, primăria va fi mereu locul în care vei în­tâlni oameni. Îi găsesc, îi salut și intru. Primarul Adel Ștef mă pri­mește în biroul lui, zâmbește când îl întreb dacă omul din Gialacuta mai trăiește.

„Loghinuț?! Da, încă e acolo! E bine, sănătos și nu vrea să plece! Ar avea unde, că, din ce știu eu, mai are frați și nepoți în Deva! Și el a locuit acolo, la bloc, cu soția. S-a întors când s-a închis depozitul de mobilă la care lucra. Să tot fie 15 ani de atunci. Copii nu are, soția i-a murit… Noi îl mai ajutăm cu una, alta, dar să știți că se descurcă și de unul singur cu banii din pensie. Mie, personal, mi-a spus că nu vrea să plece. Că îi e bine așa, în liniște. Ce să fac? Să-l iau cu forța de-acolo?! Nu pot face așa ceva! Așa, măcar, își ține satul viu pe hartă. Că nici biserică nu mai e în Gia­lacuta… În orice caz, grija noastră principală e ca drumul de la Căbești la Gialacuta să fie funcționabil oricând. Nu vreți să știți cum se umflă pârâul de acolo la ploile mari! Pentru că și inundațiile au contribuit la declinul de populație! Satul era încă activ până în anul 2000. Dar foarte mulți au ales să plece, după un potop care a făcut prăpăd în jur! Apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu biserica, iar acum…” Adel Ștef și-a încheiat fraza cu un oftat. Îmi spune că în cele patru sate de munte ale comunei Bră­nișca, nu mai trăiesc decât 28 de oameni. Și că singura șansă ca ele să supraviețuiască în lumea de acum este turismul. „Am un proiect să leg cu asfalt Furcșoara, Bărăștii Iliei, Căbești și Gialacuta, de comuna Vălișoara. Locurile astea de poveste să fie incluse într-un traseu turistic. Să poți face drumeții pe poteci marcate, să existe piste pentru biciclete, să ai camping pentru rulote, să poți înnopta în case vechi, autentice, reamenajate. Să poți culege roșiile din grădină, să ai pe masă brânză și laptele proaspăt muls. Turism împotriva uitării, o întoarcere la li­niște, pentru că liniștea o afli tare greu în lumea în care trăim! Mă gândesc că asta e singura șansă ca satele astea izolate să mai supraviețuiască!” Dacă acest proiect al primarului Adel Ștef se va con­cretiza, înseamnă că se vor face studii de fezabilitate pentru o idee filozofică: liniștea ca antidot îm­po­triva singurătății. Pustiul satelor de azi, ca leac pen­tru vacarmul orașelor în care trăim. O reîntoarcere la un adevăr vechi pe care l-am lăsat să dispară. De mâine, contracost. Liniște SRL. O afacere pentru viitor.

Îi strâng mâna primarului. Îmi spune că în dru­mul meu spre Gialacuta să mă opresc și în Căbești, „a doua casă pe stânga, chiar sub deal, unde e zidul de beton”. Bătrâna care locuiește acolo îl cunoaște mai bine pe Loghinuț: „Cu siguranță ea o să vă spună mai multe.”

Concert în la minor pentru mierle și cuci

Singurătatea e totuna cu pă­durea care te acoperă odată ce ai trecut de Boz. E pârâul as­cuns printre buruieni și frunze, care îți va rămâne aproape tot drumul până la Gialacuta. E toată îndepărtarea care alungă semnalul de la telefonul mobil și face ca știrile de la radioul din mașină să devină doar un fâșâit strident și inutil. E asfaltul pustiu și îngust pe care rulez tot mai departe de lumea din care am venit. Din lumea aceea n-a mai rămas acum decât uruitul ma­șinii. Dar e de ajuns să co­bor geamul, ca să aud cânte­cul păsărilor. Trebuie doar să mișc un buton invizibil, să setez frecvența potrivită, și până și zgomotul motorului dispare. Pe o scară interioară de măsurat timpul, distanța de 11 kilometri, din­tre Brănișca și Căbești, va fi mereu mai mare decât cea dintre Bucu­rești și Brănișca. Pentru că singurătatea e o ființă ciudată, cu o forță uriașă, care nu se mai supune legilor știute.

Văd prima casă din Că­bești. A doua, așa cum mi s-a spus, e chiar sub deal, în drep­tul unui zid de beton. Caut un loc de parcare ceva mai ferit, ca și când pe drumul ăsta ar mai putea trece și o altă mașină. Zâmbesc: obiș­nuințele dispar cel mai greu. Însă, odată ce cobor, postul acela de radio in­vizibil, setat pe frec­vența singurătății, începe să trans­mită în direct, con­comitent cu concertul în la minor pentru mierle, gra­­uri și cuci, lătratul unui câine. În sala de concert din Căbești, uriașă cât o vale întreagă, mi­roase a pământ reavăn și a ploaie. Cerul s-a strâns, posomorât, într-un loc. Ultimele lui fâșii albastre se află acum departe, pe Mureș, în locul de unde am venit. Mă îndrept spre casa de sub deal. Privesc în jur, curios să aflu dacă sunt singurul spectator de aici. Nu sunt. De niciunde, pe asfaltul ăsta pustiu, chemat probabil de lătratul câinelui, a apărut un om. Îl văd cum se tot apropie, încet, privind temător spre locul unde am lăsat mașina, cum ajunge suficient de aproape cât să-i vadă numărul, cum, apoi, de acolo, uimit, mă privește lung, stăruitor și face cale întoar­să. Singurătatea e atunci când cel mai important lucru care se întâmplă într-o zi e să apară o mașină cu număr de București în satul tău.

Bat la poartă, strig. „Viu”, îmi răspunde un glas de femeie, „viu!” „Oii! Oiioiioiioioi” Un chip lu­mi­nos, de bătrână, mă privește de dincolo de poartă. Nu mă întreabă cine sunt, de ce am venit. E de ajuns că sunt acolo, că am făcut câinele să latre, ca să îmi des­chidă ușa, să mă poftească înăuntru și să-mi spu­nă să mă așez. Abia acum are timp să mă cerceteze cu luare aminte. Singurătatea poate fi și bucuria asta, că vezi un om, pur și simplu un om, la tine la poartă.

Norița

O cheamă Eleonora, dar toată lumea o știe de Norița. Are 82 de ani și un zâmbet vechi, adânc, albastru precum ochii ei. Zâmbetul acela care vine de undeva de departe, dintr-o altă lume, o lume care astăzi se pregătește să dispară. Scot din buzunar telefonul mobil, verific din obișnuință mesajele: nimic. Semnalul și internetul n-au îndrăznit să ajungă până aici, s-au speriat probabil de valea îngustă, acoperită de o pădure plină cu păsări. Femeia mă privește lung și râde: „Eee, uite că l-ai scos și pe satana!”. Degetele ei muncite se ridică de pe boata de lemn de care se sprijineau și-mi arată telefonul inutil pe care l-am lăsat pe masă. „Pe foc vi le-aș pune pe toate! Că tot nu pot pricepe ce-i atâta de văzut în ele! Numa-l scoateți pe sarsailă ăsta și rămâneți ca vițeii cu ochii-n el! Poate să vă vorbească omul, să vă întrebe una-alta, voi tot râdeți acolo, cu ochii-n palme! Noo aaa, că mare minune a mai ajuns și lumea azi! Apăi, când vă mai văd și cum trageți cu degetele de el sau îl ciocăniți de parcă bateți cuie, îmi vine așa să ridic boata și să vă dau cu ea peste mână! Pușcă-l-ar Dumnezeu să vi-l puște! Că tăt sânguri vi-s cu ăla-n mână! Că ce, noi n-am avut telefon pe vre­mea noastră?! D-apăi! Uite, vezi dealu’ ăla? Acolo meream cu animalele… Și dacă vedeam om pe dealu’ istălalt, la grâu sau la cucu­ruz, cum era odat’, numa’ dădeam un strigăt de suna toată valea! Ăla ni-i era telefonul! Ăl mai bun de l-o inventat omul! Ăăăi! Niiii, măăă, iiii, tăt suna telefonul, deal de pe deal! Așa era când eram eu în putere! Vor­beam unu cu altul, de aici până-n Furcșoara! Și dacă era să râd la ceva, nu râdeam cu nasu-n jos, ca voi acu, tăt sânguri, sânguri… Râdeam cu om, dacă era de râs, nu ca sângur, nărodu’! Că cu degetele astea, în loc să dau cu ele-n satana ăsta al vostru, eu cosam fân, țeseam prosoape, dădeam cu sapa, sămănam grâu, mulgeam vașile, țâneam copiii la pept, că d-aia o dat Dumnezeu degete la om, d-apăi! Oi fi eu bătrână, da’ tot zâc că-i mai bine să joci o horă, decât să te uite Dum­nezeu cu ochii în telefon! Ș-apăi, ne mai plângem c-or dat boalele pe lu­me! Nii, mă, ia, la lume!” Norița a tăcut, dar zâmbetul ei adânc și albastru i-a rămas pe chip. Pun telefonul la loc în buzunar. S-a făcut iarăși liniște. Se mai aude doar un cocoș, undeva, de­parte. Apoi, pe acoperișul de tablă care acoperă masa de lemn la care stăm, începe să răpăie ploaia. Singurătatea de aici e cu totul alta decât cea din care am venit.

O întreb pe Norița câți oa­meni mai sunt în Căbești. „Nu prea mai îs”, îmi răspunde și tace. „O îm­bătrânit satul ista, tăt ca mine! Că firea mă trage să lucru, dar nu mă mai țân picioarele. De o vreme, am început să mai și cad. Dar am boata ista lângă mine și, slavă lui dragul de Dumnezeu, până acu m-am tot putut ridica la loc… Și mi-ar fi drăguț să mai țân o văcuță, dar cu aia tre să stai și s-o grijești, și eu, iaca, nu mai pot, tăt nu mai pot… Și mi se strânge inima-n mine când văd atâta pășune goală și nu tu un ani­mal acolo, nimic. Că mă mai și rog de cio­banii care trec cu oile să le lase ici, pe vale, să le văd, că atunci când îi iarbă uscată lângă mine mă doare inima! Da’ știi, durere mare! Și iarăși îi mul­țu­mesc lui dragul de Dumnezeu, că din tri copii cât mi-o dat să am, uite că ăl mai mic, Irinel, îi sară de sară lângă mine! Nu duc lipsa la nimic, că mi-a aduce el tăt. Nu mai mânc ce or pus mâinile mele în pământ, mânc prostii d-astea cum­pă­rate, dar mânc și nici sângură de tăt nu mi-s. Că mă tăt duce gândul la Loghinuț din Gialacuta. Ăla-i de tăt sângur acolo. Oare cum i-o fi lui pe lume?! I-am și zis lui Irinel: Mă, tu să mă duci la Loghinuț odată, să văd și eu ce face. El, că mă duce, da’ uite că încă nu m-o dus. Bun om Loghinuț! Vrednic! N-o ocărât pe nime în viața lui, nu s-o bătut cu nime, tăt cu zâmbetul lui, mereu. De mic o fost așa. Că mai și râdeau unul, altul, de el: Mă, tu ce tot râzi la tăt ce ți se spune? Și el iară râdea la ei: îî, îî. Da’ mie mereu mi-o plăcut că el râde. Cum să-ți placă, Noriță, de norodanu’ ăla?, mă întrebau unii. Iaca-mi place, că nu-i ca voi încruntat, le ziceam și eu. Pe el l-o dus viața la Deva, eu am rămas aici, în Căbești. Fiecare cu a lui. Nu m-am mai gândit la el. Da’ de când știu că s-o întors și că-i sângur în sat, tăt mai des mă gândesc. Că acu, la bătrânețe, nu mai mi-s cu dorințe multe. Se împuținează de tăt lucrurile de le vrei. Să-mi văd copiii și nepoții sănătoși ar fi una, și să se umple bisericuța noastră de Paști ar fi alta. Și când s-a umple, numa’ să vi­nă și Loghinuț din Giala­cuta, să ciocnesc un ou roșu cu el. De Crăciun l-am aș­teptat, dar n-o apărut. O veni acu, că s-o dus neaua de pe vale. Dacă mereți până la el, spuneți-i că-l aștept de Paști cu ou înroșit. Să nu mai meară la Sulighete, sau un’ s-a duce el când se duce, să vie aici, că-l aștept!”. S-a oprit ploa­ia. Norița mă binecuvân­tea­ză, mă urmărește cu privirea de la poartă până la mașină. Va fi ia­răși sin­gură, măcar până diseară, când va ajunge Irinel al ei la ea. Trec de bisericuța de lemn din Că­bești, ultimul loc înainte să în­cea­pă cu adevărat singurătatea.

Iedera singurătății

De la biserica din Căbești până în Gialacuta sunt doar trei kilometri de pământ și piatră. Un drum îngust, pe o vale acoperită de bu­ru­ieni, iederă și ploaie. Ultima frontieră a lumii în care trăim, din­colo de care începe regatul nesfârșit al singurătății. Trei kilometri. în care realitatea a renunțat la noțiunea de timp, l-a suspendat pentru un termen ne­definit, până la următoarea trecere a vreunei mașini pe aici. Ar putea fi mâine, peste o săptămână sau niciodată. Tot ce rămâne sunt acești trei kilo­metri de drum. Distanța concretă dintre realitate și vis, dintre viață și amintirea ei. Trei kilometri în care am tot timpul din lume să mă întreb dacă satul Gialacuta chiar există pe acest pământ. Dar există! Îmi iese în drum o pancartă metalică, pe care se află cercul de stele al Uniunii Europene, steagul Româ­niei și cuvintele Bine ați venit în localitatea Gia­lacuta, Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Singurătatea din Gialacuta sunt ramurile în­verzite, care au trecut printr-un acoperiș surpat de țiglă. Singurătatea e un frigider uitat în iarbă. Toată rugina și abțibildurile cu dinozauri, mașini și staruri din serialul Beverly Hills, lipite acolo, de mult, într-o altă viață. Singurătatea sunt obloanele trase ale tuturor caselor care încă se mai află în picioare. Singurătatea e un căruț de copil abandonat într-o curte plină de buruieni și iarbă îngălbenită; un birou de lemn lăsat în mijlocul unei poieni; sertarul pe care îl deschid ca să aflu înăuntru două cutii de chibrituri și o revistă cu programul tv dintr-o zi de 16 August. Singurătatea sunt două căni de sticlă, una spartă, alta nu, așe­zate pe un covor de mușchi și frunze îngăl­benite, sub firul de apă al unui izvor. Singu­rătatea e o iederă, tot șarpele ăsta verde, gigantic, care a urcat pe ziduri, s-a încolăcit în jurul lor, și le înghite încet, tăcut, cărămidă după cărămidă. Singurătatea sunt lianele sus­pendate pe firele de curent. Hărțile fantastice ale crăpăturilor din tencuială. Toate casele fără ferestre și fără uși. Dealurile care rever­berează tăcerea. Tăcerea ca un cuib cu păsări și vânt. Singurătatea e ecoul prelung al unui cântec de cuc. E un zumzet continuu de insecte. E foșnetul pârâului care se furișează printre copaci și frunze. Sunt toate podețele astea de lemn, cu scânduri șubrede, care leagă un mal părăsit de un altul. O casă pustie de o altă casă pustie. Singurătatea e o potecă care se tot afundă în pădure, mai departe și mai departe, printr-un sat care nu mai există. Singurătatea e atunci când cauți un om la capătul a tot ce știi despre viață. E bucuria asta stranie, de pe altă lume, pe care o simt atunci când văd niște haine atârnate pe o sârmă. Sunt bătăile inimii pe care o simt zvâcnind în tâmple, în degete, în fiecare fir de păr. Singu­rătatea sunt umbre de câini miș­când pe prispa unei case. Ultima rămășiță a vieții înainte de niciunde și nicăieri și ni­ciodată. Singurătatea e strigătul meu care acoperă dealurile, pă­durea, apa, poienile ne­sfârșite și tăcerea: Bu­nă ziuaaaaa! E cineva acasă?!

Viața lui Loghin Topor

Iar viața începe cu niște câini lătrând, cu un om care mă privește mirat din poarta casei lui dără­pănate. Are 75 de ani Loghin Topor, trei câini, unul mai mic decât altul, o grădină cu legume și zar­zavaturi și un aparat de radio. Are un fel ciudat de a lungi silabele înainte de a începe să vorbească. Ca și cum fiecare cuvânt pe care se pregătește să-l ros­tească are nevoie de o pa­uză, de un î lung, sacadat, ca­re îi ordonează gândurile ce urmează să fie spuse. Apoi, după ce termină de zis ce a avut de zis, chipul lui de co­pil bătrân se luminează, ochii lui albaștri se limpezesc și te cercetează atent, ca să-ți cau­te confirmarea. Dacă te va ve­dea zâmbind, Loghin To­por, singurul om care mai trăiește în Gialacuta, va râde. Șchioapătă de un picior, de acum doi ani, de când câinii ciobanului care rămâne peste iarnă în sat, l-au încolțit și l-au pus la pământ. „Îîî”, spune, „dar nu stau, umblu mereu. Am o greblă mare, de lemn, o iau și, îî, de la poarta casei mele, până-n capul sa­tului, mă pun să curăț poteca. Cade frunza, îî, o dau la o parte. Cad lemne, îî, le dau la o parte. Dacă-s gunoaie, îî, le dau foc. În două zile termin de curățat tot satul. Trăbă muncă să se vadă frumos. Trăbă. Îîî, îs ulti­mul de aici, ultimul. Da’ cât îi om în sat, satul tot sat este. Cum aș pute să văd doar de casa me, de grădinuța me, îî, când de acu, casă mi-i tot satul? Acu doi ani, cinci oa­meni mai trăiau în Gia­lacuta. Mai bătrâni ca mine tăți. Eu le adu­ceam lemnele, îî, eu le tăiam, eu le dădeam cu sapa-n grădină, eu me­ream să le aduc pita, zaharul și tot ce le mai trebuia. Îîî, acu oamenii ăia nu mai îs. Îs cruci pe dealul bisericii. Și nici biserica nu mai e. Da’ satul îi, că-s eu în el. Îi mai ușor să grijești de un sat decât de un om. Și eu, cât pot să fac, fac. Când n-am nimica de făcut, aștept. Aștept sâmbăta, când mai vine om în sat. Ba unu’, ba altu’. Vine om care are stupi. Îîî, vine om care are gră­dină, îî, vine om care are casă. Îî, or venit și oa­meni din Costanța, acu o săptămână. Cu ma­șina or venit.

Când îs oameni, îî, mereu mă duc la ei! Stăm de vorbă, îi ajut cu munca, cu orice ce-mi cer ei să îi ajut. Și ei mă ajută pe mine. Mi-aduc una, alta. Îî, mâncare mi-aduc, ce le cer îmi aduc, nu duc lipsa la nimic. Le dau bani pe ele, că am pensie, îî, am lucrat la depozit de mobilă în Deva. O dată la lună mă duc în Căbești, îî, să mă întâlnesc cu poștașul. Îmi iau pensia și dup-aia mă duc pe alte dealuri, în sate unde-i magazin. Îmi iau și bere de la magazin și, după, îî, stau și o beau pe dea­luri, că-mi place să mă uit, să văd unde se ve­de viață. Îîî, ce-mi place! Am avut și văcuță, acu la bătrânețe, și găini am avut, doar așa, să le am le-am avut, de drag, să le văd le-am avut! Îîî, dar nu mai pot să le țin acum, îs greu de ținut. Țin câinii numa’. Uite-i. Unde-s eu îs și ei. Îî. Și noaptea, când mă ho­din, dau dru­mul la radio și tăt nu-s de tăt sân­gur, îî…” Loghin și-a pus pe cap o șapcă de sto­fă, în picioare niște cizme de cauciuc, pe umeri o haină veche, de fâș. „Merem?”, zice, „Un­de?”, îl întreb. „Îîî. Să-ți arăt. Hai!” O ia înainte pe potecă, urmat de câinii lui micuți, deschide dru­mul, umple Gialacuta de viață. Viața din Gia­­lacuta e el, omul și toți câinii lui. E zum­zetul ăsta neîntrerupt al naturii. E uguitul buf­niței atunci când se îngână înserarea cu noap­tea. Focul trosnind într-o sobă, într-o singură sobă. Pârșii care foșnesc în peretele casei. Greierii. Câinii lătrând la vulpile care se furișează pe aproape. La căprioarele care vin să pască în poiana din spatele casei. Vântul mângâind obloa­nele de lemn. Somnul unui om înconjurat de case pustii. Un radio mergând, trans­mi­țând știri și muzică dintr-o altă lume. Apoi, di­mineața, apa pe față, o bucată de brânză cu roșii, bucuria câinilor atunci când te văd, păsările cântând, lu­mina. Viața e atunci când te trezești în pus­tiu, dar încă mai simți nevoia să te băr­bierești.

Visele din Gialacuta

Loghin pășește îna­inte. Vorbește cu câinii, „îî, mă, îî”. Din când în când se oprește în loc și mă așteaptă, se asigură că vin și pleacă mai departe. O călăuză tăcută în pustiu, omul care mai păstrează secretul vieții care a fost. Îl pot vedea fără ca el să mă vadă. Când trece pe sub o tufă uriașă de liliac înflorit, mângâie floarea și o miroase. Se oprește și când aude cucul departe, cântând pe dealuri. Mă așteaptă să vin, să mă apropii. „Îîî, cucul”, zice, și ochii lui albaștri se luminează din nou, și chipul lui de copil bătrân râde. „O venit și el, îî, o venit. După pițiguș o venit, cântă toată pădurea acum, auzi?”. „Aud”, îi răs­pund. Ascultăm a­mân­doi păsările, le ascultă și câinii. „Toa­tă iarna le-am așteptat să cânte, îîî, îîî, și uite acum, cân­tă!”, și Loghin râde iarăși și pleacă mai departe. Îmi arată cu degetul o casă roasă la temelie de buru­ieni, cu ferestrele aco­perite de umbra co­pacilor, îmi spune că aici au locuit mu­zicanții din Giala­cu­ta, că satul răsuna de muzica lor la orice sărbătoare, că oame­nii din 50 de case, câte număra satul de­mult, se strângeau îm­preună în zilele în care nu mai se­mă­nau pe dealuri grâu, porumb, ovăz, în zilele mari, fără fân de cosit și lemne de tăiat din pădure, și jucau trei zile și trei nopți, pe muzica muzi­can­ților din Gialacuta. Că tot satul era o sărbătoare și un joc, că, „uite, uite, îîî, aici o trăit o bătrână, până de curând, Rus Ana, 90 de ani avea când o în­chis ochii”. Copiii n-au mai venit din ziua de când ea a ple­cat dincolo, mai departe de Gialacuta, pe cea­lal­tă lume, „îîî, sus, în cer”. Îmi arată casa surorii sale mai mari, „astă toamnă s-o dus și ea, îî, s-o dus”, îmi arată școala în care a învățat, împre­ună cu alți 15 copii, demult, într-o altă viață, sala de clasă care acum a devenit doar un adăpost pentru ciobani și câini, curtea în care se țineau horele, locul în care copiii se adunau să joace fotbal cu o minge de cârpă, îmi arată fiecare loc ascuns în care a existat vreodată viață, îmi tot povestește, în timp ce urcăm pe un deal plin de cruci, unele de piatră, noi, altele de lemn, sprijinite de câte un copac vechi, îmi vor­bește despre fiecare om care se află acum sub ele, cum pe fiecare din ei el l-a visat înainte să moară.

„Îîî”, spune Loghin. „Eu nu visez, nu visez de­cât când se întâmplă ceva. Când se duce un om, îî, eu visez cu el. Mă duc la casa lui în vis, el iese pe poartă și stăm de vorbă. Nu țin minte, când mă tre­zesc, ce am vorbit, îî, da’ vorbim așa cum vorbim noi acum. Și, îî, în vis, când gătăm de vorbit, omul nu mai intră în casa lui, îî, o ia în sus în vis, îî, pe dealul ăsta, unde urcăm și noi acum.” S-a întors cu spatele Loghinuț și urcă împreună cu câi­nii lui mai departe. Mă gră­besc să-l a­jung, ca să-i caut pri­virea. E li­niștită, se­nină privirea lui de co­pil ajuns, fără să știe nici el prea bine cum, pâ­nă la 75 de ani de viață. Îl întreb ce a mai vi­sat. „Îî”, zi­ce, „am mai visat când m-or muș­cat câinii. Dar nu câinii i-am visat. Pe mine m-am visat. Eram copil, îî, cu vacile pe deal, rămăsesem să mă uit, cum mă uit și acum. M-am suit pe deal în vis, îî, să văd și în cealaltă parte, dacă îs vaci sau oi sau oa­meni. Îîî. Și-n vis stă­team și mă uitam și ști­am că tră să fie, îî, dar nu vedeam nimic. Mai sus tră să urc, am zâs, îîî, mai sus. Dar mai sus nu mai era unde. Doar un copac, îî, mai era acolo, îî, mare, înalt, uscat. În el mă sui să văd, în el. Îîî, și m-am tot suit, și când am ajuns în vârf și am dat să văd, îîî, s-o rupt o cracă sub mine și am căzut. Pe picior am căzut, pe mână și pe spate. A doua zi când m-am trezit, îî, m-or muș­cat câinii de picior, de mână și de spate, îî, tăt în locul în care am căzut în vis. Îîî, m-or dus la spital. Îîî, m-or făcut doftorii bine.” Loghinuț tace. Se uită în jur. „Îîî, biserica”, zice, și-mi arată un dâmb de pământ plin cu lăstari și tufe cu spini. „Sub clopot stai acum, chiar sub clopot. Îîî, acum te duci în altar, fă-ți cruce!”. Îmi fac cruce la tufele de spini. „Și biserica am visat-o când o fost să ardă. Era sfadă mare aici, îî, unde suntem. Se luaseră niște oameni cu parii la ceartă. Eu le-am zâs în vis, îî, să nu se mai certe în fața bisericii. Care bi­se­rică?, or rânjit ei la mine și, îî, când am ridicat ochii, biserica nu mai era. M-am trezit din somn a do­ua zi și, îî, bi­se­rica o ars. 5 ore o ars, până să vină pompierii, că or dat oamenii foc la miriște. N-om putut s-o salvăm. Îîî… Era bătrână biserica. De lemn. S-o dus…”.

Loghin tace din nou. Îi spun că în drum spre el, m-am oprit în Căbești, că am vorbit cu No­rița. Că femeia mi-a spus că o să-l aștepte cu un ou înroșit de Paște. „Îîî”, râd ochii albaștri ai lui Loghinuț, „îîî, o să mă duc să ciocnesc cu ea!”. Îl întreb de ne­vastă, de viața lui de la oraș. Mai mult tace decât răs­pun­de. „Îi mai bine aici, sân­gur, decât acolo, cu mulți. Oamenii-s răi acolo, îîî, îs răi. Aici nu mi-i urât ca acolo. Aici nu mi-s sângur ca acolo, nicio­da­tă nu mi-s sângur ca la oraș. Acasă îi mai bine. Îîî, îîî, să nu pleci acum! Mai stai cu mine! Hai să-ți mai arăt. Hai!”, și Loghin o ia ia­răși înain­te, urmat de câinii lui micuți. Singu­ră­tatea vu­iește de liniș­te. Îl urmez pe om. Ul­ti­mul om. Împăra­tul din Gia­la­cuta.