Dau pagină după pagină și, pe măsură ce înaintez, am senzația clară că țin în mâini cea mai bună carte a unui fotograf român, din câte am văzut până acum: „Act of Faith”, „Act de credință”, editată în această primăvară de Oliver Merce. O carte în alb și negru, despre emoție, despre oameni simpli, fotografiați în timp ce se roagă, trăindu-și și exteriorizându-și credința. Imagini puternice, impresionante, semnate de un mare artist.
„O fotografie trebuie să-și trăiască viața și pe hârtie, nu doar pe internet”
– Ce te motivează să scoți mai departe cărți cu fotografii, o nișă culturală ce nu se bucură de succes în România?
– Cred că motivația e dată în principal de încăpățânare și de credința că o fotografie, un proiect, trebuie să-și trăiască viața și pe hârtie, nu doar sub formă de pixeli, pe internet. Dacă ne bazăm pe statistici, românii sunt pe ultimul loc în Uniunea Europeană la consumul de carte, iar o treime dintre români nu au citit niciodată o carte. Dacă ne referim strict la cărțile foto, situația este catastrofală. Marea majoritate a publicațiilor foto de la noi se scot în regie proprie, fotograful ocupându-se de la relația cu tipografia și până la distribuirea cărților. Toate acestea te seacă de energie, dar și de bani. Iar dacă reușești să recupezi investiția, acest lucru se întâmplă după luni de zile.
– Știu că ai o bibliotecă impresionantă de cărți fotografice. Te motivează realizările altor artiști în ceea ce faci?
– Pregătirea mea fotografică se datorează cărților din colecția „Diafragma 9” și albumelor de fotografie apărute. Colecționez de mai mulți ani astfel de albume. Este aproape imposibil să nu te motiveze cărți precum „Exodus” sau „Worker’s” ale lui Salgado, „Trylogy” a lui Lu Nan, „The Mennonites” a lui Larry Towell, „Family Love” a lui Darcy Padilla, „Minamata” lui Eugene Smith, „American Geography” a lui Matt Black, „Cuba” lui Bazan, asta ca să dau doar câteva exemple, mult prea puține. Ele sunt sursă de învățare, de inspirație, de relaxare, de uimire, artiști care și-au dorit să aducă în atenția publicului povești despre viața contextualizată a unor oameni simpli pe care i-au prețuit. Un om fotografiat „trăiește” pentru totdeauna în fotografie, nu mai este îngropat de timp în uitare. Și cred că acesta e un motiv suficient de bun pentru a continua să fotografiezi.
– Care au fost momentele de început și de final ale noii tale cărți de fotografii, „Act de credință”?
– La începutul pandemiei, am făcut primele poze pentru carte. Se instituise starea de urgență, decizie ce afecta viața socială sub toate aspectele ei, inclusiv nevoia unor persoane de a participa la manifestări religioase. În luna Mai a anului 2020, imediat după ce restricțiile s-au mai relaxat, am ajuns întâmplător la o slujbă în aer liber, ținută la Catedrala Mitropolitană din Timișoara, și abia atunci am realizat importanța serviciului religios pentru o bună parte din populație. Prin urmare, am decis să imortalizez diferitele forme de manifestare ale credinței și emoția acestor momente, participând la mai multe evenimente religioase desfășurate în diverse locuri: treisprezece biserici – în principal catolice, dar și mânăstiri ortodoxe răspândite pe teritoriul a cinci județe. Acest demers s-a întins pe aproape patru ani, până în toamna anului 2023. Momentul încheierii proiectului a fost impus oarecum într-un mod artificial. Eu aveam de gând să mai fotografiez pe această temă și pe parcursul anului 2024, până în vară, însă programul tipografiilor a fost dat peste cap de alegerile din acest an. Iar eu, cum prefer să devansez decât să amân, am decis să finalizez acest proiect toamna trecută, am făcut o selecție și am văzut că aveam fotografiile dorite.
„Am încercat să caut să mă las îmbătat de bucuriile și de tristețile oamenilor”
– Imaginile realizate de tine creează un sentiment de fotograf invizibil nesesizat de cei fotografiați Cum ai reușit asta, într-un spațiu foarte intim, în care oamenii vor să fie ei cu ei și ei cu Dumnezeu?
– Probabil că această „invizibilitate” mi se trage de la faptul că obișnuiesc să fac și fotografie de stradă, care te antrenează pentru această abordare. Însă, în cazul de față, pot să te asigur ca nu am fost deloc invizibil, mai ales când pozele au fost făcute în interiorul unei biserici unde oamenii stăteau în bănci iar eu, intrusul, mă plimbam printre ei. Fotografiile făcute în exterior au fost mai simplu de obținut din acest punct de vedere, deoarece la unele evenimente mai erau și alți fotografi, din partea mânăstirii, a episcopiei sau chiar a credincioșilor, iar oamenii erau obișnuiți cu prezența lor.
– Ai avut sentimentul de intrus? Oficial, a fost dificil să ai acces?
– Am avut străfulgerări de moment, care mi-au activat raționalul și m-au făcut să mă întreb de ce sunt, de fapt, acolo? Sunt un necredincios, iar asta m-a făcut să mă simt de multe ori ca un azilant printre cetățenii unei țări străine. Dar, cu trecerea timpului, ceea ce se întâmpla în jurul meu a început să dilueze ceea ce știam și m-a făcut să simt doar ceea ce vedeam. Intuitiv, am încercat să caut și eu „Invizibilul”, să mă las îmbătat de bucuriile și de tristețile oamenilor pe care-i fotografiam. Nu aș putea spune că a fost dificil să am acces în locurile unde am fotografiat. Dimpotrivă, în bisericile catolice, preoții și enoriașii m-au acceptat foarte repede, acest lucru întâmplându-se și în unele mânăstiri ortodoxe unde am avut acordul verbal sau tacit de a fotografia. Dar au fost și cazuri în care mi s-a interzis să fac poze, sau mi s-a permis doar cu condiția ca în ele să nu apară clerul monahal.
„Sub pleoapele închise revedeam ca printr-un geam aburit zilele când eram copil și mergeam la biserică cu bunica”
– Spui singur că nu ești tocmai un tip bisericos: ce te-a atras la subiectul acesta? Te-a apropiat el mai mult de credință? Te-a schimbat sufletește?
– La început, m-a atras potențialul fotografic al subiectului ales. Sunt puține locuri în care poți vedea emoții atât de autentice, atât de puternice ca într-o biserică. Iar pentru mine a fost destul de important ca fotografia pe care urma să o fac să declanșeze o reacție din partea celui care o vede, să-i rămână în inimă. Da, ai dreptate, legăturile mele cu biserica nu sunt prea pronunțate, dar lucrurile nu au stat dintotdeauna așa, mai ales în copilărie și în adolescență. Astfel că, pe măsură ce am avansat cu acest proiect, am început să rememorez diverse amintiri. Și sub pleoapele închise revedeam ca printr-un geam aburit zilele când eram copil și mergeam la biserică cu bunica, țineam posturi, înconjuram biserica în Noaptea de Înviere și simțeam gustul ușor amărui al vinului de împărtășanie. Dar din acele zile nu mai există urme. Timpul a ros în mine ca un cariu în lemn. Iar prin găurile făcute mi se scurg acum doar amintirile. Ce am învățat din această experiență? Că atâta timp cât respecți oamenii pe care îi fotografiezi și încerci să-i înțelegi, atâta timp cât se creează empatie și conexiune cu ei, poți fotografia orice.
– Ce se-ntâmplă cu oamenii prinși în rugăciune, cum le-ai perceput aura, starea emoțională?
– Este impresionant să vezi cum fumul de tămâie se ridică până la înălțimile Cerului, împreună cu sutele de rugăciuni spuse în gând sau în șoaptă, cum lumina istovită se strecoară prin geamurile naosului și atinge icoanele, asemănătoare unor fotografii polaroid peste care a trecut timpul. Sau cum muzica psaltică, acompaniată de dangătul clopotelor, îmbracă mormanul de tăcere moartă și o trezește la viață. Și, odată cu asta, să vezi cum lacrimile se scutură de pe gene, ca picăturile de rouă de pe firele de iarbă și le inundă oamenilor obrajii. De multe ori, m-am gândit: câți dintre cei prezenți acolo îl caută pe Dumnezeu și câți doar uitarea propriilor suferințe? Dar ca să-l parafrazez pe Voicu Bojan, cel care a scris eseul cărții, „mi s-au dat doar văzutele. Fiindcă nici un aparat fotografic, oricât de performant, și nici un ochi, oricât de antrenat pentru detalii, nu poate pătrunde în pliurile sufletului omenesc, pentru a discerne, ca pe lamelele unui microscop, ce fel de microorganisme mișună pe acolo”.
Romanian