ANTOLOGIE „AS”
• Într-un colț de țară, acolo unde se înnoadă pământul românesc cu cel al bulgarilor și cu apele Mării Negre, ascunsă în pântecele unui deal, își doarme somnul de milenii o lume străveche și plină de mister: Peștera de la Limanu. Întortocheată ca un labirint, cu sute de galerii care șerpuiesc pe sub sat și pe sub lacul din apropiere, în ea și-au găsit adăpost, mai întâi dacii urgisiți de romani, apoi creștinii primelor veacuri, care au căutat însingurarea sau un loc de rugăciune. În ultima vreme, oamenii au devastat peștera, dar misterul ei a rămas •
Peștera cu americani

Celebră mai ales pentru stațiunile ei de pe litoral, cu plajele lor însorite și întinse, puțini dintre turiștii ce se îndreaptă vara către Mangalia sau Vama Veche știu că dincolo de liziera de asfalt a șoselei, câmpia Dobrogei este un pământ ce geme de istorie din toate veacurile. Aici s-au întâlnit mai multe lumi, fiecare cu culoarea și parfumul ei, fiecare cu durerile și frumusețile sale. De la vremea de aur a gânditorului de la Hamangia, la timpurile glorioase ale dacilor, la rafinata lume grecească din coloniile de pe malul Mării Negre, la romanii mereu însetați de cuceriri, la sciți, sarmați, turci, tătari, lipoveni… Dobrogea este și un tărâm fabulos al peșterilor. Aici se află minunata peșteră a Sfântului Andrei, aici este peștera Sfântului Cassian, peșterile din Cheile Dobrogei. Aici sunt uimitoarele grote de la Basarabi. Și tot în Dobrogea se află și peștera La Movile, pentru care americanii de la NASA au venit cu sufletul la gură, să vadă primul loc de pe planeta noastră unde s-a descoperit viață în mediu fără oxigen, același mediu ca pe Marte. Iar la câțiva kilometri de Movile, se află peștera Limanu, cea mai încâlcită peșteră din România. Mai puțin spectaculoase ca peșterile de munte, pline cu stalactite și stalagmite, peșterile dobrogene sunt mai puțin grandioase, dar mai calde și mai favorabile viețuirii, și au strâns în ele mai multă istorie. Așa s-a întâmplat și la Limanu.
Un loc de pierzanie

Zi de duminică liniștită. Litoralul e pustiu, satele adormite. Drumul de la Mangalia spre 2 Mai lasă pe stânga stațiunile aflate acum în „concediu de odihnă”. Înainte de a ajunge la destinație treci peste lacul Mangalia. Dincolo de apă, de pe pod se vede un sat alungit pe coama unui deal. Este Limanu. După pod, se desprinde un drum la dreapta. Satul doarme. Un măgar și câteva rațe moțate par să fie singurii lui locuitori. Vreau să ajung la peștera Limanu, dar nu există niciun indicator. Intru pe una din ulițe. Sat mare, cu multe case, cu garduri din piatră gălbuie.

Mă duc la prima poartă și întreb de peșteră. Două femei și un bărbat stau sprijiniți de un gard metalic, decorat cu flori albe și inimi verzi. În spate se vede o casă albastră, în stil dobrogean, cu cerdac, umbrită de bolți de viță de vie. „Da, peștera e aproape, dar nu știu nimic despre ea”. Chiar nimic? Nu, ce să știe, cele două femei n-au fost niciodată în peșteră. Una din ele pare mai în putere, poartă un halat de casă albastru, un batic alb și ochelari cu lentile galbene. Îmi spune că bătrânii care mai știau câte ceva au murit, că nu mai e nimeni în sat care să știe ce e cu peștera. Cealaltă femeie, mai în vârstă, e mai dornică de vorbă și are în glas o adiere de mister. O cheamă Stana. „Peștera asta e ramificată ca vinele pomului”, zice. „Pe oriunde mergi, ajungi în același loc. Toată-i la fel, nu știi unde ești, unde ai ajuns, te învârți dintr-un loc în celălalt și nu-i mai găsești gura. E un loc de pierzanie, de-aia lumea din sat nu se duce acolo.” În peștera de la Limanu au pierit oameni. Au intrat ori să se ascundă, ori din curiozitate, nu au știut să mai iasă și acolo le-au putrezit oasele. Ei, sătenii, se feresc să intre în ea. E ca un loc blestemat. Odată, unul din săteni a săpat o fântână și când a ajuns mai adânc cu săpatul, au ieșit din pământ lilieci. Asta înseamnă că fântâna dădea cumva în peșteră. Cine știe cât se întinde. Și-a întins coridoarele chiar și în beciurile unor săteni. Bărbatul, care până acum a tăcut, aprobă și intră și el în discuție. El a fost în peșteră de mai multe ori. Tatăl lui, „moșu”, cunoștea peștera cel mai bine. El îi scotea pe cei rătăciți, cunoștea toate cotloanele. Odată s-au rătăcit trei copii. Au intrat în peșteră și nu s-au mai întors trei zile. S-a dus moșu după ei, să-i scoată. Și-au ars copiii și hainele de pe ei ca să facă lumină, dar n-au mai găsit drumul înapoi. Moșul i-a adus acasă, iar copiii au povestit că, rătăcind prin cotloanele peșterii, au auzit, la un moment dat, deasupra, bătând „cloapetele”: se aflau sub biserică! Altădată, o femeie stătea și plângea în fața peșterii. Bărbatul ei, Virgil, era în peșteră de mai multe ceasuri și nu mai ieșea. Au trimis sătenii după „moșu”. Acesta s-a afundat în peșteră pipăind cu degetele tavanul. Știa pe unde trebuie să o ia după forma pietrei. Îl striga pe nume pe Virgil și se îndrepta spre locul de unde venea răspunsul. Așa l-a scos afară. Omul zicea că peștera îl vrăjise. A intrat cu o cutie de chibrituri, a aprins un băț, a făcut câțiva pași, a mai aprins unul și încă unul. Voia să vadă ce urmează mai încolo, după cotitură, după pietrele din față, ce-o mai fi la stânga, unde se vede o ferestruică în piatră, și tot așa, până a terminat chibriturile și nu a mai găsit drumul de întoarcere. A rămas prins în mrejele peșterii. Nicolae se aprinde tot mai tare. Gesticulează des și povestește cu mândrie despre „moșul” lui. El nu știe peștera cum o știa tăică-său, dar a umblat și el prin multe cotloane. „Când eram mici, eram niște draci de copii. Când intra în peșteră cineva, marcându-și drumul cu un ghem de sfoară, pe care îl desfășura pe unde trecea, ca să nu se rătăcească, noi luam capătul sforii și-l duceam de la intrare într-un cotlon, ca să nu mai găsească drumul.” Râde, amintindu-și de năzdrăvăniile din copilărie, dar apoi devine dintr-o dată serios. Îmi povestește cum a ajuns odată într-o galerie gâtuită tare și cum a trecut în altă cameră, unde nu mai intrase nimeni de multă vreme. Din loc în loc, sub talpa piciorului suna a gol. În galeria cea neumblată a găsit o sfoară, rămasă de la cineva care ajunsese acolo, cine știe când. „Când am pus mâna pe firul de sfoară s-a făcut praf, așa de veche era.”

O iau în direcția indicată de săteni. Pentru ei e simplu: ții cărarea pe deal, până vezi niște pietre mai mari, aproape de copacii care se văd în depărtare. Acolo e peștera. O iau spre o pădurice de pini, pe marginea unei vâlcele adânci. De o parte este lacul liniștit, cu malurile învelite în vegetație de baltă. De cealaltă, vâlceaua, acoperită doar de ierburi sărace. Pământul scrâșnește sub tălpi și nu pricep de ce. Mă uit mai bine: ierburile sunt împestrițate cu mii de cochilii mărunte și albe. Cioburi de scoici. Pe măsură ce mă apropii de pădurea de pini, cochiliile se amestecă cu conuri de pin căzute, formând, împreună cu ierburile, un covor ciudat și incomod. Versantul văii e străbătut de două mănunchiuri de dâre, săpate cândva de ape. De departe, par a fi urmele lăsate de o vrăjitoare rea. Mă uit după pietrele date ca reper de săteni, dar nu le văd. Cărarea a dispărut de mult. Mă îndrept spre lac, unde terenul pare mai stâncos. Mă învârt, mă întorc, peștera nicăieri. Peisajul e uniform, iar eu caut în zadar intrarea în lumea de sub pământ. Mă întorc înapoi în sat și mai întreb o dată. Mi se dau aceleași repere, dar abia acum înțeleg că, de fapt, m-am plimbat tot timpul pe spinarea peșterii și că intrarea este în pantă, în vâlcea. Între pietrele gălbui, care ies din deal ca niște oase de mamut, se vede o poartă mică, metalică, țintuită într-un zid de beton. Pe poartă e pictat cu vopsea roșie un craniu și două oase încrucișate. În diagonală, cineva a scris cu alb: „A iubi este cel mai frumos lucru”. Mai sus, un număr de telefon mobil, pentru cei care vor să viziteze peștera.
Călătorie sub pământ

Cătălin Vilău are 18 ani și de doi ani este călăuză la peștera Limanu. E atent, tacticos, conștient de importanța misiunii sale. Mai întâi curăță încet treptele și intrarea, apoi descuie poarta și îmi oferă o lanternă. Știu că peștera are o lungime de aproape patru kilometri, la care se mai adaugă alți kilometri de galerii ramificate, întortocheate, așa că îi cer să mă ducă doar în locurile pe care le consideră mai interesante. Băiatul îmi arată o hartă a peșterii care seamănă la prima vedere cu planul unui oraș imens, organizat în trei cartiere. Sunt cele trei secțiuni ale peșterii. Galeriile reprezentate în plan par străduțe întortocheate, întretăiate, comunicând unele cu altele sau înfundându-se brusc în câte un colț de hartă. Îți trebuie câteva zile bune ca să parcurgi toată peștera.

Din intrarea spațioasă, unde poți sta în picioare, se intră într-o sală largă, apoi nu mai știi unde ești. Mergi ba cocoșat, ba pe vine, ba la stânga, ba la dreapta, iar piatra gălbuie e la fel peste tot. Nu găsesc niciun reper, în afara unor săgeți roșii, din loc în loc, care nu știu încotro trimit. Pereții sunt plini de funingine și mâzgăleli, aproape nu văd colț de piatră fără scrijelituri. Rodica, Mihai, Raquel, Duți, Grasu… Ici și colo câte un chip hidos rânjește către mine de pe pereți. Am sentimentul că am coborât într-o lume a umbrelor, care mă urmăresc la fiecare pas, lățindu-se slute pe pereți: Doru, Mariana, Nicu… Cătălin aproape aleargă, fără să stea deloc pe gânduri, de parcă ar fi pe ulițele satului. Cunoaște peștera ca pe buzunarul lui. E întuneric de smoală, dar în lumina palidă a lanternelor, peștera parcă e din ce în ce mai aglomerată de umbrele celor ce și-au lăsat numele acolo. Nu se aude decât zgomotul pașilor noștri. Înainte de a se pune poarta, mai intrau animale sălbatice în peșteră. O vulpe își făcuse cuibul aici într-un an. Dar acum e pustiu, liliecii sunt singurii stăpâni, ei și jivinele mărunte. Ne strecurăm pe străzile înguste ale orașului subpământean. Într-un loc se vede câte o fereastră, parcă săpată de mâna omului, ce dă într-o încăpere retrasă. În altul, bolovani uriași par să întrupeze ființe din altă lume. Într-un perete se vede o firidă, în care fumega cândva un opaiț. Miroase a piatră veche, miroase a milioane de ani. Nu e mai frig decât afară. Ajungem „la lilieci”. Pe jos e un covor moale, de guano. Cuiburile liliecilor sunt goale. S-a înserat deja, iar zburătoarele ies afară prin spații special lăsate pentru ei. „Sunt specii protejate”, îmi spune Cătălin. Apoi mergem „la paturi”. Ieșim din galeriile strâmte, prin care am mers aproape în genunchi, și pătrundem în niște săli largi, cu pereții drepți, regulați. Aici se vede clar mâna omului. Dacă te uiți mai atent, se văd și urmele lăsate de uneltele cu care s-a săpat în calcarul moale. Din sala cea mare se adâncesc două încăperi mai mici, patrulatere, în fundul cărora se vede ceea ce călăuza mea numea „paturi”: niște pietre fasonate, alungite, asemenea unor banchete. Apoi mergem „la oase”. Peștera este aproape perfect orizontală. Nu urcă, nu coboară, nu are „etaje”. Ajungem într-o galerie plină de oase maronii, de animale. În pereți se zăresc mai multe firide dreptunghiulare, săpate de mâna omului, în care sunt așezate oase, ca într-un relicvariu. Imaginea e lugubră, te trec fiori. Cătălin nu știe cine le-a aranjat așa. „Până la marginea satului”, îmi răspunde tânărul, cu o oarece ezitare. „Dar unii zic că ajunge în Bulgaria. Nu știu dacă e așa. Nu e mult până în Bulgaria. În sat se zice că unii au reușit să ajungă în Bulgaria, după câteva zile de mers prin peșteră, dar că ieșirea de acolo este astupată. Nu mai trăiesc bătrânii care au trecut la bulgari.” Ne întoarcem spre ieșire, după un drum amețitor prin măruntaiele pământului. Ies la lumină cu sentimentul că am făcut o călătorie în lumea de dincolo. O lume tulbure, nedeslușită, populată de umbre.
La icoane

Profesorul Vasile Boroneanț se ocupă, de mulți ani, de arheologia peșterilor. În anii ‘70 a făcut cercetări și la Limanu. A găsit ceramică, și grecească și romană, dar cea mai multă este dacică. A găsit desene rupestre, tot din vremea dacilor, cavaleri, figuri de oameni, animale. Dar a găsit desenate și cruci la Limanu – simple și răsturnate – din perioada primilor creștini, poate daci creștinați de timpuriu, poate creștini refugiați în vremea persecuțiilor. Câteva inscripții în slavonă, scrise cu caractere chirilice, trimit spre secolele 9-11 după Hristos. Dar, din păcate, nu poți face arheologie cu lanterna. Peștera ar trebui electrificată, cel puțin în primul din cele trei sectoare ale ei. Oricum, e posibil să fie prea târziu ca să se mai facă ceva. Inscripțiile pe care le-a descoperit acum treizeci de ani nu mai există, au fost acoperite de mâzgălituri recente. Întreaga peșteră este vandalizată, acoperită de sute de graffiti ale vizitatorilor inconștienți.

În tradiția locală, peștera se numește „La Icoane” sau „Peștera de la baltă”. „Ce icoane erau acolo?”, întreb nedumerită. „Icoană înseamnă în limba veche «chip», «imagine». Nu e vorba de icoane în sensul creștin. Acolo erau niște chipuri din piatră, chiar la intrare. Bolovanii de la intrare au fost sculptați, când am făcut eu cercetări se vedeau clar trăsăturile umane, ochii, nasul, gura. Acum sunt răsturnați, nu cred că se mai vede ceva. Deci erau niște capete de piatră care vegheau la intrarea în peșteră. De aceea sătenii au numit peștera «La Icoane». Figurile astea au fost făcute probabil demult, în vremea dacilor, poate ca un semn de recunoaștere pentru locul prin care se intra sub pământ, ori, cine știe din ce alte motive.”
Trădare și moarte

Acum mai mult de două mii de ani, după ce Burebista a fost înlăturat de la domnie, regatul marelui rege s-a împărțit în mai multe ținuturi mai mici, conduse de căpetenii locale. În Dobrogea existau trei astfel de prinți, care nu trăiau tocmai în bună pace. Unul dintre ei, Rholes, a pornit cu război împotriva vecinului său Dapyx, și a adus în ajutorul său și pe romani. Romanii nu au ezitat să vină, mai ales că Rholes le dăduse și el o mână de ajutor când au avut nevoie. Fortăreața în care se refugiase prințul dac a căzut prin trădare. Dapyx a fost ucis iar fratele lui a fost luat prizonier. Populația s-a refugiat într-o peșteră mare, din apropiere, numită Keiris. Oamenii au luat cu ei și vitele și alte lucruri de preț, punându-le la adăpost sub pământ. Dar romanii au căutat toate intrările „întortocheate și greu de găsit” – cum le numește istoricul grec –, le-au astupat și i-au înfrânt pe cei din peșteră prin înfometare. Vasile Pârvan a încercat să dea de urma acestei peșteri, dar a căutat-o mai mult pe la Gura Dobrogei, deși s-a gândit, la un moment dat, că ar putea fi vorba de Limanu. Profesorul Boroneanț este convins că peștera de la Limanu este peștera Keiris, căci prea multe se potrivesc. Peștera avea mai multe intrări, unele săpate dinspre interior spre exterior. Acum toate sunt blocate și peste ele a crescut vegetație. Dacii au știut, când s-au adăpostit în peșteră, că pot ieși pe altă parte, dar romanii au găsit toate ieșirile. Unele galerii au fost prelucrate de oameni și folosite pentru adăpost, ori chiar ca altare sau morminte. Pereții au fost întăriți cu ziduri sau coloane de piatră. Există și încăperi care au fost zidite. Sunt toate semnele că peștera a folosit ca adăpost în vremea dacilor. În plus, peștera este, într-adevăr, teribil de întortocheată, așa cum spune istoricul grec, și nici o altă peșteră din Dobrogea nu s-ar potrivi la fel de bine cu străvechea Keiris.
Peștera de la Limanu a fost pentru dacii din zonă ultimul refugiu, ultima speranță. Vremurile au trecut, iar peste orașul subteran de la Keiris se întind astăzi apele ghiolului și casele din sat. Keiris doarme, ca o imensă rădăcină de copac adânc înfiptă în pământ, îmbrățișând din străfunduri dealul, lacul și satul. Pentru cei ce au ochi să vadă, umbrele dacilor trădați încă alunecă încet, fără odihnă, pe pereții pângăriți ai peșterii de la Limanu, printre sutele de nume ale celor ce le-au tulburat liniștea. „A iubi este cel mai frumos lucru.”
Fotografii de MARIAN COMAN