Fericire cu gust de pește – JURILOVCA

DRUMURILE VACANȚEI

• Lucrurile se schimbă în România, și când e vorba de păstrarea tradiției. Dacă până acum, modele erau satele vechi, de munte, din Bucovina și Transilvania, în lupta pentru podium intră, cu șanse mari la o medalie de aur, o așezare de pescari din Dobrogea: Ju­rilovca. Compe­ti­ția pen­tru păstrarea și integrarea tradiției în prezent me­rită, și ea, o olimpiadă. Olimpiada identității, a oame­nilor care dau valoare trecutului •

Strada Viilor, unde cândva a fost o mică pod­gorie, este marginea satului Jurilovca. De pe acest mic deal pot să văd întregul la­bi­rint de canale și stufăriș al lacului Razelm, ce se întinde până la orizont. Un tărâm fabulos, de sclipiri de ape și unduiri foșnitoare, ce pare că își schimbă for­mă la cea mai mică adiere. Miroase a nămol, a pă­mânt dospit de ape. Câteodată se aud glasuri ciu­date de păsări – se vaită, se cheamă sau se bucură în desișul trestiilor. Apoi soarele amiezii pune un clo­pot de foc peste lume, în care cine e prins nu se mai poate mișca. Strada Golovița, stra­da Doloșman, strada Poștei… Privesc cu uimire la casele alb-al­bas­tre, cu ferestre pictate, acoperite cu stuf. Ușile, prid­­voarele, chiar și florăria din jurul acoperișului este pictată. De-a lungul ulițelor sunt pomi atât de încărcați cu roade, încât stau să se rupă – smochini, corcoduși, piersici, caiși, pruni. Mă opresc în dreptul unui corcoduș să rup câteva poa­me dulci-acrișoare. La umbra pomului, în toropeala amiezii, dorm două pisici, care nici nu se sinchisesc de mine. La răs­pân­tii de drumuri, încă poți recunoaște ve­chile cârciumi cu obloane mari. În centrul satului se înalță marea biserică lipo­ve­nească, cu cupolă aurie. Și ulițele prăfuite au fost asfaltate. Toate. De-a lungul lor se află pensiuni alb-albastre, în stilul caselor vechi, de odinioară. Și mai este portul: fostul canal, pe care pescarii își trăgeau bărcile, astăzi a devenit un mic golf plin de șalupe și iahturi, un spectacol ce poate fi privit de pe îmbietoarele terase ale res­taurantelor cu specific pescăresc.

Poveștile lui Maxim

Regele Carol și ciorba de pește

Locuiește la ultima casă din Jurilovca, dincolo de cimitir. Vine către poartă mer­gând rău cu un picior. Are părul alb, zu­lufit. O față arsă de soare și o privire albastră, directă, de om trecut prin multe. M-a primit în curte. Ne-am așezat pe prid­vorul casei, cu fața către lacul Razelm, ce se vede dincolo de grădină. Îl cheamă Ma­xim și este din neam de pescari lipo­veni. Privindu-și din când în când palmele bătătorite, mi-a spus trei povești pescărești din familia sa.

„Străbunicul era primar în Jurilovca, și pe vremea lui, venea aici regele Carol să mănânce borș de pește. La una dintre vi­zite l-a întrebat pe străbunicul meu care este secretul unui borș atât de gustos. Bă­trânul i-a spus prima oară că secretul e apa – borșul e făcut cu apă din lacul Razelm. Bucuros, regele a plecat acasă cu un butoi de apă din lac. Când s-a întors în anul ur­mător, regele i-a spus străbunicului că ciorba nu ieșise așa de bună ca a lui. Atunci bătrânul i-a spus că un alt secret e ca peștele pus în oală să nu fie spălat foarte bine, ci doar clătit în puțină apă. A plecat regele și, când s-a întors, a zis, supărat, că ciorba tot nu-i ieșise ca în deltă. «În cazul ăsta» i-a zis străbunicul, «aveți nevoie de un bucătar lipovean, care știe cum și ce să pună în oală». Atunci re­gele i-a cerut un bucătar să îl ia la București, la palat. Străbunicul i-a găsit o lipoveancă tânără, să îi gă­teas­că. De-atunci, regele nu a mai venit la ciorbă în Jurilovca, semn că ăsta fu­se­se secretul. Iar drept mulțumire, Măria sa i-a dăruit străbunicului o caleaș­că. Și pentru că nu știa ce să facă în Ju­rilovca cu ea, a săpat un fel de peșteră în mal, lângă port, și a băgat-o acolo. Dar la o ploaie mare, pământul a curs la vale și caleașca primită de la rege a fost în­gropată în malul surpat. Și astăzi e tot aco­lo, ce-o mai fi din ea. Eu am moștenit terenul acela și i l-am vândut unuia din sat, care a câștigat 500 de mii la loto, în Spania. I-am zis să săpăm, să vedem ce a mai rămas din caleașcă, dar nu a vrut. E și acuma acolo, îngropată în pământ.”

Bunicul, vodca și gazul lampant

„Bunicul pescuia la calcan și pentru asta trebuia să te duci pe mare, la apă adâncă… doar rame și pânză avea la barcă pe vremea aceea. A ieșit el și cu doi feciori ai lui, unul mai avea doar câteva zile să plece în armată, Iegor, de mi-a fost naș de botez. Ajunși în larg, odată s-a întunecat cerul și n-au apucat să scoată sculele sau să tragă la mal, că a izbucnit furtuna. Valuri tot mai mari… bu­nicu’ ținea cârma, unul din băieți scotea apa cu găleata, celălalt ținea barca, să nu o pună de-a curmezișul, să nu îi răstoarne, dar era prăpăd. Și-atunci bunicul și-a dat seama că e gata, «Noi pierim aici…», a zis. Din cauza băuturii, bunica aproape că ajun­sese să îl blesteme, că aveau 7 copii și mare lucru nu se alegea de ce pescuia. Bătrânul s-a speriat. Da­că ajunsese la vorbele ei? Că el, dacă murea, murea, dar de ce să se pră­pădească și copiii lui?! Așa că a lăsat cârma în plină furtună, s-a pus în genunchi în barcă și a în­ceput să se roage cu glas tare: «Doamne, Dumne­zeule, sunt un păcătos, dar de ce să piară și copiii cu mine? Ce rău au făcut ei? De ce să pier eu și să piară și ei cu mine? Scoate-ne la mal, și eu din ziua de azi nu mai pun strop de băutură în gură, și o să fiu om! Numa’ să ajungem cu bine la mal!». A pus jurământ bătrânul. Și-atunci Dum­nezeu i-a luminat mintea și i-a dat gân­dul cel bun: și-a amintit că are o damingeană cu 10 litri de gaz lampant în barcă și ăla, dacă îl verși în apă, pe lângă barcă, nu mai lasă apa să facă valuri-berbece, o ține cumva strânsă. Și așa s-a apucat bunicul să toarne, din când în când, câte o cană de gaz pe lângă barcă, și apa rămânea întinsă și nu mai făcea valuri… Și au ajuns la mal. Nu a spus nimănui acasă despre ce a pățit, și mama povestea că bunica Evdochia tare s-a minunat de el și se ruga pe ascuns la icoane – «Doamne, nu știu ce minune ai făcut, da’ ține-l așa…».

Pustnicii apelor

„Pe vremea despre care vorbesc, pescarii aveau plasele de pescuit din bumbac și cânepă și trebuiau toate unse cu catran, ca să nu putrezească. Stăteau la pescuit zile la rând, ca niște adevărați «pustnici ai apelor» – doar din când în când trăgeau la vreun mal, în­torceau barca cu fundul în sus și se adăpos­teau sub ea, să doarmă. Bărci mari, cu rame și pânze, mahune, în care puteau încărca și cinci tone de pește.

Brigada în care era tata pescuia în anul ăla cu taliene și caramace, către Sahalin. Era primăvară. Și zicea tata că au mers să verifice plasele, și când să pună peștele în mahună, s-au pomenit că în plase au găsit prins un mastodont de morun. Uriaș, nu mai văzuseră așa ceva. Puternic, mare, de nu știau nici cum să îl pună în barcă. Și-atunci, ce s-au gândit ei? Era pe vremea aia strictețe mare, cu mulți grăniceri, cu bărci încuiate cu lacăt seara, la malul mării… S-au gândit să meargă să vor­bească cu căpitanul grănicerilor, să vină să tragă cu pușca în morun, ca să îl doboare, să poată lua dihania. Au legat plasele și au mers la căpitan. Când au ajuns la el și i-au spus ce vor să facă, ăsta, un oltean, a crezut că pescarii fac glume cu el… cum să meargă să împuște peștele? «Bă, voi vă bateți joc de mine?». Deja pescarii erau îngrijorați că le sparge plasa, că or să piardă și peștele, și sculele. În cele din urmă, după ce pescarii s-au jurat că nu e glumă, căpitanul a mers și a luat de la rastel arma și 5 car­tușe. Și când s-a urcat în barcă să pornească, i-a ame­nințat că, dacă e o glumă, îi desființează. S-au jurat pescarii din nou și au pornit. Au ridicat plasa încet și nu vorbea niciunul. Stăteau trași în barcă să nu îi vadă peștele, să nu îl sperie, că dacă se apuca ăla să se lupte cu ei, praf le făcea și sculele, și bărcile. Mo­runul dacă se simte înghesuit, e periculos! Au tot ru­lat plasele, și apa s-a împuținat, și când peștele a ajuns lângă barcă, tata i-a zis căpitanului, să îi tragă în cap morunului. A tras căpitanul o dată, apoi a în­cărcat, și buf, a tras încă o dată! L-a nimerit! Și-au strâns plasele încet și l-au agățat cu cârlige, bahor le zice, pentru pești mari, că nu îl poți lua cu mâna dacă e mare. Și nici nu puteau să îl pună în barcă, cât era de mare! Așa că i-au pus o funie pe sub branhii, pe cap, și așa l-au dus prin apă până la cherhana. Dar acolo nu intra pe linia de transport, nu încăpea în va­goneți… așa era de mare. Avea peste 500 de kilo­grame… L-au tranșat și l-au cărat pe bucăți, în cele din urmă. După cum era obiceiul în acei ani ai co­munismului, pescarii au primit doar mațele peștelui, ca să își facă borș”.

Katiușa

Chiar când intri în portul Jurilovca, pe partea dreaptă, este un mic magazin pe care nu ai cum să îl ratezi: în interiorul său strălucesc vechile costume ale lipovenilor, într-o expoziție cu vânzare. De la celebrele kokoshnice, ca niște coroane de regine, și până la rochii și cămăși multicolore, tradiția lipo­ve­nească a locului poate să fie descoperită mai ales dacă stai de vorbă chiar cu creatoarea acestor minu­nății, Valeria Grigore.

„Eu provin dintr-o familie de lipoveni și am făcut acest magazin în amintirea bunicii mele, Si­mion Ecaterina, pe care toți o alintau Katiu­șa. Am zis să duc mai departe ce am învățat de la ea: tradiția lipovenească. Când străbunii mei au fugit din Rusia și au ajuns în România, nu purtau costume așa de bogate cum vedeți aici, erau niște refugiați îmbrăcați în haine simple, fără podoabe. Dar înainte de asta, când erau chemați la curtea țarului, invitați de Ecaterina și Alexandru al II-lea, se îmbrăcau cu aceste costume strălucitoare. Era costumul din ținutul Volgăi, de unde se pare că au venit staroverii, lipovenii de astăzi. Femeile purtau subca plate (rochie) cu kofta (haină) și salika (basma de caș­mir), iar bărbații purtau rubașcă (cămașă) și pin­jac (hai­nă). Pe vremuri, bunicu pleca la pescuit, iar eu ră­mâ­neam cu bunica ziua-ntreagă, și ea îmi po­ves­tea din trecut și îmi cânta cântece vechi, rusești…”.

Pe vremea când Valeria asculta poveștile bunicii sale, în Jurilovca aproape toți bărbații erau pescari. Exis­ta o cherhana unde se lucra în trei schimburi, exis­tau trei ghețării, oamenii vorbeau doar lipo­ve­nească și nu prea se amestecau cu alte neamuri. Deși multe s-au schimbat de atunci, unele tradiții au rămas, în special cele legate de biserică. Și au rămas și amintirile, să plutească peste lac și peste stuful ce se leagănă unduitor. „Mergeam la mare cu bunicii, ne luau cu ei la pescuit. Stăteam cu ei pe malul mării și acolo ne găteau și mâncam din ce prindeau. Erau mâncăruri tradiționale care astăzi nu mai există, re­țetele s-au schimbat. Pe atunci, aveai un cartof-doi, o ceapă și un ardei, oțet și eventual usturoi, pătrunjel sau leuștean din grădină. Se făcea o ciorbă de hamsie și era incredibil de gustoasă. Erau și zile în care prindeau mo­run sau păstrugă și făceau ciorbă, dar foloseau foarte puține ingrediente. Acum, la ciorba de sturion i se spune storceag și e cu ou și cu smântână, or, pe timpul bu­ni­cului meu era ca o tocăniță, cu bucăți mari de sturion, cu cartofi, ceapă, ardei, și even­tual roșii, când era sezonul lor, și ieșea o mâncare mai groasă. Arși de soare, plini de nisip și sare, mâncam cu toții acolo, în ju­rul ceaunului și eram așa de fericiți! Când veneau de la mare cu stavrid, hamsie, sau bu­căți de sturion, chefal, aveam o copaie din lemn, în care puneau peștele cu sare, aproa­pe îl acopereau în sare. Apoi se de­săra, se punea la uscat și se afuma. Îl înve­leam în ziare și îl puneam în pod, la păs­trare pentru iarnă. Iarna, aveam li­jancă, o sobă lipovenească cu un cup­tor mare, unde bunica punea, în tăvi, gutui, nuci și mere, scotea o bucată de pește afumat, cartofi copți și mâncam pe sobă. Ne dă­deau icre negre la mic dejun și noi nu le mân­cam, că nu ne plăceau. Cum nu aveau frigider, aveau o anumită metodă ca să le păstreze – le puneau în borcă­ne­le cu sare și apoi le îngropau la un metru în pământ, ca să stea la răcoare. Le fo­loseau la oca­zii speciale – dacă mergeau la doctor sau când făceau un cadou im­portant”.

Valeria vinde spectaculoasele sale costume lipovenești mai ales celor din comunitatea lor, care nu este deloc mică – se întinde de la Mangalia până în Deltă și apoi în sus, pe tot vestul țării, spre Bră­ila, Iași sau Botoșani. Și la București este o comunitate importantă de lipo­veni. Dar le vinde și turiștilor curioși, ajunși în Jurilovca. Fiecare mărgică și fie­care cusătură din aceste costume as­cund câte o amintire din viața de altădată a lipovenilor.

De ce e bine să te întorci acasă

De la un sat simplu și rudimentar de pes­cari lipoveni, astăzi, Jurilovca a de­venit o destinație turistică de vis. Poți găsi aici de la pensiuni tradiționale, case alb-albastre tencuite cu pământ, până la hotel de patru stele. Și de la mese tra­diționale, așternute în curtea casei (așa cum este superbul punct gastronomic local, Casa Ilinca), până la restaurante cu ștaif, cum sunt Bold, Orka, La Nă­vod. Circulă vorba că satul Jurilovca a devenit o sta­țiune importantă, mai ales pentru că toți cei plecați la muncă în străinătate s-au întors acasă și și-au des­chis propriile afaceri în tu­rism. Un sâmbure de ade­văr există: chiar dacă nu toți cei plecați s-au întors, mulți dintre ei au făcut-o și afacerile lor în turism sunt cele mai vizibile. Asta, și pentru că primarul co­munei Jurilovca, Eugen Ion, a asigurat o bază: de la străzi asfaltate, apă curentă, port extins și până la organizarea celui mai mare festival al borșului pes­căresc. Am stat de vorbă cu câțiva dintre cei ce au pornit afaceri în „noua Jurilovca”, ca să înțeleg care pâine e mai albă – cea de acasă, sau cea din stră­inătate. Restaurantul Bold are o terasă cu priveliște de vis, către port și către lacul Razelm. Vasile Bold, proprietarul, este un fost pescar de-al locului, care a plecat la muncă în străinătate și cu ceea ce a învățat acolo, s-a întors să își deschidă propria afacere acasă: un restaurant în culorile tradiționale alb-albastru, acoperit cu stuf: „Am lucrat ca bucătar la restaurante din Roma, apoi în Emiratele Arabe și, în ultimii ani, pe Coasta de Azur, la Nisa. I-am avut clienți și pe Bill Gates, și pe Claudia Cardinale, și pe câți alții… dar două lucruri m-au făcut să mă întorc acasă. Pe de o parte, în străinătate, oricât de bine ar fi, patronii te storc ca pe o lămâie, și când nu mai rămâne nimic din tine, te aruncă. Pe de altă parte, aici sunt acasă, pot să construiesc ceva așa cum vreau eu, pot să dau o valoare în plus unui loc de suflet și să duc mai de­parte tradiția alor mei. Și în România poți să trăiești bine – e nevoie doar să fii serios, să te ții de treabă și să ai răbdare”. După ce am vizitat și crama restau­rantului Bold, plină doar cu vinuri dobrogene ex­cepționale, am mers la Casa Ilinca.

Dacă la Vasile Bold, datorită experienței occidentale, poți servi și feluri mai sofisticate, la punctul gastronomic Ilinca se mănâncă doar tradițional: într-o curte tipic lipovenească, icrele de știucă, crapul pe varză și plachia sunt un deliciu gătit în fața ta. „Soțul meu este din Babadag și eu sunt din Constanța”, îmi spune proprietara, Ilinca. „Am luat această casă veche, lipovenească, în pandemie, ca să avem un refugiu. Dar când am văzut câți turiști vin aici, mulți în trecere către Gura Portiței, am zis să încercăm să deschidem un mic restaurant, așa cum era pe vremuri, când mergeai și mâncai în curtea omului. Am optat pentru formula de punct gastro­nomic local, pentru că e mai simplu cu actele – e ca la agropensiune, îi dai turistului să mănânce din ceea ce gătești pentru tine, în casă. Am deschis anul trecut, și deja de la 10 mese, a trebuit să ne extindem și să dublăm locurile”. Micul restaurant este spec­ta­culos și pentru felul în care vechea casă lipovenească a fost restaurată. Toată dantelăria de lemn, de la acoperișul de stuf, cea din jurul ușilor și a ferestrelor, este așa de bine realizată, încât am întrebat cine i-a ajutat. Răspunsul a fost „Toli din Sarichioi”. Așa am ajuns în satul de lângă Jurilovca, Sarichioi, în ate­lierul meș­terului tâmplar „Toli”, adică al lui Anatol Cu­ruzan. Anatol este și el lipovean și a moștenit ta­lentul tâmplăriei de la bunicul său: „Bunicul era priceput cu lemnul și eu îl mai ajutam. Mi-a plăcut să desenez, și am avut o pasiune pentru casele vechi din zona noastră. Înainte, doar cei bogați își permiteau să își împo­dobească cu lemn casele, nu era pentru ori­cine. Eu am mers și am desenat modele de la case vechi și a fost destul să fac și eu una la fel. Au început să curgă comenzile, că acum, abia facem față: toată lumea vrea aspect de casă tradițională lipovenească, pentru că turiștii asta caută – specificul locului”. Ana­tol m-a dus să îmi arate una dintre cele mai vechi și frumoase case de lipoveni din Sa­richioi – dantelăria din lemn este superbă, greu de crezut că în urmă cu mai bine de o sută de ani, pescarii știau să construiască așa de frumos. Se spune că acea casă a fost făcută din banii primiți pe un morun plin de icre. Norocul pescarului!