• L-am cunoscut în anul 2003, când tocmai câștigase trofeul „Floarea din grădină”, prestigiosul concurs organizat de Televiziunea Română. Au trecut 21 de ani de atunci, iar astăzi, Cristian Fodor este directorul Centrului Cultural „Drăgan Muntean” din Deva. Aproape un sfert de veac dedicat muzicii populare, o pasiune statornică, despre care am vrut să aflăm mai mult. Ca să-ți închini viața cântatului, ai nevoie să fie cine să te asculte. Cum se explică dependența românilor de folclor? •
Drag de folclorul hunedorean
– Să fi trecut vreo 21 de ani de când ai acordat un interviu revistei „Formula AS”. Atunci erai o speranță a muzicii populare, acum ești un „clasic în viață”, ba chiar și om cu răspundere importantă în destinul creației populare. Cum a fost drumul ăsta, de la „Floarea din grădină”, la domnul director de azi?
– Sunt șase ani de când sunt directorul acestei instituții, dar povestea a început în 2013. Eram consilier pe probleme culturale al președintelui Consiliului Județean Hunedoara, Mircea Ioan Moloț. Dânsul și-a dorit tare mult să înființeze în județul nostru un ansamblu profesionist și m-a delegat să mă ocup de asta. La început, am avut doar o masă, un scaun și un birou gol. A fost destul de greu, până am reușit să adun oamenii și lucrurile de care aveam nevoie, pentru a îndeplini misiunea ce mi-o propusesem, aceea de a aduce pe scenă, în fața publicului, frumusețea folclorului hunedorean. Am avut norocul să găsesc oameni extraordinari, dedicați folclorului, cu ajutorul cărora, într-o lună de zile, am pus bazele Ansamblului Profesionist „Drăgan Muntean”, din subordinea Consiliului Județean Hunedoara, al cărui manager am fost timp de trei ani și jumătate. Experiența dobândită mi-a dat curaj și ambiție și așa am ajuns, în 2018, director aici, la Centrul Cultural „Drăgan Muntean” Deva.
– Cum e să schimbi scena pe un birou?
– Nu e prima dată când se întâmplă asta. Din 2005, timp de patru ani, am fost director al Casei de Cultură „Ion Budai Deleanu” din orașul Geoagiu, deci, nu eram străin de aspectele administrative ale unei instituții de cultură. Aici, la Deva, a fost multă muncă, căci multe dintre spații au trebuit renovate, reabilitate. Multe lucruri le-am făcut împreună cu echipa mea. Dacă a fost nevoie să zugrăvim, am zugrăvit, și nu ne-a fost rușine niciunuia dintre noi să dăm o mână de ajutor, când era nevoie, să dăm cu lac, să vopsim. Cu atât e mai de preț tot ceea ce am reușit să facem.
Cea mai mare provocare a fost renovarea sălii de spectacole. E o sală de 550 de locuri și, la 50 de evenimente, câte avem într-un an, sunt 25-30.000 de oameni care vin și ne calcă pragul, iar ei trebuie să plece și cu o imagine frumoasă a ceea ce găsesc aici, nu doar cu impresiile lăsate de actul artistic la care au participat. Cred că, nici când a fost nouă, sala mare de spectacole nu a arătat atât de frumos!
„Folclorul e în ADN-ul românului”
– De unde atâta potop de oameni la concertele de muzică populară?
– Eu cred că folclorul e în ADN-ul românului. Ne-am născut în sânge cu el, e o trăsătură de caracter, o trăsătură definitorie a felului nostru de a fi. Ce-și iau românii cu ei, când pleacă în lume? Biserica, portul național și muzica populară. Mai ales în ziua de azi, când oamenii își caută peste tot în lume identitatea, creația populară e cel mai simplu drum de întoarcere către noi.
– Ce program cultural le oferiți locuitorilor Devei, frumosul oraș așezat la poalele celei mai impunătoare Cetăți Dacice din Ardeal?
– Devenii sunt oameni minunați, care iubesc cultura în toate formele ei, asta am văzut la evenimentele pe care le organizăm. E vorba de spectacole dintre cele mai diverse și pentru toate vârstele, concerte cu trupe renumite din țară, cu orchestre filarmonice, spectacole de 1 Decembrie, de Crăciun și Revelion, precum și piese de teatru cu cei mai renumiți actori ai scenei românești. La unele spectacole, biletele se epuizează într-un timp-record, ba, uneori, sunt solicitări atât de multe, încât s-au jucat spectacole chiar și de două ori în aceeași zi. La festivalul de folclor pe care-l organizăm, timp de trei zile, vin cele mai renumite ansambluri din țară, e o reprezentare națională a tot ce e mai frumos în muzica populară, în tradiții, în port și în dans.
„Bătrânii satului se sting”
– Și ce bucurie, să te numeri chiar tu printre cei mai iubiți cântăreți de folclor din Ardeal…
– Îți mulțumesc pentru această apreciere! Eu întotdeauna urc pe scenă cu sufletul deschis, cu nădejde să le aduc oamenilor bucurie, cu cântecul meu. Tot ceea ce am acumulat de-a lungul anilor prin cântec, tot ce a intrat în inima mea transmit cu drag mai departe, celor care ascultă cântecele mele și care participă la evenimentele unde sunt invitat să cânt.
– Adeseori, la concertele tale oamenii cântă împreună cu tine, îți știu pe de rost repertoriul. Mai există prin sate folclor vechi, tradițional? Mai ai de la cine să culegi piese originale?
– Când am înregistrat primul meu album, în anul 2000, încă aveam de la cine să mai culeg cântece autentice. Am avut profesori buni, am avut-o pe doamna profesoară Silvia Muntean din Orăștie, de la care am preluat câteva cântece, pe care, la rândul ei, le culesese din satele din vecinătatea Orăștiei. Am cules și eu cântece de la oameni ai locului, dar cea mai mare bucurie a mea a fost să îl cunosc pe regretatul interpret și rapsod din zona Orăștiei, Iulius Borza, de la care am primit o frumoasă și bogată zestre de cântece vechi ardelenești, pe care le aduc cu drag de fiecare dată în fața publicului. Oamenii la care am fost atunci erau deja foarte în vârstă și cred că o parte dintre ei au plecat în lumea fără dor. Din păcate, cu cât trec anii, cu atât acești bătrâni ai satelor se sting încet, încet. Nu știu în ce măsură satele hunedorene mai au rapsozi, oameni de la care poți să culegi ceva autentic. Asta, și pentru că, în ultimii 10-15 ani, au ajuns până la sate televiziunile, radiourile, toate aceste canale de promovare, prin telefoane, tablete ș.a.m.d., care au făcut și bine, dar și rău. Dacă ai merge acum la cineva să cauți ceva autentic, nu știu în ce măsură mai poate fi curat. Poate doar dacă apelezi la culegeri de folclor foarte vechi, cu cercetări făcute în teren de etnomuzicologi acum o sută de ani sau mai bine. Există în arhive, cauți, găsești, le preiei de acolo, le duci mai departe, altfel nu cred că mai există oameni de la care pot să adun ceva autentic. Dar să nu uităm că toate aceste cântece, pe care le mai găsim în culegeri, au venit din trăirile, sentimentele și din sufletul țăranului român, din experiența lui de viață, când mergea la munca câmpului, la plug sau la coasă, cântându-și ca nimeni altul bucuria ori necazul. Cred că mai sunt și acum oameni care au această putere de a crea, de a-și crea cântece care să spună o fărâmă de poveste din viața lor de azi. Există și azi oameni talentați și inspirați.
– Ți s-a întâmplat și ție să pui în cântec un moment aparte din viața ta?
– Îmi legănam seara băiețelul pe brațe și îi cântam, iar în acele clipe de bucurie și împlinire, mi-a izvorât din suflet un cântec pentru cele două comori pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, fetița și băiețelul meu – „Dulce-i drumul către casă”, un cântec ce poartă în el dragostea unui părinte. De multe ori deschid recitalul meu pe scenă cu acest cântec și mă bucur să văd că oamenii aplaudă după fiecare strofă.
– Viitorul folclorului pare promițător, dacă ne luăm după numărul interpreților care bat la ușile consacrării; din păcate, televiziunile private, care îi promovează, o fac de-a valma, fără niciun discernământ, produc inflație, o viitură de folclor care te face să stingi butonul televizorului…
– Într-adevăr, există televiziuni la care participă tot felul de interpreți, cu cântece comerciale, purtând costume improvizate, care nu sunt reprezentative pentru zona folclorică pe care o reprezintă. De altfel, mulți dintre ei nici nu reprezintă o zonă folclorică anume. De aceea, rolul televiziunii publice, al Televiziunii Române, devine tot mai important. Ea e cea care are menirea de a descoperi talente și de a-i promova pe cei care sunt foarte buni. Mă bucur că am avut și eu șansa să debutez și să am, de-a lungul carierei, o colaborare frumoasă cu Televiziunea Română. Ea reprezintă, încă, o garanție valorică.
„De la biserică nu lipsești decât dacă ești bolnav și nu te poți ridica din pat!”
– Aminteai de copiii tăi. Cât de mari sunt? Cum îl percep ei pe tata, care stă cu ei pe canapea, dar, în același timp, îl văd și la televizor?
– Maria are nouă ani, și Mihai, șapte. Se bucură când mă văd la televizor, se bucură pentru ceea ce fac. Dumnezeu mi-a dat o familie foarte frumoasă. Soția mea m-a susținut mereu și a fost mereu alături de mine. Participă la evenimente, mă sprijină și mă înțelege, iar copilașii îmi dau puterea și energia de care am nevoie, sunt mândria și bucuria mea.
– Întregul tău sufletesc e împlinit, în mare măsură, și prin credință. Când te-am cunoscut, cântai în corul bisericii. Mai ai răgaz pentru întâlnirea cu Dumnezeu?
– Când eram copil, mergeam la biserică, am cântat mai apoi în corul catedralei „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Orăștie, și am colaborat și cu Corala „Sacerdotes” a Episcopiei Devei și Hunedoarei. Cântam la Sfânta Liturghie, dar și la alte slujbe, precum și pricesne, la bisericile din zona Orăștiei, iar mulți dintre colegii mei de atunci sunt acum preoți. Mergeam mult pe sate, cu regretatul părinte Ioan Sabău, cu precădere în perioada Postului Mare, la Maslurile de pe Valea Mureșului, de la Rapolt, Folt, Rapolțel, Chimindia, Simeria. Venea multă lume, părintele predica și noi cântam, era o bucurie de nedescris, momente unice. Mai cânt și acum în strană, la Deva, la biserica „Buna Vestire”, sau la alte biserici unde sunt invitat, și nu există duminică să nu merg cu familia la biserică, iar dacă nu sunt acasă, merge soția cu copiii. Chiar dacă se întâmplă să cânt la un eveniment sâmbătă noaptea, de la biserică, duminica, nu lipsesc. Așa i-am învățat și pe copii: de la biserică nu lipsești decât dacă ești atât de bolnav încât nu te poți ridica din pat. Fără Dumnezeu nu există nimic și nu poți face nimic în viață.
– Nu te-ai gândit niciodată să iei și tu calea preoției?
– Eu am așa o dragoste și o bucurie de a merge la biserică, mi-aș da viața pentru biserică și pentru Hristos, dacă ar fi să fie, dar nu cred că am chemarea de a fi preot, asta, poate și pentru că sunt foarte pasionat de muzică. Prea Sfințitul nostru părinte Gurie, primul episcop al Devei și Hunedoarei, Dumnezeu să-l odihnească!, mă tot îndemna să dau la Teologie, dar eu nu pot să renunț la cântec. Și-apoi, dacă toți ne facem preoți, cine mai cântă în strană?
Maria Maicii Domnului
– Din câte rugăminți i-ai încredințat Domnului, există una anume, pentru care îi mulțumești în mod special?
– Eu m-am rugat mereu, și Dumnezeu m-a ajutat în tot ce am și în tot ce sunt, mi-a îndeplinit dorințele, dintre care cea mai importantă a fost aceea de a avea copii. După șapte ani de încercări, când nici nu mai speram să avem parte de un asemenea dar, Dumnezeu și Maica Domnului ne-au dăruit-o pe fetița noastră, Maria, într-o zi de 1 Octombrie, de sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului. Iar după câteva luni de zile, soția a rămas iarăși însărcinată și s-a născut Mihai. Eu zic că așa trebuiau să se întâmple toate. Avem acum doi copii minunați, care ne umplu viața și ne aduc bucurie. Niciodată nu ne-am pierdut nădejdea, nu ne-am pierdut speranța, n-am cârtit niciodată împotiva lui Dumnezeu. Trăim niște vremuri ciudate, nu știm ce îi așteaptă pe copiii noștri. Consider că singura certitudine „de durată” este sădirea credinței în sufletul lor. Dacă reușim asta, le oferim cele mai solide rădăcini, care le vor conferi echilibru, responsabilitate și nădejde în viață. Dacă îl au pe Dumnezeu, va fi bine, vor trece mai ușor peste toate. E o moștenire pe care am primit-o și eu, și soția mea, de la părinți, care ne-au învățat încă de mici că fără Dumnezeu nu poți să faci nimic. Și sunt convins de asta. Nimic din ceea ce am făcut n-aș fi putut face fără ajutorul lui Dumnezeu. Căci, oricâte ar vrea omul să facă pe pământ, dacă Dumnezeu nu îngăduie, este în zadar. Să ne dea Dumnezeu tuturor gândul cel bun pe toate cărările vieții noastre!
Foto: Arhiva personală Cristian Fodor
Romanian