CETATEA DE ARGINT

ANTOLOGIE „AS”

În cetatea dacică de la Tăşad, din județul Bihor, a fost descoperit primul atelier de bijuterii în argint din ţară

Un drum bătut în piatră şerpuiește pe colina dealului Cornişorul, pe o distanţă de şapte kilometri, până la capătul satului Tăşad. Coboară apoi domol spre Valea Morii şi urcă de-a curmezişul, printr-o pădure de gorun, până-n vârful dealului Cetăţuia.

Sus, doi corbi fac roată deasupra sanctuarului dacic, locul unde au fost găsite podoabe de argint, monede şi vase ritualice din ceramică. Dar Cetatea Zmeilor nu și-a dezvăluit încă tainele.

Biblioteca din pământ

    „Ca să ştim totul despre cetatea dacică de la Tă­şad, ne-ar mai trebui încă o mie de ani de cercetare”, mărturiseşte arheologul Se­ver Dumitraşcu, cel care, în cău­tarea unor răspunsuri certe, a scormonit for­tificaţia mai bine de un deceniu. „Dacă vrei să faci o lucrare ştiin­ţifică de cali­tate, tre­bu­ie să ai răbdare. Răb­darea este sin­gura calitate a unei cer­cetări”. Experimentatul ar­heo­log a tras con­­cluzia că prima co­munitate uma­nă care a habitat în zona Tăşad a fost al­că­tuită din preindo­eu­ro­peni, pe­ri­oada 4000 – 2000 î.Ch. Apoi au urmat indoeu­ropenii, res­pec­tiv tracii, geto-dacii şi ulterior dacii liberi, până în sec. V d.Ch.

    „Adevărul îl găsim doar în bi­blioteca pămân­tu­lui”, este de părere localnicul Gabi Bobşe. „Eu cred că noi ar trebui să intrăm în pădurea satului ca-n bise­rică,” spune Ioan Judea, întors în sat după zece ani petrecuţi în Italia. „N-am mai putut sta aco­lo, sim­ţeam că am ceva de făcut aici. E ca şi cum aş avea o misiune de îndeplinit”, măr­turiseşte el.

Sever Dumitrașcu aşează fortifi­caţia de la Tăşad în rândul cetăţilor dacice din pământ, cu întăritură de palisadă. Sătenii sunt însă gata să pună mărturie că acolo, pe dealul înalt de peste 300 de metri, au existat ziduri din piatră, un turn înalt la mijloc, sub care s-ar fi aflat o gaură adâncă, un fel de horn, care venea de undeva din străfundul dealului.

„Toate casele vechi din sat au la temelia lor piatră din cetate. Se pot vedea şi azi, majoritatea sunt pietre cu trei feţe şi au unghiuri drepte. Au fost scoase cu târnăcopul chiar din deal. Şi drumul din sat a fost făcut pe vre­mea lui Antonescu, tot cu piatră din ce­tate”, povesteşte pensionarul Ioan David. El s-a născut şi a trăit toată viaţa în vecinătatea cetăţii.

„Bătrânii spuneau că acolo ar fi trăit nişte oameni uriaşi. Ei povesteau că şi pe vremea tur­cilor, la baza dealului, ar mai fi existat două porţi mari, făcute ca din fier, şi că aveau impri­mate pe ele un cap de animal fioros. Pe acele porţi intrau cu carele în cetate. Nu ştiu nici eu cât îi adevăr din toate astea, dar când eram eu mic şi mer­geam cu vitele la păscut, pă­rinţii îmi spu­neau mereu să nu care cumva să mă apropii de dealul acela că mă fură zmeii, adică cei care au construit ce­tatea”.

Bijuterii ritualice

Pe locul unde se pre­supune că a fost incinta sacră, au fost desco­perite două gropi adânci săpate în stâncă. Înăuntru s-au găsit ulcele din ceramică, cu un orna­ment unicat, toate aşezate cu fundul în sus. „Totul era intact. Acolo a fost un cult meta­lur­gic. Cred că s-a încercat să se pro­ducă oxid de aluminiu. Voiau, proba­bil, să obţină şi fier, printr-un proce­deu de alchi­mizare, dar nu au reuşit. Bronzul ştiau deja să-l pre­lucreze”, declară Sever Dumitraşcu.

În aceeaşi zonă a fost scos la iveală şi atelierul unui bijutier, în care se prelucrau podoabe de argint. Au fost găsite câteva bare de argint în diferite faze de pre­lu­crare, brăţări pentru în­cheietura mâinii şi antebraţ, coliere prinse-n nouă noduri, cu opt părţi spi­ra­late, fibule cu acelaşi stil de lucrare. Arheo­logul susţine că, date fiind pro­prietăţile curative ale ar­gintului, brăţă­rile, colierele şi celelalte podoabe au fost folosite în ritualuri de vindecare. Pre­­supune că „bijuteriile ritualice” ar fi fost purtate de preoţii daci, dar admite că, la fel de bine, ar fi putut fi folosite şi de preotesele antice, adeptele cultului Lunar. Pentru comunitatea din Tăşad, astrul nopţii avea un rol im­portant, inclusiv în muncile câm­pului. „Pe vremuri, oamenii arau pă­mântul noaptea, când luna era în faza de creştere, pentru că se spunea că nu cresc buruieni şi se fac recolte sănătoase”, sus­ţine Gabi Bobşe.

    Obiecte de cult din argint au fost descoperite şi în alte cetăţi dacice de pe cuprinsul regiunii Crişana. Ar­gintul, pentru popu­laţia din această zonă, pare să fie un metal la fel de preţios precum aurul folosit de dacii din Apuseni și Munții Orăștiei, în procesiunile reli­gioase închinate cultu­lui Soa­relui.

Vițelul de aur și groapa cu bani

    Despre comorile dacice din cetatea Tăşadului cir­culă o seamă de legende. Sătenii spun că înăuntrul dea­lului s-ar mai afla un viţel de aur şi o groapă plină cu bani.

    „Trăia pe timpuri, aici în sat, unul Gliguţă, care mergea des şi săpa acolo, pe deal. Zicea că vrea să găsească groapa cu bani. Râdea tot satul de el. Acum, ne-am adunat vreo trei-patru, care încercăm să punem în valoare această zestre şi strigă toată lumea după noi că suntem urmaşii lui Gliguţă. Nu-i bai. Noi vrem să ştim adevărul. Vrem să ştim ai cui urmaşi suntem şi-apoi, cetatea asta ne poate spune multe. Noi credem că la Tăşad a fost un centru economic şi spiritual foarte puternic la vremea res­pectivă. De ce nu s-a descoperit pâ­nă acum nici un atelier de bijuterii în altă parte, nici în oraşele judeţului, nici măcar la Oradea?”, se întreabă Gabi Bobşe.

Năravuri dacice

    Cu o privire rece şi aspră, zgârciţi la vorbă şi reţi­nuţi în detalii, localnicii din Tăşad se dau de gol de la prima căutătură. Nu le plac străinii. „O seamă de localnici de astăzi suferă de anumite apucături de la stră­moşii lor. Fala şi mândria de locul natal îi fac să nu se prea amestece cu alţi oameni din satele vecine. Rare cazuri de prietenie sinceră, să se poată lega între un tăşedan şi un alt om din alt sat”, scrie în cro­nica bisericească a așezării.

    „Aici locuiesc descendenţii direcţi ai dacilor”, ne lă­mureşte Dorel David. „Noi suntem un sat numai de ortodocşi”, ne spuse răs­picat cântăreţul de la bise­ri­că. „E drept că, mult mai târ­ziu, s-au aciuat aici şi câ­­­teva familii de ţigani”, adău­­gă cu o voce mai poto­li­tă, „dar sunt ortodocşi şi lucrează… Toţi sunt anga­jaţi”.

    De-a lungul veacurilor, localnicii au dat mari bătăi de cap preoţilor ortodocşi. În toate documentele bisericeşti, aceştia se plâng de imposibi­litatea de a-i convinge pe oameni să se căsă­to­rească, „să nu mai nască copii în pat nelegiuit”.

    „Biserica, prin slujitorii ei, a căutat în toate vre­murile să folo­sească toate mijloacele pentru a dez­­ră­dăcina aceste apucături şi atitu­dini”, scriu preoţii.

    Sătenii spun că pe timpuri exis­ta o altă rânduială a satului, prin care se ştia precis cine cu cine se ia, încă de la naştere. Moa­şa, vraciul şi birăul aveau un cuvânt greu în comunitate. Res­pectul pentru ei venea pe o fi­lieră strămoşească. Pentru a-şi face loc în rân­duiala stră­bună, preoţii au fost nevoiţi să-şi adapteze sluj­bele obiceiurilor locului. „Slujbele cerute de enoriaşi sunt împotriva boalelor, nenoro­cirilor, a duhurilor necurate şi pentru animalele de casă. De foarte multe ori, ei cer Slujba Marelui Vasile şi Slujba pen­tru cei cuprinşi de duhuri necurate”, este con­sem­nat în cronica bi­seri­ceas­că a satului.

Morții care se întorc

    Deşi nu le place să vor­bească despre asta, să­tenii sunt convinşi că du­hurile rude­lor dece­date se întorc acasă. „Unii spun că, pe când s-au trezit ei dimineaţa, vitele lor erau hrănite şi adă­pate, alţii povestesc că l-au simţit pe cel mort, ba că uneori le-a şi vorbit. Depinde cum a murit. Mai de­mult, fiecărui mort i se făcea un anumit ritual de în­gro­păciune. Dacă murea de moarte bună şi era îm­păcat se făcea într-un fel, dacă murea din alte ca­uze, erau alte obiceiuri. Acum s-au cam pierdut şi as­tea”, mărturiseşte Ioan Judea.

    Ritualurile şi descân­tecele străvechi erau fo­losite în toate ocaziile în care în comunitate se producea vreun deranj de la bunele rânduieli. „În ur­­mă cu vreo 40 de ani, oamenii începuseră să se alarmeze. Le dis­păreau ba câte un sac de grâu, ba câte o unealtă de lu­cru, ba câte un obiect de casă. Şi nouă ne dis­păru­seră hamurile de la cai. Pentru prinderea hoţului, săte­nii au apelat la câteva femei bătrâne. Eu cred că a­veam pe atunci vreo opt ani. După ce au ţinut post, femeile m-au chemat pe mine şi încă câţiva copii de vârsta mea, ne-au dus într-un grajd, pentru că acolo se zicea că stau vitele curate, au pus apă sfin­ţită într-o co­vată de frămân­tat pâinea şi au aprins câteva lumâ­nări. Pe noi ne-au aşe­z­at roată în jurul co­veţii şi ne-au aco­perit cu un cear­şaf. Nu ne-au spus ce au de gând să fa­că, ne-au cerut doar să pri­vim atenţi în apă. Nu ştiu ce-au zis şi ce au făcut ele, dar mi-aduc amin­te că întâi am văzut un cer plin de stele, apoi portiţa de la grădină şi… am să­rit toţi copiii. «Ia, inginerul, mă!», am strigat deo­dată. L-am văzut aşa cum te uiţi la televizor. Era unul care locuia la intrarea în sat şi aşa i se spunea «in­ginerul». La el acasă au fost gă­site apoi şi lucrurile furate”, poves­teşte Judea.

În urmă cu vreo cincisprezece ani, o viitură produsă pe Valea Mo­rii a scos la suprafaţă un vas de incinerare cu o vechi­me de peste 3.000 de ani. „Este o urnă funerară de cera­mică, roşie în exterior, şi cu­loa­re în­chisă în inte­rior. Aparţine culturii Coţofeni. În acea pe­rioadă, mor­­ţii erau incineraţi, proce­siunea având loc, de re­gulă, din­colo de o vale”.

    Descoperirea a iscat un nou val de poveşti pe uliţele satului. Localnicii şi-au adus aminte cum au fost nevoiţi să-l dez­groape pe Ioşca, un bărbat voi­nic, pe care l-au împuşcat jindarii după ce i-au înconjurat casa, crezând că-i haiduc. Au trebuit să-i înfigă un ţăruş în inimă, ca să nu mai bântuie prin sat, şi abia apoi au avut parte de linişte.

    „Strămoşii noştri aveau conştiinţă spiri­tua­lă. Ştiau că suntem fiinţe spi­rituale nemu­ri­toare, aflate în plan material, într-un corp fizic. Ei ardeau trupu­rile celor morţi tocmai pen­tru eliberarea sufle­telor de învelişul aces­ta din carne şi oase. Odată desprinse de tot ce apar­ţinea lumii acesteia pământene, duhu­rile deceda­ţilor nu mai aveau nici o legătură cu lumea fizică şi nici nu se mai puteau întoarce ca să-i bântuie pe cei ră­maşi”, consideră Ioan Judea.

    Localitatea bihoreană Tăşad este situată la 22 de kilometri de Oradea pe DN 76 şi la 12 km de Băile Fe­lix. Ea a fost înscrisă în circuitul tu­ristic „Re­zer­vaţia Geologică Tăşad”, care cuprinde ceta­tea da­cică, primul atelier de bijuterii în argint descoperit în ţară, fosile de balene pitice şi delfini, peşteri cu re­zervaţii de li­lieci. De­cla­rată, încă din anul 1971, ca rezervaţie ge­o­lo­gică, cu situri pa­leon­tolo­gi­ce, spe­olo­gice şi ar­heo­­logice pe o suprafaţă de pes­te 100 de hec­­tare, zona este cuprin­să, în „Situl Na­tura 2000 Tă­şad”, întins pe 1.557 de hec­ta­re, datorită exis­tenţei unui număr im­por­tant de spe­cii de animale ca­­re popu­lează diferite biotopuri (pă­şuni, stâncă­rii, păduri, peşteri), protejate la nivel na­ţional şi european. Mu­zeul Dacic, împreună cu refacerea părţii din ce­tatea dacică deja explorată, ar reprezenta un com­plex arheologic şi muzeal unic în ţară şi în Europa.

    Pe lângă cetatea din Tăşad, în atenţia specia­liştilor de la Muzeul Ţării Crişurilor există, în pre­zent, încă cinci cetăţi dacice, aflate în diferite faze de cercetare: Dea­lul Viilor – Oradea, Sacălăslăul Vechi şi Derna, din zona Suplacul de Barcău, Marca, din localitatea aflată la limita cu judeţul Sălaj, şi Clit, din Munţii Codrul Moma, de la graniţa cu judeţul Arad.