Țesta

Ați întâlnit, cumva, în pă­du­ricea de la Murfatlar o broască țes­toasă având pe carapace un pă­trățel vopsit verde? Este Țesta, prietena noastră. Să știți că-i place să fie mângâiată pe cojocel și-i plac poveștile. Spuneți-i una și veți vedea cum se uită cu ochișorii bul­bucați în direcția voastră și ascultă cu ­atenție.

Noi am găsit-o acolo, într-o minunată zi de iunie, o zi din acelea în care ai impresia că cerul se deschide și raiul coboară pe pă­mânt. Totul în jur era verde, ici, colo, floricele galbene aureau iar­ba și câte un fluturaș se legăna în zbor, amintindu-ne că natura este atât de vie. Tocmai așezasem pătu­ra și merindele aduse de acasă, într-un loc umbros, când, bolo­vanul ceva mai plat pe care-l ob­servasem de la distanță a început să se miște, îndreptându-se spre noi. Bolovanul avea lăbuțe și un moț care pendula ușor. Era o broască țestoasă. S-a târât până la marginea păturii noastre, s-a oprit acolo și a stat în expectativă, preț de șase ore, atât cât am stat și noi la pădure. Ne-a privit asistând la sporovăielile și la bucuria noastră de orășeni ieșiți la iarbă verde. Am discutat și despre ea, întrebându-ne cum a apărut acolo? A adus-o cineva? E singură? Am scotocit prin jur, dar n-am găsit alt exemplar. Am poreclit-o Țes­ta, îndemnând-o să guste din bunătățile noastre. Ne-a refuzat categoric.

La plecarea spre casă, Țesta s-a târât lângă roata din față a mașinii și a cercetat-o cu atenție. A fost mo­mentul în care, egoiști cum sun­tem, am hotărât s-o luăm cu noi. Și astfel a aterizat Țesta în­tr-un balcon de bloc, pe strada Re­publicii din Constanța. I-am făcut acolo un domeniu de vis, după părerea noastră. Am adus nisip, pietricele, scoici de la malul mării, apoi iarbă și crenguțe. I-am pus și tăvițe cu apă de băut și am răs­fățat-o cu fel de fel de mâncăruri, procurându-i cu greu și o râmă. N-a mâncat nimic; poate nisip, do­vedindu-se tare îndărătnică în această privință. În schimb, era tare prietenoasă și părea să se simtă bine la bloc. Se tăvălea prin nisip, uneori își făcea un fel de adăpost din el în care se ascundea și, probabil, dormea. Tare o mai îndrăgeam. Țesta ajunsese în acele zile punct central al preocupărilor noastre. Ne primea salutul de di­mineață, ne accepta în preajmă, nu-și retrăgea capul în carapace. Îi vorbeam, o lăudam, o încurajam și aveam inpresia că ne zâmbește, ac­ceptând tandrețea noastră. Nu s-a supărat atunci când i-am vopsit un pătrățel din carapace în verde. Acum Țesta părea mai elegantă.

Așa au trecut câteva săptă­mâni, timp în care toți ai casei ne-am pus pe studiat, căci aveam prea puține cunoștințe, din anii de școa­lă, despre broasca țestoasă. Ast­fel am aflat că există fel de fel de spe­cii și ordine de țestoase. Țes­ta noas­tră părea că face parte dintre Che­lonianii obișnuiți și ne­pre­tențioși. Degeaba, dacă Țesta era tot timpul flămândă… Am fă­cut o ultimă încercare de a o hrăni, ofe­rindu-i cataif și baclava, aduse de la cofetărie. Nici nu le-a gustat, deși i-am pus puțină frișcă pe bo­ti­șor, sperând să-i facem poftă pen­tru dulce. Am ajuns la con­clu­zia că Țesta noastră va muri de ina­niție. Și cu un sincer regret că pierdem un prieten, dar și cu sen­ti­mentul că salvăm o viață, am de­pus-o pe Țesta vie, nevătămată, ele­gantă, puțin domesticită, dar rup­tă de foame, în același loc de unde am răpit-o.

LUCIA S. – Constanța