Alexe și Wilhelmina

ANTOLOGIE „AS”

• Povești din care nimeni nu învață nimic •

Pe tabla albă de la intrarea în comună scrie în două limbi: Cernat – Csernáton. Case verzi și cărămizii se înșiră pe marginea drumului, de o parte și de alta, până spre câmp. În mijlocul sa­tului, bise­rica ortodoxă pare crescută direct din iarba ce-o înconjoară. E duminică dimi­nea­ța, și glasul mol­com al preo­tului se aude până afară, însoțit de neobo­sita cântare a greierilor    din cimitir. Șapte cruci, înne­grite de vreme, stau cu brațele în­tinse, spriji­nindu-se să nu cadă. Ioan, Ana, Radu, Vlad, Suzana, Maria, Du­mitru s-au înfrățit în liniștea de veci.

Rugăciunile și pomelnicele ci­tite de preot se înalță în lu­mina ce se strecoară, pe furiș, prin ferestre. Nu le ascultă de­cât Bunul Dum­nezeu, căci stra­­nele sunt goale. În biserică nu e nici un credincios. În Cer­natul care a fost odinioară se­diul Pro­topopiatului Ortodox Trei Scau­ne și un puternic centru ecle­ziastic ce admi­nistra încă 16 „fi­lii”, astăzi nu mai trăiesc de­cât câți­va ro­mâni, printre câteva mii de maghiari. Din cauza be­te­șu­gu­rilor, a anilor mulți (au toți peste 70), a distan­țelor mari la care locuiesc, românii ortodocși ajung tot mai rar la biserică.    Pe cel mai bătrân dintre ei, Alexe Vlad, l-am cunoscut când împlinise 90 de ani. Aștepta, de la o zi la alta, ultima întâlnire cu preotul. Acum, crucea lui se sprijină de brațele celorlalte cruci uitate din cimitir. Dar povestea pe care mi-a spus-o e încă vie…

Scara cerului

L-am găsit stând la umbră, pe o bancă de lemn. Casa lui e pierdută printre pruni și corcoduși și încon­jurată de holde foșnitoare de porumb. S-a născut la Ză­bala și se trage, după mamă, dintr-o veche familie de mun­teni, cu strămoși la Oj­dula, mai către Vrancea. La Ză­bala a co­pilărit Alexe și acolo a învățat și primele taine ale oieritului, de la tatăl său, cioban re­numit în zonă. La 90 de ani, Alexe Vlad își aducea aminte cu duioșie de anii petrecuți în curtea casei părintești, de ma­ma, Paraschiva Ardelean, care a cres­cut șapte băieți și două fete în mare frică de Dumnezeu, în rușine și-n cuviință față de bă­trâni. O ține minte și acum cum le spunea: „Băgați de seamă la ce faceți și pe unde umblați, că făcutele voastre vă urcă pe scară la cer, la jude­cata cea mare. Vorba spu­să și fapta împlinită nu le mai poți întoarce, oricât de rău îți pare apoi”. Era copil, Alexe, când a întrebat-o pe buna lui măicuță câți fuștei are scara aceea care duce la cer. Ea a râs și i-a spus că fiecare om urcă pe scara lui, că unii urcă mai mult, alții mai puțin, după cum le-a fost viața.

„De multe ori, când eram prunc, mă închi­puiam urcând fuștei după fuștei pe scara aceea pe care eu, în gândul meu, o rezemam de gardul din curtea noas­tră și pe care o vedeam că se ter­mină undeva, sus, în nori. M-am tot gândit multă vreme la scara asta și zilele tre­cute am și visat că mă ur­cam pe ea și că sus de tot, la capăt, mă aștepta Wil­helmina, nevasta mea, să-mi dea mâna ca să mă aju­te. Și eu mă tot urcam și nu mai ajungeam la ea. Și m-am trezit tare necăjit, că Wil­helmina e moartă – de-amu-s șapte ani și de atunci îs tot singur. N-am mai dormit până dimi­neață și m-am tot gândit cât de bine era să fie și ea cu mine acum, la ca­pătul vieții”.

Nea Alexe se oprește din po­ves­tit. Își scoate o batistă mare, pătră­țoasă, își șter­ge ochii și apoi nasul. Clipește mărunt o vreme, uitân­du-se către fundul grădinii. Din­spre pruni vine către noi un roi de fluturi mari, albi. „E nuntă de flu­turi”, îmi zice el și dă din cap amărât, „ce le pasă lor?”

„Sunt tare supărat pe Wil­hel­mina c-a murit și m-a lăsat sin­gur. A murit lângă mine, am vă­zut-o numai că ceva nu-i în re­gu­lă: «Az nem jo, ioi Iște­nem». M-am gân­dit și am în­trebat-o: «Da’ mici­nals, te? Ce faci? Tu vrei să mori?». Și ea nu mi-a zis nimica, a murit și gata! Doam­ne, da’ mult mi-o fost dra­gă… așa de dragă, de amu-s ca și cum n-aș avea o mână…”.

Au trăit împreună șaizeci de ani și au avut cinci copii: pe Constan­tin, pe Ion, pe Ilea­na, pe Zamfira și pe Pa­ras­chiva. Pe Wil­helmina a cu­noscut-o în Cer­nat, când era mi­li­tar. Nu știa nici un cuvânt ro­mâ­nește, era unguroaică faină și har­nică. Nu l-a inte­resat că ea nu era ro­mâncă, s-au înțeles de când s-au văzut prima dată și până ce a mu­rit, așa că ce mai contează de ce neam a fost?

„Era bine când trăia și ea, munceam eu, muncea și ea, râdeam eu, râdea și ea. Ne-am amestecat până la urmă și vorbele, și felul, și traiul. Prima dată, i-am zis Wilhelminei c-o iubesc în limba română și, dacă am văzut că nu mă pricepe, i-am zis și pe ungurește, că io am învățat un­gurește de la prie­tenii mei, din Ză­bala. «Szeretlek, dra­gă», i-am zis, și atunci a înțeles și ea. Da’ io tot pe româ­nește o iubeam mai tare”.

De dragul Wil­helminei, nea Alexe și-a părăsit familia, a vândut averea de la Zăbala – casa, târla, grădina și li­vada. „Zece ani a plâns măicuța Pa­raschi­va după livada pli­nă de pomi. «As­ta-i soar­tea, mamă, asta mi-i soar­­tea, n-am ce face!». M-aș fi dus după Wilhel­mina până la ca­pătul lumii, dar nici ea nu se dez­lipea de mine. Pe unde eram eu, venea și ea, se ținea după mine peste tot, zicea că se spân­zură dacă plec de lângă ea. A venit cu mine și la biserică, la or­to­docși, la preotul Ștefan Ciu­tac, care ne-a și cunu­nat. Nu s-a dus la refor­mații ei. «Femeia mer­­ge la biserică, la popă, după bărbatul ei», așa zicea, și așa a fă­cut cât a trăit.”

Cucu-n cărare

„Am un mare năcaz acum, la bă­trânețe. Îs tare singur. Co­piii m-au părăsit. M-au părăsit de două ori. O dată, că nu mai vin pe la mine, și-apoi, că nu mai vorbesc românește. Nu i-am vă­zut de multă vreme. Am o fată, pe ca­re n-am mai văzut-o de pes­te un an, deși stă aici, în Cer­nat. Are o fată ce mi-i nepoată, care nici nu știe unde mi-i casa. M-am dus eu odată la ei, ca să-i văd. Îs așa de bogați, de nici nu știu ce au. Când am ajuns acolo, era așa de fain la ei, că am întrebat-o pe fată: «Tu, să mă desculț la poartă?». Au râs de mine. M-au lăsat acolo, în curte, și-au râs, parcă eram cucu-n cărare, a nimănui. Ce să fac? Ei sunt tineri și nu ne mai prețuiesc pe noi. Când eram noi tineri, mergeam de Paști și de Crăciun la Zăbala, cu Wilhel­mina, la părinți. Făceam sărbă­torile cu ei, le sărutam mâna că ne-au crescut și grijit, le res­pectam bătrânețea.

Io-s român și pruncii mei vorbesc numai ungureș­te! Aș putea zice că n-am copii. I-am botezat pe toți la bi­serica românească, la ortodocși, unde m-am cununat eu cu mama lor, dar unii au trecut la catolici, alții la reformați. «Care-i trea­ba, măi băieți?», i-am întrebat într-o zi. «De ce ați făcut voi așa?». «Tată, îi tot una, unde dracu-i fi, numai să trăiești bine», așa mi-a zis unul. «Da’ tu trăiești mai bine amu?», l-am întrebat. S-a făcut că nu mă aude.

Cred că tot io-s cu hiba ma­re, că n-am stat acasă lân­gă ei, au crescut mai mult cu mamă-sa, cu onyuka. Eu am fost plecat, ba la război, ba cu ciobănia, ba cu primăria. Acu­ma-i târziu ca să mai re­par ceva, ei nu mă mai bagă-n sea­mă și eu nu mai am putere.”

Descântece pentru oi

Nea Alexe a învățat cio­bănia de la tatăl lui, care se ducea cu oile în munții din­spre Vrancea. De dragul Wil­helminei, el nu pleca departe de casă; se oprea pe dealurile Șiroșului, care-i hotar cu Malnașul. De acolo, putea lesne să fugă până acasă, să mai lucreze la fân ori la săpat la cartofi. „Luam câte 70-80 de oi de pe la oa­meni, pe lângă ale mele, pe la începutul lui aprilie, după cum era vremea, și le țineam până în noiembrie, în 25. În noaptea de Sf. Catalina, dădeam drumul oilor la berbeci, era un fel de nuntă a lor. «Nun­ta laptelui» îi ziceam. Numai după aceea cobo­ram în sat. Costică, băiatul meu mai mare, a fost cu mine la stână de când avea nouă ani. Îl culcam cu mine, în cojocul meu de cioban. Am și acuma cojocul ăla, îi făcut din zece piei de oaie și are guler alb din două pie­licele de miel. Încap în el să doarmă trei oameni, așa-i de mare. Dacă dormi măcar o dată în el, zici c-ai ajuns în rai – în raiul oilor.

Cojocu-i baza la cioban. Și bota. Și gura de strigat după oi și de cântat. Nu-i cioban acela care nu știe cânta. La mine, cântatul era ca și rugăciunea. Cântam și când închegam laptele, și când se scurgea zerul în troacă. Cântam și când mi-era dor de nevastă. Aveam un cântec pe care-l cântam când mă gândeam la ea: «Dealu-i deal și valea-i vale/ Mândra-i mândră până moare…». Ea par­că mă auzea de acasă și nu­mai ce-o vedeam că apare din pădure, de după copaci.

Aveam un cioban din Zăbala, care a crescut pe lângă oi și care era tare priceput. De la el am învățat cum să fac cașu’ bun, jintița, urda și groștioru’ gras și multe meșteșuguri de vindecat oile betege. Când vedeam eu că nu se uită ele bine la mine, că au oarece­va, le descântam. Puneam trei cărbuni aprinși în apă rece. Ei sfârâiau și se stingeau acolo și apoi îi zdro­beam, îi pisam și-i turnam pe gură cu apă cu tot la toate oile care nu erau bine. Zâceam și ceva vorbe, da’ le-am uitat acuma, că-i mult de-atunci.

Venea câte unul la mine: «Hai, nene Alexă, des­cântă-mi de șchiopătură». Și mă duceam și la alții, nu pentru ei și nu pentru bani, că nu ceream bani pen­tru asta, pentru oi mă duceam, că la ele mă gândeam și la du­rerea lor. Le curățam rana cu cuțâtul, acolo, pe la copită, pe la unghii, și apoi presă­ram piatră vânătă pe loc­ul curat și le legam bine. Și-n vre­mea asta le cân­tam, ‘tu-i boii mă-sii!, așa le mai cântam, de se spăria boala și fugea de la ele. Mie toate oile mi se vin­de­cau. Și-apoi, cântam de bucurie că erau sănătoase. Răsunau poienile, așa le cântam de fain. «Auzi-l pe Alexe, ziceau oamenii, iară-i pe deal!»”

Turma de cruci

Mă uit la nenea Alexe câteva minute bune. Câtă vreme a vorbit despre oi și despre anii de ciobănie, a fost mult mai vioi. Bucuria ce i-a umplut ochii parcă i-a netezit și cutele obrazului. Nu l-am întrerupt de teamă să nu-i spulber lumina de pe chip. Povestind, el s-a scufundat cu totul în amintirea acelor zile de demult. Atâta bucurie era în sufletul lui, încât a uitat, o vreme, că aștep­tam continuarea poveștii.

„Io m-am obișnuit să vorbesc cu oile, că acolo, în pădure, cu cine alt­cineva să vorbești? Cu ele, cu co­pacii, ori cu Fata Pădurii, feri Doamne, sau cu ielele, nebunele, nu? Doamne, fă-ți cruce când le auzi și fugi! Nici nu te uita înapoi! Mă-ntrebi dacă le-am văzut? Ți-oi spu­ne doară că am făcut zeci de cruci cu care am umplut dealurile. Cruci albe de mes­teacăn. Făceam crucea și mă rugam și-apoi o băgam în pământ, în locuri pe care eu le știam: la izvoare, la fântâni, mai la umbră, în mij­locul poienilor, peste tot pe unde am văzut eu câte ceva necurat. Cre’ că și-acuma-s crucile pe-acolo, dacă nu le-o fi răsturnat vijeliile iernii. Cum nu-mi plăcea ceva, cum mi se părea mie că pădurea nu mă primește într-un loc, cum îmi luam coliba, o urcam în car și mă mutam pe alte poieni. Cine trăiește mult în pădure știe și semnele ei și-i vai de acela care le știe și le nesoco­tește. Acolo unde mă mu­tam, iară puneam cruci albe, ca să se curățe locul. Toamna, cobo­ram cu oile în sat, pe la marginea pădurii, și-n urma mea rămânea o turmă de cruci. Se bucu­rau oamenii că le adu­ceam oile aca­să și se bucu­ra, poa­te, și Dumne­zeu, că am sfințit atâ­tea locuri. Când coboram, numai ce auzeam de pe deal: «Vine Sân’ Mihaiu, măi!». Și de pe alt deal strâ­­gau alți ciobani: «Las’ să vie, măi, că vine și Sân’ Giorzul și iară om urca la deal cu oile, măi, măi!».”

Când s-a obiș­nuit mai bine cu cio­bănia, pe Alexe Vlad l-au luat la război. A schim­bat bota ciobănească pe pușcă. Wilhel­mina a rămas aca­să cu patru copii mici. Ca s-o ajute, nea Alexe își vin­dea rația de țigări și-i trimitea ei ba­nii acasă. A plâns mult de dorul ei și de grija pruncilor. „Mai întâi, am fă­cut război de par­tea românilor, apoi, în ‘40, când au venit ungurii aici, ne-au luat și ei la instrucție. «Stai!», «Aten­țiune!», «Drepți!», strigau ro­mânii. «Vidyaz!», «Figye­lem!», «Halt!», ziceau ungurii. Când «La stânga!», când «La dreap­ta!», «Cul­cat!», «Trage!», «Nu tra­ge!», «Sapă tran­șeu!», «As­cunde-te!», «Culcă-te, să nu te-mpuș­te!». «Nem jo!», «Nem kell!». Nu mai pricepeam ni­mica! Ne-am zăpăcit de tot. Ba eram cu ro­mânii, ba cu un­gurii, ba îi aștep­tam pe ruși, ba eram împotriva lor. Seara ne strân­geam grămadă, câți mai trăiam, și eu le citeam din Biblie. Stă­team în mijlocul lor și ci­team și pentru a­ceia care nu știau nici măcar Tatăl Nostru. Mă gân­deam că poate s-au întors iară tim­­­purile de la Turnul Babel, că nu se mai înțe­le­gea om cu om”.

Pana de cocoș

Anul 1940 a adus mari ne­cazuri pentru ro­mânii din Ardeal, care a fost trecut sub ad­ministrație ungurească. Românii au fost batjocoriți, înlăturați din funcțiile pe care le aveau, bisericile au fost sparte și profa­nate. Vâltoa­rea istoriei a fost necruțătoare, familii întregi au dispărut sau au suferit umilințe care nu se pot uita.

„Nu mi-o plăcut ce-a fost atunci”, spu­ne nenea Alexe. „Ăia de sus ne-o în­căie­rat, că noi eram aici și români, și unguri, ne înțelegeam și ne ajutam cât puteam unii pe alții, că doară laolaltă trăiam de când ne știam. Nevasta mea a fost unguroaică, da’ io n-am avut supărare de la neamul ei și nici ea de la al meu. Erau multe familii ameste­cate în sat. Eu am fost pri­mar până să vie ungurii, în ‘40. Mă as­cultau oame­nii, că ți­neam nu­mai cu drep­tatea. Au ve­nit ei, ungu­rii, și-au dat cu mine bine de pământ. Am mâncat do­uă bă­tăi soră cu moartea. M-au che­mat la sfat și m-au luat la bă­taie, fără nici un cuvânt. Patru go­­lani m-au dez­brăcat și m-au bătut pe unde-au apucat. A venit apoi bă­tăușul-șef. Când mi-a dat ăsta un pumn, am căzut gră­ma­dă”.

Nenea Alexe se opreș­te din po­vestit și oftea­ză. Vocea lui, fermă la înce­put, a de­venit din ce în ce mai stin­să, iar ultimele vor­be le spune șop­tit. „Așa de rău m-au bătut jăn­da­rii lor, cen­de­rii cu pana de cocoș, că am le­șinat. Când m-am trezit de cap, le-am strigat cum am putut: «Nu vi-i rușine la voi? Am venit acasă din război și aici vreți voi să mă omorâți? Da’ ce v-am făcut io, că io n-am făcut rău la nime-n lume?!». M-au aruncat afară și m-au trimis acasă. Venea unu’ după mine, ca să vadă dacă nu mor cumva pe drum.

Nu mă înghițeau ungurii, că de ce am fost primar și că de ce eram colțos la vorbă. De-aia se tot legau de mine. Dar hiba cea mare a fost alta. Io n-am vrut să-i predau pe românii care au dezertat din armata ungu­rească, pentru că nu voiau să lupte împotriva fraților lor români. Asta nu mi-o iertau ei. Păi, cum să-ți îm­puști vecinul? Ce, eram fiare? Pe mulți fugari i-am sfătuit să stea ascunși prin păduri, până s-au mai liniștit lucrurile. I-am scăpat de robie pe câți am putut – și români, și unguri; n-am ținut cont de ce neam erau. După ce s-a gătat războiul, unii mi-au mulțumit, alții s-au făcut că nu știu nimica. I-am lăsat în pace, că este un Judecător pentru toate, de ce să-i judec eu?

Ultimii șapte

„Ce să facem noi acuma? Am rămas numai șapte români aici. Toți suntem bătrâni, de-abia mai pot unii merge la bi­serică. Ne-om stinge, rând pe rând. Îi vai de crucea noas­tră, rămâne biserica pustie. Io n-am mai fost de patru ani la biserică, nu mă mai țin picioarele până acolo, sunt câțiva kilometri buni. Mai vine pă­rintele pe la mine și mai poves­tim. Mai trece vremea.

Câteodată, mi se pare că-i lungă ziua. Aș citi ceva, dar nu pot mai mult de două-trei rânduri pe zi, că n-am ochelari și mi-s înnegurați ochii. Atunci mă gândesc la tine­re­țe. Mă gândesc cum jucam de Sân’ Ilie, când ne adunam toți tinerii acasă, de pe unde eram duși la lu­cru. Angajam țigani lăutari de la munte și ne cântau ăia până le săreau strunele. Jucam românește, fecio­reasca, bătuta, brâul, da’ ju­cam și bostonul, și foxtro­pul, și mala­gamba. «Tragem și-un cear­daș, măi?», zicea câte unul. «D-apoi tragem, de ce să nu tragem?» Jucam și ceardaș, și apoi și câte un valț nemțăsc, ca să li se înfoaie fustele la fete. De toate jucam și nimeni nu se supăra, că le jucam pe rând, după voia fiecăruia.

Altădată, mi se pare ziua scurtă și, ca s-o lungesc, mă gândesc la ce mi-o fost drag. Când ești tânăr, ți-e drag de ceva, când îmbătrânești, te mai schimbi. Io-s acu­ma sătul de toate. Mi-ar fi dor să mă mai duc pe dealuri, că n-am mai fost de vreo zece ani, da’ știu că n-oi mai avea bucuria asta. De-acuma, mi-s îm­păcat cu viața mea. Am făcut des­tule. Îl aștept pe preot, pe la mine. Să mai vie o dată. O singură dată”.

*

Din turla bisericii românești, clopotul anunță sfâr­și­tul slujbei de duminică. După un timp, pre­otul în­cuie bi­serica cu o cheie mare de fier. N-a ținut nici astăzi Sfânta Liturghie, căci nici un ro­mân n-a venit la bise­ri­că. Doar crucile rămân adunate, una lângă alta în ci­mi­tir, crucile care se ating cu brațele de lemn înne­grit, ca și cum s-ar sprijini în aspra și lunga înfruntare cu timpul.

Cernat – Csernáton scrie pe tabla albă de la ieșirea din lo­calitate. Casele verzi și că­rămizii au rămas în urmă, pe mar­­ginea dru­mului. Câm­pul e plin de bru­mele toam­nei.

Foto: Părintele PANTELIMON ȘUȘNEA