Ce mai face… Rodica Lazăr: “În mine a existat mereu o poftă uriașă de viață”

A descoperit că locul ei e pe scenă, și de atunci a jucat în 40 de filme și în nenumărate piese de teatru. Toamna asta o aduce din nou pe marile ecrane: “Ext. Mașină. Noapte”, filmul lui Andrei Crețulescu, are premiera pe 9 Septembrie, la București.

“Mersul pe jos m-a salvat”

– Ce face Rodica Lazăr când nu filmează și nu joacă teatru?

– Citește, merge cu bicicleta, face sport uneori, se uită la filmele și la serialele pe care le fac alții sau se plimbă. În ultimii ani, mersul pe jos m-a salvat. Am un lac în vecinătate, în jurul căruia mă plimb constant. Uneori sunt doar eu cu mine, ascult muzică, vorbesc cu prietenii la telefon, alteori pur și simplu tac. În tot cazul, plimbatul îmi curăță gândurile, îmi liniștește momentele de angoasă.

– Dar de la ce poate fi angoasată o actriță care nu mai e deloc la vârsta la care ar trebui să confirme?

– De la lumea din jur, de la tot ce se întâmplă. În meseria noastră există mereu incertitudini. Am o fată adolescentă, e o vârstă delicată, în lume e război, iar eu sunt un individ empatic, lucrurile nu mă lasă indiferentă. Mă afectează chiar și cele care nu mă privesc imediat. Cine pretinde azi că poate fi actor, ignorând ce se întâmplă în jurul lui, social și politic, minte! Societatea a devenit foarte participativă, odată cu existența platformelor online, nu mai poți face abstracție de ea.

– Ai apucat vara asta să călătorești pe undeva?

– Am fost timp de nouă zile în Malaga. Acolo s-a născut Picasso. Acolo s-a născut și Antonio Banderas, care am văzut că a regizat un musical care va avea premiera la teatrul din oraș. Am luat-o cu mine și pe Dora, fiica mea, care are deja 16 ani. E o tradiție a noastră ca în fiecare vară să plecăm undeva și sper să nu se rupă prea curând. Nu mă simt pregătită încă pentru clipa când va pleca de acasă de una singură.

– De ce? Ești o mamă posesivă?

– N-o prea las de capul ei, dar ea e o fire independentă și autonomă, oricum. Într-un fel, seamănă cu mine. Și dacă n-ai vrea să-i dai modelul ăsta mai departe, transmiți ce ești, nu ce vrei tu. Pe de altă parte, lumea se schimbă, valorile sunt altele, iar atunci când crești un copil ești obligat să te întrebi după ce valori îl educi: ale timpurilor în care ai crescut tu sau ale societății în care trăiește el? Fiicei mele, oricum, nu-i prea place să vorbesc despre ea în interviuri. Într-o zi, am făcut chiar greșeala să vorbesc la un podcast despre adolescență și adolescente și m-am trezit cu un val de comentarii răutăcioase, de la tot felul de ascultătoare: “De ce te uiți la astea tinere? Ți-e ciudă că nu mai ești ca ele?” Doamnele respective n-au înțeles că sunt preocupată de subiect, fiind­că am o fiică adolescentă. De atunci, sunt ceva mai reținută. Mediul virtual e plin de surprize. (râde)

“Am renunțat la Facebook și am câștigat multă liniște și o grămadă de timp”

– Tu te-ai ținut destul de departe de rețele, nici pagină de Facebook nu mai ai.

– Nu mai am, fiindcă nu mai vreau să văd lumea așa cum e ea pe Facebook, vreau să o văd așa cum e în viața de zi cu zi. Pe Facebook, oamenii sunt diferiți și reacționează diferit. Am renunțat la Facebook și am câștigat multă liniște și o grămadă de timp pe care să-l umplu cu toate lucrurile de care ziceam. E mai bine să nu faci nimic decât să ajungi să te cerți cu unii și alții.

– Dacă nu popularitatea, atunci ce te-a atras la meseria asta? Ce presimțeai că-ți va aduce?

– O viață bogată. În mine a existat mereu o poftă uriașă de viață. Sună cumva poetic, dar nu cunosc decât două căi artistice prin care poți să trăiești mai multe vieți: literatura și actoria. Într-un fel, le-am tatonat pe amândouă. O vreme am mers la un cerc literar, iar când m-am mutat la București din Onești, de unde sunt eu, mergeam la teatru de patru, cinci ori pe săptămână. Trăiam în sala de teatru o intensitate a momentului pe care o resimțeam la nivel fizic. Mai târziu, am făcut și un an de facultate la Jurnalism, dar, în practică fiind, mi-a fost tot mai clar că nu vreau deloc să fiu în pielea jurnalistului, ci vreau să fiu pe scenă, printre actori.

– De scris îți e dor vreodată?

– Uneori mai sunt tentată să scriu. Dar scrisul cere o anumită rigurozitate în fața paginii goale. Sunt mai leneșă când mă pun la masa de scris decât sunt pe scenă, ca actor. Prefer să-mi facă altcineva programul.

“Sunt absolut ok cu singurătățile mele”

– Scrisul nu cere numai răbdare, ci și o capacitate de a sta cu tine, cu demonii tăi, de a nu fugi de tine. Tu cât de bine te simți singură?

– Sunt absolut ok cu singurătățile me­le, de multe ori singurătatea a fost o ale­gere asumată. Sunt un om care a stat mult singur și care se cunoaște destul de bine. Cred că fiecare rol pe care îl joci ca actor e un exercițiu de introspecție. Când construiești un personaj, nu poți agăța replicile alea pe tine ca pe niște broșe, trebuie să cauți și în tine rezolvarea lor.

– Toamna asta, ești cap de afiș la “Ext. Mașină. Noapte”, lungmetrajul lui Andrei Crețulescu. Plângem sau râdem la el? La ce să ne așteptăm?

– Râdeți, pentru că e un film foarte inteligent, cu foarte mult umor și foarte “vorbit”, ceea ce l-a făcut greu de filmat. E un film în care există doar trei secvențe cadru, pentru care am repetat foarte mult. E un lung­metraj scurt, dacă mi se permite formularea, fiindcă are doar o oră și 13 minute, ceea ce îl face și foarte alert și foarte ușor de gustat. Dar e și un film special, un film despre cum se face un film. Când o să-l vedeți, o să înțelegeți. În avantajul lui e să nu încerci să-l povestești.

– Tu, Șerban Pavlu, Dorian Boguță și Andi Vas­luianu sunteți prezenți în aproape toate scurtmetrajele semnate de Andrei Crețulescu. Sunteți actorii lui fetiș?

– Se poate spune și așa, pentru că, într-adevăr, în afară de primul, care e făcut doar cu ei trei, în toate celelalte am fost în această formulă. Dar să ne înțelegem, noi nu suntem vreo sectă. (râde) Chestia asta s-a născut pur și simplu din prietenie. La un moment dat, eram, într-adevăr, foarte apropiați, ne întâlneam mult mai des și în viața privată. Acum nu mai e la fel, avem copii de vârste diferite, fiecare e cu preocupările lui, cu programul lui. Asta nu l-a împiedicat totuși pe Crețulescu să se gândească în continuare la noi. În toți acești mulți ani în care am lucrat împreună, s-a sudat un tip de comunicare, ne știm unii pe alții, ne înțelegem, ne cunoaștem, dar nu atât de mult încât să nu mai avem ce descoperi unii la alții. Ne ascultăm, ținem cont unii de alții și râdem mult împreună, asta e cel mai important.

“Riscurile meseriei, uneori mori de cald, alteori mori de frig”

– Unde te mai vedem toamna asta, Rodica?

– La teatru, la Bulandra, unde joc în “Băieții de zinc”, în regia lui Yuri Kordonsky, în “Platonov”, de Theodor-Cristian Popescu, și unde s-au reluat și “Crimă și Pedeapsă”, în regia lui Kordonsky, și “Azilul de moarte”, în regia lui Alexandru Dabija. Dar și pe marile ecrane, pentru că așteptăm premiera filmului “Rusalka”. E debutul în lungmetraj al lui Claudiu Mitcu, filmat în Bulgaria, într-o fostă stațiune de pe litoral, pentru care am lucrat alături de Maia Morgenstern, Cla­u­diu Istodor, Rodica Ne­grea, Silvana Mihai, Nelu Serghei, Diana Gheor­ghian și Aida Eco­nomu. Tot cu Claudiu mă pregătesc să filmez zilele astea un scurt­metraj. Plecăm la Oltenița, și numai gândul că o să fiu din nou pe platoul de filmare mă energizează extraordinar.

– Deci mai ai de îndurat puțină căldură și acolo…

– Când filmam pentru “La Gomera”, al lui Corneliu Porumboiu, am văzut cum a căzut o picătură de apă și a înghețat sub ochii mei, atât de frig era atunci la Buftea. Astea sunt riscurile meseriei, uneori mori de cald, alteori mori de frig. Da, meseria asta e grea și se face cu mult consum și multe eforturi, mult mai multe decât își imaginează oamenii. Dar îmi place atât de mult și mă simt atât de norocoasă că o fac, încât nu vreau să mă plâng cât mă costă. Cu atât mai puțin, să fac din asta un act de eroism.