La Balcic, pe Coasta de Argint

– Odată ca niciodată, Balcicul a fost românesc. Pe malul mării, într-un castel, trăia Regina Maria, iar localitatea deve­nise atelier de creație pentru pictori și scriitori. Un răgaz fericit din istoria României, în care timpul era mai puțin grăbit decât azi –

O mie și una de nopți

Balcicul a fost descoperit de un pictor. Sunt o sută de ani de când Alexandru Sat­­mary s-a plim­bat pe-aici prima oară, în­tr-o zi de Octombrie. Balcicul era un basm oriental. Turci cu fes roșu și turcoaice în­velite în feregea, alune­când pe sub umbra portoca­lilor și migdalilor; măgăruși adă­p­ându-se la cișmeaua din piață, în timp ce cafegiul des­­culț aducea pentru muș­te­rii o felegeană aburindă. De pe pon­­ton se auzeau stri­gătele hama­lilor, care încărcau cereale în bărci, pentru vapoarele oprite în larg. Tătă­roaicele duceau încet co­bilițele cu apă. Apoi era deco­rul în care se în­tâmplau toate astea: soare și piatră stră­lu­citoare. Coasta de Ar­gint. Și marea la picioare, în­tr-un golf li­niștit. Totul scufundat în lentoare orien­tală, cu aer atât de dulce și soare de toamnă atât de moale și blând, încât gân­du­rile se leneveau și nu-ți rămânea decât să te afunzi în umbra unei cafenele, să comanzi o bragă și să privești. Să privești cum până și valurile golfului par mai degra­bă a se întinde la soare, pe plaja îngustă. Cea­suri în­tregi petrecea Alexandru Satmary în vreo cafenea a ora­șului, con­tem­plând lu­mina Balcicului: o lumină ciudată, schim­bătoare și colorată altfel, în fiecare ceas.

Așa a început totul. Cu lumina care nu se lăsa înțe­leasă, transformându-se, de la un loc la altul și de la o clipă la alta. Nimic din li­niș­tea și lentoarea acestui loc nu putea să anunțe ceea ce aveau să adu­că următorii ani. Nici măcar sosirea unui pictor cău­tător de astfel de comori ascunse. Abia când Ale­xandru Satmary a sosit a doua oară, împreună cu Re­gina Maria, a început să înmugurească o schim­bare. Regina a fost cea dintâi care a hotărât să se ins­ta­­leze în acest mic paradis, păs­trat parcă din timpul celor o mie și una de nopți. A înce­put să își constru­iască aici caste­lul, căruia mai târziu avea să îi adauge un minaret. Dar faima stabilirii ei la Balcic a înflăcărat imaginația pictorilor români, curioși să vadă de ce și-a pierdut suverana inima la Balcic. Sea­ră de seară, Re­gina se plimba prin cele un­spre­zece mahalale ce al­cătuiau portul de atunci. Sultana, cum îi spuneau oa­me­nii, se plimba pe ulițele oră­șelului sau pe faleza îngustă a golfului. Și mahala­lele au început cu timpul să se umple de pictori ce-și duceau șevaletele, încer­când să redea în pânzele lor minunea luminii din Bal­cic. Cecilia Storck, una dintre cele mai de seamă artiste ale vremii, a construit cea de-a doua casă în Balcic. Din piatră albă, cu terasa că­tre mare, acesta va fi locul de sosire și de întâlnire al pri­milor pictori români veniți pe malul Mării Negre, pe atunci românesc.

Sat sărac, fără cale ferată, port sau școală, Balcicul era izolat, le­gat de București printr-un drum prăfos de câteva zile, cu hanuri unde trebuia să înnoptezi. Însă locul părea să fie atât de minunat, încât toți pictorii ajunși aici vorbeau de o revelație. Iar pânzele lor arătau că minunea era reală. Balcicul din pânze a ajuns ime­diat în saloanele de la Paris. Pictorii români descope­riseră un loc plin de inspirație. Iser, To­nitza, Petrașcu, Șirato, Grigo­rescu și toți ceilalți pictori mari ai vremii au venit să-și ofere pânzele și culorile acestui loc. Aproape că nu exista pictor al acelei vremi care să nu aibă măcar „un Balcic”. Dar ceea ce îi atrăgea nu era doar peisajul, nu doar râpele de calcar, Coasta de Argint, ci și via­ța în sine, cu len­toarea ei orien­tală, o viață luată în ușor, învăluită într-o atmosferă cu parfum de va­canță.

În câțiva ani, Balcicul a de­ve­nit prin­cipalul loc de întâlnire al pic­to­rilor români, artiști îm­bră­cați lejer, plimbându-și șe­vale­tele pe te miri unde, pregă­tindu-și culorile prin râ­pele invadate de vegetație și lumină. Artiștii umpleau cafenelele, luând obiceiul locului de a lenevi la o ca­fea cu dulceață sau de a sorbi pe-nde­lete o bra­gă, la umbra smo­chinilor. Lo­cuiau pe-atunci în gazdă la bulgari, fără să deplângă lipsa de confort: sa­vurau colțul uitat de lume și viața patriarhală.

După pictori, au în­ce­put să sosească la Balcic și scriitorii. Poeții și proza­torii animau cu discuțiile lor cafenelele. Înce­tul cu încetul, în câți­va ani, în­treaga viață culturală a Bu­cureștiului se muta, pentru câteva luni, pe coas­­­ta aceasta stră­luci­toare a Mă­­rii Negre. Nici la Capșa nu puteai ve­dea atâ­tea nume ilustre la un loc, adunându-se pe-nse­rat, fie la casa Murgoci, fie la casa Pillat, la casa Storck sau chiar la Palatul reginei. Se întâlneau aco­lo George Vra­ca, Mihail Șora, Cella De­lavrancea, Vasile Voicu­lescu, Ion Pillat, Ionel Teo­do­reanu, Nae Ionescu și Jean Bart. Mulți dintre ei își fă­cuseră deja propriile case.

Jean Steriadi, celebru în epocă pentru distincția sa, venea atras de exotismul locului și își petrecea vacan­țele în casa simplă a unor bulgari. Chiar și Mihail Se­bastian venea cu avionul, din când în când, și, lăsân­du-se cuprins de o lene voluptuoasă, respira aerul medi­te­ranean ascultând „al treilea brandemburgic”. Așa a apărut în Balcic, de la sine, Universitatea Liberă, unde țineau cursuri Sado­veanu, Camil Petrescu, Pam­fil Șei­caru, Perpe­ssi­cius, Oscar Cisek, Gala Galaction, Nae Ionescu sau Emanoil Bucuța, și unde a vorbit chiar și Ior­ga. La douăzeci de ani de la desco­perirea lui, Bal­ci­cul devenise un ferment al vieții culturale românești, locul de apropiere al artiștilor de mare și de Orient.

Cecilia Storck

Aerul răcoros al dimineții umplea spațiul dintre sculpturi și apoi urca printre florile grădinii, până la terasa ei. Visase de mult momentul ăsta. Plante exotice invadaseră terasa cu un verde pro­fund. Privea orizon­tul. Între casa ei și mare nu era decât o fâșie în­gustă de nisip și câteva stânci. Golful era un semicerc. În dreap­ta erau castelul reginei și viile. În stân­ga se vedeau răsfirate, pe dealuri, ca­se­le ma­halalei tătărești. Erau case mici, albe, cu acoperișuri roșii. Albul și roșul lor străluceau în verdele mig­dalilor, smo­chi­nilor și ierburilor. Și ma­rea era ver­de. Însă un alt verde, schimbător. Cu fiecare val rostogolit, marea parcă ar fi vrut să îi demonstreze cât de mică și neîn­semnată era paleta ei de picto­riță consacrată în saloanele pari­ziene. Și-o pregătise cu migală, de cu sea­ra, câte­va ceasuri își preparase cu­lo­­rile, cu spe­ranța că de data asta va reuși să aibă nuanțele potrivite. Și iat-o acum des­curajată și uimită de toată această fru­musețe matinală a mării de la Balcic. Un val, un pescă­ruș, o rază piezișă, un­deva în larg, și frumusețea de adineauri devenea o nouă frumusețe, necunos­cută până atunci. În fiecare clipă, spec­tacolul din fața casei ei era altul, o nouă undă o ajungea până în adâncul sufletului, fiecare val nou năștea în pieptul ei alte va­luri, ca un ecou. Cum să pic­teze toate astea? Sorbea încă o gură de cafea din ceașca ei albastră, cu modele englezești, pri­vind cu coada ochiului spre șevalet și cutia de cu­lori. Verde închis cu sclipiri aurii. Verde trans­parent, cu valuri argintii. Alb pur și simplu, ca de oglindă, razele arun­cate înapoi în sus și luminând pe dedesubt norii.

Cecilia își lua sacul cu pensule și șevaletul sub braț și pleca spre râpele strălucitoare, urca spre cimitirul tătăresc prin mahala. Trecea de cafeneaua lui Mamuth, unde Grigorescu încă își bea cafeaua, îmbrăcat în hai­nele lui decolorate, cu eșarfă roșie la gât. Îi vedea deja la lucru pe Iser, asistat de Ava­kian, pe Tonitza, pe Pe­trașcu. Se oprea în marginea râpelor albe, pe ulițele mahalalelor sau lângă cișmele. Balcicul oferea în orice loc un peisaj, un portret… Ar fi vrut să picteze marea, de undeva de sus. Atât de sus, încât corăbiile din port să pară niște jucării și oamenii furnici, într-un du-te vino. Ajunsă în cel mai înalt loc al Balcicului, lumina era alta, planurile se suprapuneau. Casele de pe dealuri pă­reau una deasupra alteia, ca într-un To­ledo, soarele mai puternic și umbra mai răcoroasă, dealurile coborau brusc în marea de sub ele. Și începea să tragă o linie aici, una dincolo, o pată de cărămiziu, una de roșu, alta de verde…

Asta însemnau zilele la Balcic: lumină fantas­tică, plimbări pe sub smochini sau în mahalale, soa­re, apă, explozie de culori și vecinătatea gră­dinilor regale. Ceci­lia se întorcea spre seară acasă, unde dimineața îl lăsase pe soțul ei, Fritz, încă dormind. Făcea un ultim po­pas la Mamuth, pentru o cafea în spuză, o dulceață de sacâz, și poveștile acestui turc misterios, care adu­cea untdelemnuri din Levant și despre care se spunea că are o iubită la Stanbul, una la Constanța și alta la Ca­­liacra. Ajungea acasă, când noap­tea se lăsa, și ea, cu o încetineală orientală. În­tunericul invada terasa și fă­cliile ardeau în jurul cas­telului reginei. Marea nu se mai vedea, rămânea din ea doar aerul sărat. Fritz o aștepta pe terasă. Ascul­tau în întuneric marea și pescă­rușii. Și-atunci ea, obo­sită de atâta frumusețe și liber­tate, îl lua de mâ­nă. Mâna lui era reală. Era acolo, toate astea se în­tâmplau cu adevărat. Următoarea zi avea să fie la fel.

Pași pe nisip

Ce a mai rămas acum din ceea ce era Balcicul de altădată? Mai nimic. Stând pe faleza betonată din fața casei Storck, ce pare pustie, ar trebui să închid ochii pe jumătate și să las să vină amintirea acelei vremi, ca o co­rabie ivită dintre cețuri. Sunt cioburi pe care le-am adunat în timp: niște cărți poștale îngălbenite, pe tej­gheaua unui anticar de la Universitate, cu nota: Balcic 1933, într-un colț, jurnalul Ceciliei Storck, cartea lui Ema­noil Bucuța, picturi văzute în albumele de artă tocite de curiozitatea studenților ve­niți la bibliotecă, câteva note scrise de Mihail Sebastian cel exilat în cărți și în Bach. În lu­mina Balcicului de acum, lângă mare, cio­burile încep să se potrivească, să prindă o formă. E ca și cum ai încerca să ghicești ur­ma pașilor în nisip, după ce valurile au mă­turat plaja. Balcicul de acum mai trăiește doar prin pictura de atunci. Și ce dacă hotelul Iceberg e numai sticlă și oțel, iar în fața lui se lăfăie BMW-ul mare și negru al patro­nu­lui? Ce con­tează că acum casa lui Ion Pillat, unde Cella Delavran­cea recita poezii priete­nilor, până noaptea târziu, e un simplu hotel? Cu spatele la ele, vezi marea în aceleași culori fantastice, cu aceeași lumină schim­bătoare, cu același orizont nesfârșit, din care aștepți să apară, din­tr-o clipă în alta, „Ispita”, corabia elegantă a Reginei.

Urc spre cimitirul tătăresc, pe străduțe asfaltate, cu magazine de suveniruri kitsch, pe o parte și alta. Apoi printre case vechi, cu aer interbelic, scufun­date parcă în nostalgia timpurilor strălucitoare. Pe dealul din spa­tele cimitirului, văd o căsuță albă, cu acoperiș roșu. Un pic strâmbă, fără gard, invadată de buruieni. E ca o pro­­misiune. Aduce atât de mult cu ceea ce am văzut în pânzele pictorilor români, încât pornesc într-acolo. Des­copăr cu surprindere că în această margine de Balcic, imediat ce ieși din șoseaua principală, nime­rești pe ulițe prăfuite. Pe măsură ce înaintezi, copii gă­lăgioși se strâng în jurul tău și te însoțesc. Un colț de mahala scă­pat ca prin minune de trans­formări! În­cep să recunosc casele de chirpici, pe ju­mă­tate construite și abando­na­te, varul căzut ici și colo, lă­sând să se vadă câte-o pal­mă de că­rămidă roșie în al­bul stră­lucitor. Tă­tăroaice stând pe jos în fața porții, turci arși de soa­re, pri­vin­­du-mă cu ochi negri, de harapi. Ah, și ce figuri! Fe­țe expresive, cu priviri intense, care te invită parcă să stai să le deslușești chipul. Acum, deja am un grup destul de mare în jurul meu, oamenii ies în uliță să vadă ce se întâmplă și mă las con­dus de ei, spre locul unde vor să-mi ara­te ceva. Ca orice oră­șean cu telefon mo­bil și aparat de foto­grafiat digital, începusem să mă îngri­jorez: totuși, în ziua de azi, cuvân­tul „ma­hala” și-a pierdut re­zo­nanța roman­tică și te face să bagi pre­caut mâinile în buzu­nare. Cam la asta mă gândeam, când m-am trezit pe o uliță lătu­ralnică, față în față cu… un pictor ro­mân! Așezat pe scău­nel, în fața șevale­tului, cu paleta de culori pe ge­nunchi. Cu șapcă de soare, bărbos, cu pan­talonii pă­tați de ule­iu­rile lui, privea când la bor­deiele pito­rești, când la pânza pe care pensula așeza cu­lori.

„De o săptămână sunt venit și e mi­nu­­nat pentru pictură. Mă gândisem… da­că e vreme mai ploioasă fac portrete, că sunt aici niște figuri… Da’ uite și dum­neata, ce vreme blân­dă, pentru o toamnă târzie! Nu-i așa că e minu­nat?”. Vorbește rar, de parcă m-ar fi așteptat acolo de pe vre­mea regi­nei. Am privit în tăcere și am avut sentimentul unei li­ber­tăți extra­or­dinare: să con­templi marea printre casele albe, fără altă grijă decât aceea de a pune culo­rile pe pânză.

„Locul are o magie a lui. Nu știu să o explic. Poa­te vederile astea panoramice, casele supra­puse, marea aproape, toate creează ceva neobiș­nuit, care te inspi­ră. Întorci capul și vezi alt peisaj. Cred că dacă aș sta aici luni întregi, și tot n-aș epuiza teme­le. E diferită mahalaua, sălbă­ticia asta frumoasă a locului… Eu am fost și în Germania, și umblam pe-acolo să găsesc ceva de pictat. Nu găseam. Mer­geam ore întregi să găsesc ceva și totul era la linie, geometric, fără nici o poezie a locului. Aici e alt­ceva, e magic. Dife­rența dintre Constanța și Bal­cic… aici e locul ăsta magic, cu munți care dau în apă. La Constanța nu prea gă­sești, trebuie să umbli, să mai inventezi câte ceva. Aici, ori­unde mergi găsești câte un pei­saj interesant, care te inspiră. Nu poți ex­plica, dar te inspi­ră. Apoi sunt ca­se­le, oame­nii, totul creează o atmo­sferă. Mahalaua o să rămână probabil așa. Sper. Asta e fru­­musețea aici, că acum au o casă și mâi­­ne o dărâmă și fac alta ală­turi. Nu fac vile, sunt niș­­te case sim­ple. Nu vile cu garduri imen­se, din spa­tele căro­ra nu vezi ni­mic”, spune pic­torul, în timp ce bulgarii de lângă noi priveau ad­mirativ pânza.

Pe pictor îl cheamă George Leteanu. A venit la Bal­cic tocmai din Vaslui. Și-a trans­format mașina, o Dacie veche, în­tr-un atelier ambulant, bur­du­șit cu pân­ze, și a venit. Azi îi expiră actele pen­tru șederea în Balcic, dar e gata să mai stea o săptămână, cu riscul de a în­frunta vameșii. Nu locuiește la hotel și nu mă­nâncă la restaurantele luxoase din oraș. În buna tradiție a locului, s-a hotă­rât să locuiască la Sali, un turc-bulgar, care știe câteva cuvinte româ­nești. Sali, cu basca lui ponosită în loc de fes roșu, cu dinții rari și tă­ceri lungi, prin care vrea să se înțeleagă că știe mai multe decât vrea să spună. E mai mereu în preajma pictorului. Este și acum, și mă invită la el, să îi văd ca­sa: „Poate, cine știe, vreodată vine tu la mine”, îmi spu­­ne el zâmbind. Îl urmez până la ultima casă a maha­lalei. O casă albă, cu acoperiș roșu, de țiglă. E mai degrabă un bordei mai răsărit, fără gard, cu un preș în fața ușii. E bucuros să îmi arate casa: cu banii de chi­rie de la pictor a zugră­vit-o toată și a făcut-o „giu­giuc”. Camerele sunt răco­roase și cu stric­tul necesar: un pat, o masă, un scaun. Deși toate pre­șurile și patu­rile sunt în culori puternice, senzația e de liniște și calm.

Însoțit de cârdul de copii, până în cealaltă mar­gine a mahalalei, cobor spre faleză. O iau pe lângă geamia cu minaret alb și brâu de romburi colorate, pe lângă moara veche și depozitele de cereale. În port, bărcile se leagănă molcom, mișcându-și încet catargele. Mai sunt și alți turiști. Se plimbă cu un aer un pic pierdut. Parcă ar aștepta și ei să se în­tâm­ple ceva. Parcă între­gul Balcic așteaptă să vină cine­va ca să sufle praful așternut peste peisajul mi­nu­nat de altădată. Regina, poate. Alunecând pe străduțele înguste, în văluri albe.