ANTOLOGIE „AS” – Nemuritorii din munții dacilor

• În munţii vechilor daci din ținutul Hune­doa­rei trăieşte o seminţie specială de oameni vi­guroşi, toţi nonagenari, care au capacitatea de a-şi „con­trola” moartea. De multe gene­ra­ţii, ei reuşesc să îşi ”simtă” şi să îşi preves­tească, cu multă vre­me înainte, ziua şi chiar ora înăl­țării la cer •

Adam, înviatul

La vârsta de 91 de ani, Adam Grecu, din satul hu­ne­dorean Târsa, a murit şi apoi a înviat. Orice bătrân din împrejurimi îi ştie întâmplarea. Din Boşorod, Lun­cani, Ursici, Chitid, Prihodiştea, Alunu, Bobaia… Adam ăsta a fost bărbat tare. La trup şi la spirit. Făcea parte dintr-o seminţie rară de oameni, izvorâtă de un­deva, de sus, din Munţii Şureanu, o spiţă zdravănă, în care toţi au trăit peste 90 de ani, toţi cei ştiuţi, până astăzi. El era pe atunci cel mai înstărit om din sat. Ca un pustnic bogat a tră­it toată viaţa, în gos­­po­dăria lui din înăl­­ţimi. Şi, într-o bu­nă zi, a murit. „O murit şi noi l-am privegheat trei zile şi două nopţi. Mort! Fără puls la mână. Fără suflu. Aşa a fost”, mărturisește ne­­poata Măriuţa Gre­cu, care a stat atunci la căpătâiul lui. „Şi a treia zi, când o venit preotu şi am pornit să-l înmormântăm, bu­nicul nostru Adam s-a ridicat şi s-a uitat la noi cu mirare! Du­pă aceea, a mai trăit alţi cinci ani mai de­par­te…”.

Întocmai aşa a fost. Sunt prea mulţi care ştiu şi au măr­tu­risit. Adam s-a ridi­cat! Şi i-a privit pe toţi cu ui­mire. O pri­vire îngustă, ce­nuşie, sticloasă… Cei din familie împie­tri­seră. Stăteau împreju­rul lui roată, cu sufla­rea strânsă. Pe urmă el a zâmbit aşa, palid, şi le-a spus că nu a mu­rit, ci numai s-a dus „o țâ­ră în altă parte”. Multă vreme cei din sat au tot în­cercat să îl isco­deas­că. „Ada­me, spune-ne şi no­uă cum îi pe unde ai fost…”. El a zis că este frumos. „Câm­pii. Câmpii fru­moase şi oameni frumoşi, da’ puţâââni…”. Şi altce­va? Mai multe nu pu­tea spune. Că nu i-a fost îngăduit. „Aşa mi-au zis, că nişte lu­cruri nu trebuie spuse. N-am voie, îs lucruri de taină…”.

Unde a fost, de fapt, Adam? Cine au fost „aceia” care nu i-au dat voie să vorbească în lumea de aici despre ce i s-a întâmplat acolo? Cum se explică, de fapt, treburile astea? Cei de la oraş i-ar fi zis… moarte clinică. Cei de la sat nu ştiau de aşa ceva. Şi, oricum, nu cred că i-ar fi satisfăcut explicaţia asta. Cert este că acest om a mai trăit încă cinci ani de zile în casa de pe vârful muntelui, a trăit simplu, la fel ca înainte, cu o lumină anume pe chip şi-o pace lăuntrică pe care o transmitea parcă tuturor celor din jur. Bărbos, înalt, cu plete lungi, de argint. Un voievod al înalturilor. Ţăran liber, fără hotare în suflet. A trăit lipsit de orice teamă de moarte, ba chiar c-o anumită bucurie de-a se pregăti spre a merge „acolo”, atunci când îi va veni iarăşi vre­mea, pentru totdeauna.

„Eu mor pe data de, la ora de…”

Şi, lucru ce pare aproape incredibil, acest om şi-a prevăzut cu mult timp înainte ziua şi chiar ora morţii. Ştia. Îşi simţea fiecare moment al vieţii. Era conştient de aproape fiecare clipă, atent la fiece lucru pe care-l făcea şi zicea. Mereu a fost vestit prin marea lui cre­din­ţă în Dumnezeu. Ins reţinut, postitor aprig. Du­minica nici pe slugi nu le lăsa să lucre şi-i prime­nea şi-i ospăta la masă cu familia sa. La 95 de ani, încă suia singur pe murgul înalt, robust, castaniu, şi pornea călare 20 de kilometri prin munţi, spre biserică. Dar pu­­nea şaua pe cal de sâmbătă seara. Aşa îl lăsa, dor­mind în grajd, pentru ca nici măcar înşeua­tul să nu-i fie o muncă mâine, în ziua sfântă, atunci când va co­borî în zori la Liturghie. Deşi avea averi multe, trăia în odăi simple – pat, masă, dulap şi-o icoană –, mânca drămuit, muncea din greu toată ziua, parcă fără niciun efort, şi nu rostea decât acele cuvin­te care aveau rost, puţine, chibzuite, fiecare la sorocul lor. Astfel că el le spusese celor din familie, cu multe luni înainte, despre acea zi de Martie în care s-a hotărât să pără­sească lumea. „Fiţi atenţi, că se apropie să plec…”. Însă abia atunci, la sfârşit, când i-a anunţat clar: „No, peste trei zile, la ora unu la amia­ză, eu am să mor”, când le-a zis în amănunt ce trebuie să cum­pere şi ce să facă pentru înmormântarea lui de răspoimâine, lucid fiind şi zdravăn, absolut normal, pe picioa­rele lui, când i-a chemat pe toţi cei din neam – unii deja risipiţi prin alte locuri – pe data de doi­spre­zece, la el acasă, să-l privegheze, abia atunci unii s-au îndoit puţin: „Hai, măi, Adame, nu vorbi aşa…”. Era deja ceva mult peste fire. Căci – Doamne, iartă-ne! – care muritor îşi poate socoti cu atâta vreme îna­inte exact ora în care va muri? Era ceva… necuviin­cios aproa­pe. Se uitau la el – îl vedeau atât de pu­ternic… Încă-şi tăia lemnele, făcea singur fânul. Sin­gur îşi co­sea locu­rile de pe lângă casă. Nu-şi puteau închipui că peste trei zile acest om nu va mai fi. Şi şuguiau, aşa. „Băi, oameni!”, a tunat el. „Faceţi cum v-am spus. Che­maţi-i pe toţi! Vă duceţi şi îmi săpaţi groapa pe doisprezece dimineaţa!”. La auzul acestei porunci pe ton aşa înalt, n-a mai cârtit nimeni. Căci el rar striga. Vorba lui era „sfântă”. Niciunul nu a în­drăz­nit să îl co­menteze. Aşa reţin toţi. Încât au făcut cu toţii ce le-a spus. S-au strâns în casa lui, în ziua de, la data de. În ziua aceea, Adam s-a trezit vesel. S-a spălat, s-a îmbră­cat în hainele lui bune – cămeşă albă, surtuc, cizme de piele negre, lungi, lucioase. „No, acuma haidaţi în casă…”. I-a îmbrăţişat pe toţi şi i-a pupat şi i-a adunat lângă patul lui. Le-a zis la fiecare câte un cuvânt, un sfat cu limbă de moarte, despre ce să facă mai departe în viaţă. „Tu să faci aşa… Tu să ai grijă de aşa… Tu aşa…”. După aceea, s-a aşezat pe perină, cu faţa în sus. Drept, lucid, privea înainte, și cu un ochi, înspre ceasul vechi din perete. Când a bă­tut de ora unu, s-a încruntat puţin: „No, daţi-mi lumâ­narea…”. Cu lumânarea aprin­să în mâini, uitându-se la ei cu drag, la ora unu şi un sfert la amiază, Adam a murit. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu plângeţi după mine, ci să vă gândiţi la fap­tele voastre”.

Comorile din mormântul Măriuţei Grecu

Măriuţa Grecu, ne­poata lui Adam, a murit şi ea nu de mult, la vâr­sta de 99 de ani. Ea l-a apucat pe bă­trânul „ne­muritor”, a fost părtaşă la învierea şi apoi la moar­tea sa. Tatăl acestei Măriuţe a murit la 94 de ani. Fra­tele, la aproape 100. Iar acum sunt în odaia fiicei sale, Eleo­nora Corobea, care îmi vorbeşte des­pre toată se­min­ţia asta viguroasă, „izvorâtă” din munţi, dintr-un sat numit Târsa. Eleonora e bolnavă de picioare, zice că a mers „mii de kilometri” doar prin munţii ăştia, dintr-o parte în alta, prin ploi, ger sau ninsori, şi de la asta i s-a tras slăbiciunea, fiindcă la un moment dat, a simţit că a cam obosit şi s-a pus în pat să se odihnească, iar apoi nu a mai putut să se mai ridice. Face eforturi teribile chiar şi să se scoale în capul oaselor. Ne spune mereu s-o iertăm, căci mintea îi e limpede. Deşi are 83 de ani, îşi simte fiecare cotlon al trupului, numai pi­cioarele, picioarele astea nu o mai ascultă aşa ca altă­dată şi îi este chiar ciudă şi ruşine de această neputinţă, pe care-o consideră ca un păcat, căci „pe oamenii fără păcat boala nu-i poate atinge…”. Acolo a greşit, crede ea – că s-a pus atunci în pat prea mult timp. Dacă nu se punea, poate că era şi azi sănătoasă.

Într-adevăr, cei din neamul ei au fost longevivi. Dar nu toţi oamenii din Târsa erau aşa. Acolo, sus, cei mai mulţi mureau destul de repede – maximum 60-70 de ani. E frig, loc izolat şi sărac, oamenii au greutăţi mul­te. Doar o anumită seminţie a fost aşa rezistentă. Cea a lor. Făceau copii puţini, dar toţi trăiau peste 90 de ani. Dacă ar fi să-şi explice asta, Eleonora crede c-ar putea fi în legătură cu o cetate dacică, care era imediat lângă casa lor – Cetatea Roşie. De acolo au izvorât ei, crede. „Dintr-o spiţă de oameni vechi, de dinainte de Potop. Erau aceia altu’ fel de oameni. Oameni ră­maşi. Zice că era dacii din Piatra Roşie, nişte oameni mai mari. Mai înalţi. Şi solizi. Trăiau şi peste o sută douăj’ de ani aceia. De acolo zice că s-o transmis neamul nostru. Bunul nostru Adam…. Eu nu ştiu cât oi mai trăi, acum. Da­că mintea i-i bună, omu’ nu poate muri greu. Mintea! Şi inima curată… Eu încă stau aici, în casa aceasta. Da’ oamenii parcă se înrăiesc tot mai mult şi se strică. Neamurile se stâng, se micesc. Semin­ţiile pier tot mai repede… Nu ştiu… Parcă o schimbat bu­nul Dum­nezeu rândurile de oameni…”. Şi mai crede că această longevitate a înaintaşilor ei s-ar pu­tea trage şi dintr-o ma­re credinţă în Dum­­nezeu. La fel ca Adam au fost toţi. Ma­ma Mă­riuţa, pe lân­gă pos­tul firesc, de două ori pe săptă­mâ­nă, postea ne­gru – doar un pahar de apă şi atât, miercurea şi vi­nerea. Asemeni lui Adam, la peste 90 de ani, încă îşi mai cosea singură locurile. „Pi­pirigu’ ăsta de lângă casă îl dau eu”, le zi­cea co­piilor, auto­ri­ta­ră, dacă aceştia voiau să o ajute. Parcă văd, din descrierile Eleo­no­rei: coasa de pe umeri pă­rea imensă faţă de tru­pul ei miti­tel, de parcă şi-ar fi cărat crucea urcând pe deal, către soare. „Se ruga şi mun­­­cea. Asta făcea ma­ma…”. Cu­tre­ierân­du-şi pă­mân­­turile şi privin­du-le atent, în iarbă, Măriuţa a des­coperit o plantă de leac ce vin­deca miraculos bo­lile ficatului, nişte ră­dăcini ce creşteau doar în anu­mite locuri, numai de ea ştiute. Le-a zis copiilor că o să le arate cândva cotloanele secrete, dar aceştia au uitat să mai întrebe. Iar acum le pare rău, că taina asta a intrat, și ea, în mormânt. La fel… comoara. O căldare de aur. O căl­dare grea, plină de monede – kosoni dacici, pare-se – pe care Măriuţa a găsit-o undeva, sub brazdă, pe pămân­turile ei. Nu s-a atins de bani. Le-a spus c-o să le des­tăinuie lor locul în ziua în care va muri. Însă, în acea zi, a tot amânat. Iar ei n-au vrut să o mai întrebe, căci li s-a părut necuviincios să insiste. Nu le mai păsa de aur atunci, ci de viaţa mamei lor iubite. Iar ea n-a des­chis vorba. Deşi era perfect lucidă, deşi mereu, până în ultima clipă, parcă a vrut să le dezvăluie taina, sau cel puţin aşa li s-a părut lor. Dar până la urmă, a ales să nu zică nimic. Poate ca să nu-i smin­tească. Sau fiindcă se temea de blestemul unor bani străini. Cine poate şti? Ce se ştie însă este că toţi cei din casă au fost părtaşi la o moarte frumoasă, ce do­vedea deplin că şi aceea a bătrânului Adam n-a fost doar o legendă sau întâmplare. S-a petrecut exact când a zis: într-o zi de întâi martie, anul 2010. O zi când începea primăvara… Și astăzi, când merg pe pajiştile moştenite, urmaşii se mai gân­desc uneori că ar putea să dea pe undeva de comoara Mă­riuţei. Dar e pământ mult, aproape cinci hectare, „şi nici măcar nu-i totu’ la un loc, ca să zici…”. Poate o fi într-o pădure, undeva… „Pe-o râpă sau pe o coastă, unde nimeni nu acordă nici o atenţie…”.   

Curcubeul unei naşteri miraculoase

Comoara lăsată moştenire ar putea, de fapt, să fie chiar în sufletul lor. Eleonora vorbeşte cu infinită dra­goste de toţi cei vechi din neamul său. Într-adevăr ca despre o comoară. Rostirea fiecărui cuvânt despre ei o întremează vizibil. Îi place. E mândră că-i năs­cută din acest sânge ales. Ea a avut doar un singur fiu. Ultimul dintre „nemuritorii” lui Adam, bătrânul. L-a născut pe la vârsta de 28 de ani, o naştere aproa­pe inexplicabilă, căci şi medicii, şi babele îi spuse­seră că este com­plet stearpă. Fusese mă­ritată de la 17 ani cu un om din Boşo­rod, numit Romulus, dar n-a izbutit în nici un chip „să ră­mână”. Până când, la un moment dat… „i s-a ară­tat un semn”.

Intraseră de mult co­muniştii şi ei încă se mai ascun­deau, fugari, de teamă să nu fie obligaţi să sem­neze pentru intra­rea în colectiv. Dormeau noaptea prin şopru­rile vecinilor, pe câmp, prin poduri, în cimitirul satu­lui, ca să nu fie găsiţi. Ei doi, soţii tineri, şi socrul numit Ignat, stăpân de pământuri întinse, pe care nu voia nici mort să le predea comuniştilor. Într-o seară, au dormit tustrei pe mormintele ce­lor din neamul Eleono­rei. Aşa era atunci. Ci­mitirul devenise o bună ascunzătoare, căci inspi­ra teamă. Acolo, mi­liţie­nii încă se mai fereau să intre. Femeia tânără stă­tea pe lespedea albă a mormân­tului, în noaptea se­nină de vară. Şi, deodată, i-a venit… să se roage. Pen­tru ea, pentru soţul ei. Pentru soarta lor, pentru tot ce a fost şi va fi, pentru totdeauna. Îi era teamă, era mult prea deznădăjduită. Nici un gând bun n-o întărea, nici un viitor nu vedea pentru dânşii. Zice că nicio­dată în viaţă nu a simţit „mai plin” acea putere a ru­găciunii. Un fior fierbinte trecea prin pieptul ei, prin întreg trupul. O căldură plăcută, încântătoare, ce-i ameţea simţu­rile şi inima. „Era ca un suflu fierbinte aşa, bun, care parcă cobora din tot ceru’ la mine-n inimă. Mă uitam şi vedeam be­serici cum se coboară îna­­intea mea şi litere care se năşteau pe cer, între ste­le. Şi eu tăt plân­geam şi mă uitam şi nu mai pu­team de atâta minunăţie…. Uite aicea (arată în drep­tul ochi­lor) vedeam beserica clară, ca­te­drală maaare, albas­tră şi lu­minoasă… Şi atunci mi s-o ară­tat ce am în pântec – un băieţel. Stătea mic, cul­cat, la mijlocu’ catedralei goale. Eu nu ştiam. Nu eram grea atunci, nici nu mă mai gândeam c-o să mai pot. Da’ am ră­mas împovărată, şi la fix nouă luni de la sara aceea, am născut un prunc. Nu zic c-o fost ceva aşa, un mi­racol cum citeşti prin Biblie. Eu nu ştiu. Era jucăuş, normal, mai mult cu sporturile, juca fain Că­luşeru. Băiat ca toţi băieţii… Eu voiam să îl fac strun­gar. Da’ el tot avea un vis. Visa noaptea că venea la el un om maaare, fru­mos, care-i zicea că tu nu te faci altceva, numa’ preot.

No, azi aşa, mâine aşa. Şi tot acelaşi vis. Şi dimi­neaţă, băiatu’ se trezea c-o lumi­nă şi-o bucurie pe faţa lui. I s-o arătat omul în vis, exact la fel, pâ­nă ce aproape-o ter­minat li­ceu’. Îmi tot zicea: «Ma­mă, ce să fac, ce să fac? Că eu nu mai pot să tră­iesc alt­fel…» No, ce era să fac? L-am dus la şcoa­la de preóţi de la Caran­se­beş. Ş‘apăi, când o fost el hirotonit, eu ştiam din Biblie o lege veche – că atunci când alege Dum­nezeu un om ca­re-I place, deasupra casei acelui om va apă­rea Brâul Mai­cii Dom­­nului. Aşa este. Aşa îi scris. Când o fost Potopul, Dum­ne­zeu o făcut un le­gământ între cer şi pă­mânt. Ăsta îi Brâul Maicii Dom­nu­lui. Un semn. Un curcu­beu roată care se face deasupra unei case şi, de câte ori apare, lu­mea îşi aduce aminte de acel legă­mânt, că Dum­nezeu nu-i potopăie pe toţi oa­menii, ci-n anume locuri de pe pă­mânt, în câte o ca­să undeva, în câte-un sălaş, El alege un om. Aşa scrie în Scrisori, că mulţi sunt che­maţi, da’ puţâââni îs aleşi de Dum­nezeu… No, şi când era el plecat la hiro­tonie la Timişoa­ra, în ziua aceea, am ieşit aşa, din întâm­plare, până în curte, aici. Am dat la vi­te, m-am spă­lat la ciş­mea. Şi când mă întorc să intru în casă, numa’ deo­da­tă ce văd peste aco­periş o roată maaare, de curcu­beu, aşa, fru­mos, din­tr-o parte în alta. Îl chem pe băr­batu-meu, se uită şi el. O văzut şi alţi ve­cini şi s-o mi­nu­nat. Când o venit băiatu’, l-am în­tre­bat: «Măi, pe tine la ce oră te-o preoţât?». «La unșpe m-o îm­brăcat Înaltul.» Fix la ora aceea o apărut şi peste ca­sa noastră din Boşorod curcu­beu’ ăl mare. Se vede că o fost şi copilul meu un pic de ales, poate. N-am cum să ştiu. Eu nu zic de­cât ce-am văzut şi-am cetit. Da’ parcă aşa, la toţi din neamu’ nostru li s-o arătat sem­ne din astea. Semne de via­ţă şi moarte. La toţi, de la bu­nicu’ Adam până azi…”.       

Spovedania ultimului nemuritor

Abia a doua zi l-am cunoscut pe părintele Cor­nel, fiul Eleonorei. Ultimul reprezentant al celebrei se­minţii, având acum 54 de ani. La pri­ma înfăţişare, acest „ales” nu e cine ştie ce spec­taculos. Gospodar cu­min­te, la lo­cul lui, ce schim­­bă uneori hainele de lucru cu cele preo­ţeşti, du­minică, pe la masluri sau sărbă­tori. Băr­bat scund, masiv, cu obrazul ţepos, ars de vânt, şi cu glasul do­mol, vor­bind mai ales despre lu­cruri simple, din viaţa şi necazurile acestor local­nici de prin munţii Şu­reanului, cărora le-a as­cul­tat mereu păsul şi s-a străduit să fie alături de ei, atât cât a putut, nu mai mult.

Bătrânii, mai ales bătrânii, i s-au părut şi părin­telui Corobea, dintotdeauna, o comoară, prin poveş­tile lor. Le-a ascultat îndelung, cu luare aminte, pe mama sa, pe bunica Măriuţa Grecu, pe mai toţi nona­genarii din neam, contemporani cu el. Nu doar aşa, ca pe o cu­rio­zitate, ci fiindcă istoriile lor i-au fost efectiv de folos. După ele s-a călăuzit în viaţă, gân­dindu-se la ele tot timpul, ca la nişte pilde, orice ar fi fă­cut şi-n orice clipă a avut de luat nişte decizii im­portante. Bătrânii. Mai ales bătrânii… În urmă cu ceva timp, a fost mar­tor direct la moar­tea ultimei no­nagenare din semin­ţia sa, o mătuşă pe care o chema Mina. Mina Grecu din Târsa. Era pe atunci preot la Lun­cani, zece ani a fost paroh acolo, şi Târsa depin­dea de el. Ţine minte de par­că ar fi fost ieri ziua aceea fri­guroasă de de­cembrie, în care un nepot de-al bă­trânei a intrat grăbit, cu sania trasă de cai, pe por­ţile curţii sale: „Haideţi, părinte, că moare Mina noas­tră!… A venit cam pe la opt seara, se gândeau că fe­meia se stinge până-n miezul nopţii, neîmpărtăşită. Ningea bo­gat, era o zăpadă până-n şold, se apropia Crăciunul. Pe nepot îl chema Cristea, era tânăr. Şi-a mai venit cu încă un băiat. Mi-au dat cojoace, m-au îmbrăcat ca pe Bu­re­bista, m-au urcat în sania lor şi-am plecat în grabă, căci până la ei acasă aveam de mers peste trei ceasuri. Am ajuns pe la unsprezece noaptea şi am intrat – o căsuţă ca-n poveşti, slab lu­minată, undeva la marginea pădurii. Mina era în­tinsă pe pat, înconjurată de toţi cei apropiaţi. S-a în­tors spre mine şi mi-a zâmbit. Vorbea limpede, gân­dea coerent, chipul nu-i era supt, livid, ca la alţi mu­ri­bunzi pe care îi văzusem. Fe­meia asta, Mina Grecu, a fost şi ea foarte credincioasă. Ea n-a avut prunci. Dar la o vârstă destul de înaintată, a luat la ea patru copii ai unei vecine foarte sărace, ca­re voia să îi abandoneze. Şi-a vândut vite, pă­mân­turi, ca să-i poată creşte, şi i-a îngrijit cu dragoste şi osteneală multă, ca pe copiii ei. Iar pentru jertfa aceasta teri­bilă, a răsplătit-o Dum­nezeu c-o viaţă lungă şi sănă­toasă, de 90 de ani fără o zi!, cât avea atunci, la ora unsprezece noaptea. Aşa le zisese tu­turor, dinainte: «În zi­ua când voi împlini 90 de ani, eu mă duc…». No, şi acuma stă­tea întinsă pe pat, cu lu­mâna­rea alături. Cei din ca­să m-au servit cu ceva de mân­care, am mai po­vestit, am stat s-o prive­ghem împre­ună o vreme. Pe la ora două, am zis că mă întind puţin, în cea­lal­tă ca­meră. Eram foar­te obosit, avu­se­sem tre­buri multe aca­să, în ziua aceea. Ei mi-au zis ce s-a în­tâmplat apoi, după ce-am ador­mit. Se făcuse trei, când au întrebat-o dacă să mă cheme să o cuminec. «Nu, lă­saţi… Lăsaţi-l să doar­mă…» M-a emo­ţio­nat treaba asta. Nu ştiu, e ceva ex­traor­dinar, nu pentru mine ca om, cât pentru preoţia pe care-o reprezentam pentru ea, în acele clipe. Pur şi simplu, nu voia să mă deranjeze cu «fleacul» ei. Pe la patru, au între­bat-o iarăşi: «Să ne ducem să-l chemăm?» Nu. Şi tot aşa. La cinci şi jumă­tate a întrebat ea de mine. «Pă­rintele mai îi dincolo?…» Abia atunci m-au trezit. M-am spălat puţin, mi-am făcut canonul care trebuia, am luat cuminecătura, cartea cu molitfe şi am intrat în odaia ei. I-am scos pe toţi din ca­meră şi am rămas singur cu ea, la spo­vedanie. Am vorbit cu ea cum vorbesc cu dumnea­voas­tră acum. Lucid, perfect nor­mal. Doamne, nici nu vă închipuiţi ce aşa-zise «păcate» neînsemnate avea de mărturisit această femeie… Părea deplin împăcată. Am as­cultat-o, cam cinci mi­nute, şi ţin minte că ea mă ţinea de mână. Asta ţin minte cel mai bine. Pe urmă au intrat ceilalţi şi s-au răspândit încet, tăcuţi, prin încăpere. Am zis rugăciu­nile pentru împărtăşanie. Am luat împărtă­şa­nia și i-am dat-o. Ea s-a ridicat aşa, în capul oaselor, şi-a întins buzele c-o nerăbdare ciudată, tremurândă, opintin­du-se cu-n fel de panică, din toate puterile ei, de parcă brusc n-ar mai fi avut timp de pierdut. Iar apoi s-a lăsat iarăşi în pat, liniştită. Ca şi cum abia termi­nase de rezol­vat o problemă. A luat lumâ­na­rea în mână. «Lă­saţi-mă, că acu­ma mor…» Şi chiar în momentul ace­la… Abia dacă am reu­­şit să fac un pas-doi de la căpă­tâiul ei, când am au­zit din spate ulti­mele ei cu­vin­te: «Doam­ne, Ţie-ţi mulţu­mesc…» Un ră­su­flet mare, lung, tihnit… Şi ga­ta. Apoi am ieşit afară şi, în ră­coa­rea aia a nopţii, deo­dată am izbuc­nit în plâns. Nu ştiu cum. Aşa, din­tr-o dată. În­că mai sim­ţeam în pal­mă căldura degetelor ei. Asta ţin minte, mai ales. Că mă ţinu­se de mână…”.

***

Fuioare lungi de ceaţă al­băstrie se în­tind peste sat, ves­tind amur­gul. Coborâm prin ză­pezi, preotul rămâne în urma noas­­tră, pe drum, făcând îngân­durat cu mâna sem­­ne de ră­mas bun. „Nu ştiu dacă sun­tem vred­nici noi, cei de azi, să le fim urmaşi…”. Astea fuse­seră ulti­mele sale cuvinte.