Povești cu brume – Licăriri de Noiembrie

Mnihaiu

Când se apropie Noiembrie, îmi plănuiesc, de obicei, un drum până la capătul de nord al țării, acolo unde am crescut. Asta, pentru că în pri­mele zile ale lunii sunt pomeniți în toate cimitirele cei duși în „ceia lume”. Luminația este o sărbătoare impresionantă. N-ai cum să uiți asta niciodată, chiar dacă ești străin de loc și treci doar întâm­plător    prin satele de acolo, la vremea în­serării, când cimiti­rele sunt luminate de mii de lumânări aprinse. Ard dea­lurile de flăcăruile lor, puntea dintre cele două lumi se scufundă, unindu-i cumva pe vii și pe morți într-o săr­bătoare a veșniciei.

Luminația se pre­gătește cu zile înainte, și primul pas este curățarea mor­mintelor de bu­ruieni, împros­pă­tarea pământului de deasupra, gre­bla­rea frunzelor uscate. Pentru o astfel de pregătire de sărbătoare pentru cei duși mergeam înspre cimitir, în ziua aceea de care vreau să povestesc acum. Purtam o sapă și o greblă și du­ceam o găleată mare, plină de cri­zanteme, pe care urma să le pun pe mormintele celor din neam, mai nu­meros, acum, în lumea de dincolo, decât în aceea de aici. Cimitirul este în vârful unui deal, care începe la capătul grădinii în care am copilărit. Pe vremuri, treceam de multe ori în joacă dincolo, sărind gardul despăr­țitor, și mă gândesc acum că poate la fel de ușor este și când treci de aici în „ceia lume”. În ziua despre care vor­besc nu am ajuns prea repede la mormintele noastre, pentru că încă dinainte de a trece gardul am auzit un plâns bărbătesc, sfâșietor în dure­rea pe care o ascundea. N-am în­drăz­nit să înaintez, omul acela își striga durerea și neputința cu mare amar. M-am oprit și m-am așezat pe iarbă. Soarele revărsa o lumină clară peste pădurea din apropiere, frunzișul co­pa­cilor părea cuprins de o volbură aprinsă, cerul spre care se înălța dis­perat glasul omului, pe care nu pu­team să-l văd, ci doar să-l aud, era tare înalt și încremenit într-un senin străin și rece. Era atâta patimă în plânsul acela, încât, la un moment dat, am avut senzația că văd durerea lui întruchipată într-un fel de ceață alburie, care se ridica peste cimitir. Am așteptat până când plânsul acela s-a liniștit și s-a transformat în sus­pine mai resemnate, oarecum, iar când, în sfârșit, am trecut pe lângă mor­mântul proaspăt lângă care șe­dea, am văzut că era Mnihaiu, ve­ci­nul nostru de peste deal. M-a recu­noscut, oarecum bucuros, deși nu ne mai văzusem de mulți ani, și mi-a spus că i-a murit Măria, nevasta, că a rămas „a nimărui” și că-i vine să nu se mai ducă acasă din cimitir, că nu mai are pe nimeni care să-i calce pra­gul. „Și mâțu s-o dus în lume, de când mi-o murit fimeia, și cânele îi tăt lingav de-atun­­cea, numa stă și nu mai latră”. Tare m-au impresionat plân­sul lui și du­re­rea spusă în vorbe simple, dar nu m-am pri­ceput să-i alin suferința, deși trecusem și eu prin pierderea unor oameni dragi.Vorbele pe care le-am spus ca să îl îmbăr­bătez au căzut între noi ca niște bulgări de lut pe-un mormânt. Mnihaiu a plecat fără să salute și fără să se uite înapoi. L-am urmărit cu pri­virea până a trecut de cotul uliței care duce la casa lui. Lumina se înclina spre as­fin­țit, fumuri ama­re, de la focu­rile aprinse cu frunze de nuc, se înălțau către cerul tot mai rece.

Marișca pitica și cuptorul de lut

Erau câțiva oameni mai ciudați în satul copilăriei mele, cu care mă în­tâl­neam fie pe uliță, fie atunci când veneau în curtea noastră, pentru cine știe ce vorbă cu Buna. Îmi amintesc de gângavul Dancoș, care umbla pe uliți fără vreun rost anume, meste­când mereu frunze de tutun; de To­dor, întors din război cu mințile ră­tăcite, care păzea niște capre cu care făcea militărie „țais”, pe dealul cu mesteceni, unde-și avea el „bata­leo­nul”; de baba Hermina, cocoșata, ca­re venea la noi să ceară zahăr și când cerea, aplecată fiind de la mijloc, își răsucea doar capul, ținând o ureche dezvelită de sub năframă, ca să audă mai bine ce-i zicea Buna. Dar cel mai bine o cunoșteam pe Marișca Tepși­be, o femeie tare, tare mică, o pitică, pe care oamenii o angajau să le li­pească vatra cuptoarelor de pâine, cu lut. Atâta era de veselă și atâta râdea Marișca din orice, de ziceai că nu-i din lumea asta. Ajunsă la noi în curte, își sufleca poalele fustelor largi, le ridica și le lega cumva la brâu, ca să se poată mișca mai ușor. După asta își pregătea lutul galben, ameste­cându-l cu apă și cu paie tăiate mă­runt cu toporul. Îl călca în picioare, pus într-un lighean mare, apoi se spă­la, intra în cuptor și lucra acolo câte­va cea­suri, până când lipea „ceriul cuptiorului”, cum zicea ea. O ur­mă­ream cu mare aten­ție, și-mi amintesc bine cum se sprijinea – când pe un picior, când pe altul, atunci când trebuia să apese lutul și să-l întindă uniform. Cât stătea în cuptor, Ma­rișca flișcăia ori cânta de răsuna ograda de veselia ei. Îi scli­peau ochii galbeni-verzi ca la mâțe, în întunericul cuptorului, și mă cam feream să mă uit drept în ei, că ră­mâneam încremenită de frică. Cam pe la jumătatea lucrului, Buna o ome­nea cu o plăcintă caldă și cu un pahar de rachiu îndulcit cu semințe de chi­mion. Ieșită „la lărgământ”, Marișca se întindea și se strâmba în toate fe­lurile, ca să-și dezmorțească „sti­narea” și picioa­re­le înțepenite. „Hai să vezi stielele!”, mă chema ea, vi­clean, ca să mă tragă și pe mine în cuptor, dar mi-era frică și mă țineam departe de ea.

Trăia bine Ma­rișca din lipitul cup­toarelor, era sin­gura de pe va­lea noastră care făcea treaba asta, tocmai pentru că era așa de mică și se vâra ușor pe ușile lor. Măcar o dată pe an, cup­toarele tre­buiau reparate, lipite, vă­ruite pe dinafară, și asta se întâmpla cel mai târziu îna­inte de intrarea în pos­tul Crăciunului, când în­că nu era prea frig, înainte ca brumele groase să facă repetiție pentru zăpezi. În vremea aceea, toți oamenii din sat își făceau pâinea acasă, după cum le era pla­cul, mai mare ori mai mi­că, ames­tecată cu făină nea­gră, cu mălai ori cu se­cară, cu ceapă ori cu car­tofi. Sunt sigură că pâinile, plăcintele ori turtele ru­me­nite în cuptoarele lipite de Marișca purtau în miezul lor ce­va din veselia cu care lucra.

Neamuri de găini și pisici

M-am născut într-o casă în care mâța, câinele, coco­șul, găi­nile, vaca, bivolița și porcul fă­ceau parte din fa­mi­lie fie prin naș­tere, fie prin cumpărare ori prin „schimb”. Schimbul se fă­cea, de obicei, cu gospodarele de pe alte uliți, și Buna ieșea mai me­reu tare mulțumită din ase­menea târ­gu­ieli, pentru că era meș­teră mare la vorbe dulci și știa să-și laude marfa cu mare sârg ca să obțină ceea ce dorea.

Aduse în ograda noastră, anima­lele nou venite erau tratate în primele zile preferențial, cu mâncare bună și multă, cu mângâieri și alintări, ca să se obișnuiască ușor cu noi, cu cele­lalte viețuitoare din ogradă și cu lo­cul cel nou. Aveam și eu misia mea, tare importantă mi se părea pe-atunci, de a le apăra de bătaia vreunei loca­tare mai vechi. Îmi amintesc cu drag și duioșie de mâța sură Lili, luată pentru mine de la baba Cata­rina, la schimb cu 5 ouă, de găinile Todorica, Marișca, Raveca, cele mai aprige cloști care-au crescut gene­ra­ții și generații de pui, de scrofița Mo­nțiko, de măscurașul Poaliko, de mo­tanul Moisică, de câinele Ioanci, de coco­șul Mikloș. De cum apăreau în curtea noastră, primeau nume ca ale oame­nilor, pentru că, după cum mi-a spus Buna, dacă ne-a fost dat să îm­păr­țim curtea, grădina și casa cu aces­te vie­țuitoare, apoi era musai, obli­gat, ca ele să înceapă să semene, cât de cât, cu noi. Dar și noi cu ele, își termina Buna lecția, uitându-se lung la mine, ca să iau aminte și să nu mai fiu altă dată „mâță hoțoaică”, adică să nu mai șparlesc pe ascuns bu­nătățile din credenț, ci să cer ome­nește, cu „Te rog frumos, dragă Bu­nă!” și cu „Mul­țumesc!”, la sfârșit. Ea zicea, ea auzea, că eu aveam mul­te treburi mai serioase de dus la ca­păt, să văd cum își ascunde Ioanci oa­­sele rămase în pă­mânt, să o urmăresc pe bivolița Matrona cum o­moară muște cu coa­da, să râd de vaca Su­ruca, care-i făcea freza vițelului cu lim­ba și, mai ales, să pân­desc tot ceea ce se în­tâm­pla în lumea pisi­cărească, cea mai nu­meroasă în curtea noas­­tră, după aceea a păsăretului. Și de la pi­sici ai ce învăța pentru o viață întreagă!

Căluțul de aluat

Prima mea întâlnire cu vorba „târg” a stat sub semnul unui șirag de mărgele făcute din aluat de bis­cuiți. Nu le-am mâncat. Culoarea lor rozosină nu prea m-a îndemnat la asta, dar le-am purtat cu mare mândrie până s-au sfărâmat. Mi le-a adus Bu­na într-o toam­nă, pe vremea când târgurile erau ade­vărate sărbă­tori, de la care ea se întorcea de fie­care dată cu po­vești și în­tâmplări ne­maiau­zite și nemaivă­zute până atunci, dar și cu târ­guieli și mici daruri, cărora în Mara­mureș li se spunea „Puiul târgului”.    Poveștile ei au fost întotdeauna ului­toare, minunate, de negândit, exage­rate cu bună știință mult peste rea­litate, de dragul uimirii mele. Des­crie­rea în mare amănunțime a târgui­rii, a prețăluirii, a cumpărării, până la urmă, era mai ceva decât aventurile lui Alexandru Machedon, cu care-mi umplea capul unchiașul Andriș. Intra Buna cu ușurință când în rolul cum­părătorului, când în cel al vânzăto­rului, și le juca la fel de bine pe amân­două, de nu mai știam de partea cui să fiu și cu care să țin.

De la târguri Buna mi-a adus bom­boane de zahăr ars, ca niște cârje în două culori, halviță înfășurată în hârtie cerată, bucăți de zahăr sticlos înșirate pe sfori, un pieptănaș colo­rat, un titirez, niște jucărele din lemn. Odată, „Puiul târgului” a fost o pereche de cizme de cau­ciuc, însoțite de o gutuie uria­șă, cum nu mai văzusem niciodată. Cizmele le-am purtat de câte ori ploua afară, gutuia am ținut-o în fereas­tră până aproape de Crăciun, când Buna a copt-o, după ce a umplut-o cu sâmburi de nuci și miere.

Buna cumpăra din târguri tot ceea ce nu putea să facă ea în gospodăria ei – pân­ze­turi țesute din cânepă, din care-și croia ștergare, „foto­ghin”, petrol pentru lampa cu care lumina grajdul, nas­turi colorați, ace de cusut ori de îm­ple­tit ciorapi, caliscă pentru șoareci, vreun butoiaș de lemn pentru ținut „țidăra”, oțetul de mere, păsat din mălai, chibrituri, la care le zicea „ma­șini de aprins focul”, lumânări, vreo covecioară de frământat aluatul, linguri de lemn. Își mai lua uneori câte o cratiță ori o oală, dacă îi plăcea desenul de pe burta lor, vreun scul de lână pestriță ori doar doi, trei coți de fașie din pânză tare. Din asta croia frânghiile late cu care își agă­ța coșul cel mare de umeri.

În toate satele așezate la poalele Gutâiului, târgurile de toamnă în­cepeau cam de pe la Sfânta Chiva, adică de pe la mijlocul lui Octombrie. Nu le mai știu chiar pe toate, dar țin min­te că cele mai mari, de Sâmedru și de Sfin­ții Arhan­gheli, a­veau loc la Lăpuș, unde Buna se ducea întotdeauna cu mă­tu­șa Onița, sora ei. N-am fost niciodată cu ele, era cam de­parte Lăpușul și „nu era de nasul meu” să merg atâta cale pe jos. Dar la târgurile din Ocna Șugatag, Șurdești ori Mănăștiur, care erau mai aproape de casa noastră, m-a luat Buna de câteva ori și pe mine.

Când am ajuns prima oară cu Buna la un târg din Mănăștiur, am înțeles că ceea ce îmi povestise era floare palidă pe lângă ceea ce am vă­zut cu ochii mei. Degeaba mi-a spus cum „s-a târguit” pentru o bucată de diftină, din care și-a cusut pe urmă o rochie, până când n-am văzut-o cu ochii mei cum vorbea cu un om de la care a cumpărat, după lungi și întor­tocheate discuții, două lămpi de por­țelan. Atâta s-a învârtit pe lângă masa negustorului, atâta i-a dat ocol, întrebând de alte mărfuri expuse, ca și cum n-ar fi interesat-o de fapt lăm­pile, că eu începusem deja să nu mai am răbdare. Abia când, după lungi povești, a pus în coș lămpile, înfă­șurate într-un braț de fân, să nu se spargă până acasă, am văzut că-i pare bine de ele și atunci am priceput că s-a târguit bine cu omul acela și că l-a câștigat la târguială, că prea era veselă. Văzând-o bucuroasă tare, am tras-o mai aproape de masa cu dul­ciuri, ca să am și eu partea mea. „Puiul târgului” din anul acela a fost un căluț din aluat, care avea lipită pe burtă o oglinjoară, nu mai mare decât un ban. Până să mă tragă Buna lângă ea, ca să facă loc unui om ce ducea în spate niște saci uriași, plini de lână, am apucat să văd în oglindă un colț de cer înnorat, vinețiu, din acela care anunță zăpezi.

Focurile de toamnă                                                                   

În prima parte a toamnei, când zilele erau încă senine și calde, zorul era mare, ca să putem strânge toate roadele din livadă și din grădina de zarzavat. Când toate erau adunate şi puse la adăpost în pivniţă sau în cămară, așteptam o zi uscată, fără ploaie şi fără ceaţă, o zi în care soa­rele să topească până pe la amiază bruma aşezată în timpul nopţii. Abia atunci ieşeam cu grebla şi strângeam frunzele căzute în strat gros pe sub pomii din livadă. De obicei, făceam mai multe grămezi mari, câte una sub fiecare din nucii bătrâni. Dacă Buna nu le dădea foc imediat, îmi luam avânt de pe deluşor şi mă arun­cam peste frunze, ca şi cum ar fi fost o saltea. Aşa îmi luam oarecum ră­mas bun de la ele. Greblate, rupte şi strivite, frunzele aveau un miros pu­ternic şi aspru, aproape înţepător. După ce le aprindeam, fumul gros punea stăpânire peste întreaga gră­dină. Câteodată, fumul se ridica drept, spre cer, odată cu scânteile scli­pitoare ce se zbăteau să ajungă tot mai sus. Dacă puneam şi coji de nuci în foc, ardeau aruncând scântei și clipeau apoi multă vreme în noapte. Alteori, când era înnorat şi cerul apă­sa greu peste copaci, fumul nu se mai ridica, ci se împrăştia printre pomi, încolăcindu-se subţire pe după cren­gile lor umezite de frig. Atunci, focu­rile ardeau mai multe zile în şir, se aprindeau brusc, zvâcneau în flăcări vii o vreme, pentru a se stinge şi a arde mocnit, apoi, cine ştie cât, până când o altă pală de vânt le aţâţa iar. Un miros amărui de frunze arse de nuc umplea livada, grădina şi toată casa, dacă lăsam din nebăgare de seamă o uşă deschisă. Totul era amar, şi hainele, şi pă­rul, până şi ceaţa care ne învăluia după ce era gre­blată toată grădi­na, și-nfriguraţi, adunam uneltele, le duceam către magazie. În gră­ma­da de frunze mai zvâcnea din când în când câte o flacără trufaşă. Şi când, până la urmă, şi aceasta se stingea şi se lăsa o linişte a­morţită peste lu­me, ştiam că nu mai era mult până când venea iarna.