Comorile dacilor de la Șimleul Silvaniei

Visul copilăriei

Din centrul Șimleului, dintre ruinele dramatice ale cetății medievale, de-abia ghicești, toamna, prin norii joși, răsfirați, vârful Măgurii. Dacă ești copil, la vârsta romanelor de aventuri, e imposibil să nu visezi, cu ochii deschiși, că acolo sus va fi fost, cândva, demult, vreun „castel din Carpați”. Și-apoi, nu trebuie decât să stai, răbdător, cu urechea ciulită la discuțiile celor mari din familie, pasionați de istorie, ori să-i descoși, cu câte o întrebare copilăroasă pe ăi bătrâni din oraș, ca să aduni, ca un detectiv, probă după probă în sprijinul intuiției tale. De pildă, la Observator, un deal de deasupra orașului, vorbește lumea din Șimleu că ar fi fost, în vremea marelui rege Burebista, faimoasa Dacidavă/Dokidavă din hărțile geografului antic Ptolemeu! Cu timpul, realizezi că toți românii îi zic locului Dealul Cetății, iar maghiarii din oraș, la fel, „Varhegy”. Lecțiile fascinante din gimnaziu, ținute cu mare tact de profesorul de Istorie îți cresc și mai mult apetitul pentru detectivistica aceasta istorică. Dacă te întreba cineva chiar atunci ce vrei să te faci când crești mare, spuneai fără să clipești că arheolog, deși nu ți-era încă prea clar cum se face meseria asta. Tot ce știi e că dacă răscolești cu un băț mai zdravăn la baza delușorului, ce duce spre vârful Măgurii, cum ai făcut deja de câteva ori, când te-ai „rătăcit” de copiii din gașcă pe cărăruia înconjurată de vii, poți să dai peste tot felul de cioburi vechi, ca niște piese de puzzle, una mai interesantă ca alta. Nu mai trece mult timp și, prin ’78, directorul muzeului din Zalău, regretatul Alexandru Matei, face o săpătură tocmai la Șimleu Silvaniei și ajunge, în căutare de mână de lucru, în casa tatăl tău, primarul din oraș. Îl întrebi tot așa, într-o doară, rușinos, când părinții sunt plecați din cameră, de ce ai nevoie ca să ajungi arheolog, iar răspunsul primit te intrigă peste măsură: „Dragă Horică, e nevoie de muuultă Matematică și de muuultă Fizică!”. Părinții, care erau la curent cu pasiunea pentru Istorie a micului Horea, dar care-și doreau pentru el cu totul altă carieră, îl pregătiseră din timp ce să răspundă pe arheologul zălăuan…

Cetatea măsurată cu sfoara

Horea Pop povestește despre aventurile co­pilă­riei, de parcă ar fi fost ieri. Nu s-a pierdut nimic din bucuria anilor de atunci. Mergem chiar pe cărăruia dintre vii, pe care, copil fiind, a făcut primele „descoperiri” despre existența unei cetăți în vârful dealului. „Până la urmă, după diverse tentative de a schimba, prin liceu, macazul spre alte specializări, tot la is­torie am dat la fa­cul­tate”. Vorbește așezat, nealcoș-ardelenește, și poveștile lui încălzesc abu­rul rece al dimineții. Urcăm spre Mă­gură, prin mirosul ușor amărui de toamnă. „Co­pil fiind, ur­cam pe-aici și nu era dată să nu găsesc două-trei cio­buri. Și acum mai am «des­co­peririle» de atunci, puse la păstrare în de­pozitul muzeului. De unele îmi aduc aminte foarte limpede cum le-am găsit. De exemplu, tot într-o toamnă, am dat peste niște fragmente fru­moase de la un vas de băut, iar primăvara, am găsit fragmentele lipsă de la același vas. Visam să cercetez cetatea. Mă gândeam cum arată, făceam tot felul de proiecții… Cât eram mai mic, nu a avut cine să mă ducă până sus, dar, până la urmă, tot am ajuns la cota maximă, la Ob­ser­vator, cu un prieten, Ovidiu Șuteu, într-o vreme când nu știa ni­meni exact ce e acolo. Primele descrieri su­mare sunt din ’49, când un repre­zen­tant al Aca­demiei, trimis de însuși Constantin Daicoviciu, spune că a găsit cioburi din epoca dacică. În ’78, istoricul Alexandru Matei, de la muzeul din Zalău, face primele să­pături și des­coperă frag­mente cera­mi­ce pre­istorice și daci­ce. Dar, pentru că săpa­se într-un sezon cu ve­ge­tație, n-avea cum să vadă am­ploarea desco­pe­­ri­ri­lor”.

Pe la sfârșitul anilor ’80, arheo­lo­gul în uni­formă șco­lară, Horea Pop, îm­preună cu co­le­gul de clasă, Ovidiu, se hotărăsc să „cuce­reas­că”, în sfârșit, Mă­gura. Nici vorbă să aibă o ruletă, așa că și-au pre­gătit o sfoară lun­gă și groa­să, marcată din 5 în 5 metri, iar cu sfoara aceea, ori­entată cu o busolă, au început ceea ce ar fi putut părea pentru oricine curată ne­bu­nie: să traseze planul vechii forti­ficații! „Cu cât trudeam mai mult acolo, cât atât cetatea se făcea mai ma­re și mai mare. După ce am făcut mă­­surătorile, ne-am luat fiecare acasă datele din teren și-am schițat planul se­parat, să vedem dacă la final obținem același rezultat. Ne-am chinuit, dar planul cetății ne-a ieșit perfect iden­tic!”. În anul IV de facultate, studentul Horea Pop a participat la un concurs de lucrări științifice cu planul cetății da­cice din Șimleul Silvaniei și a luat locul 1. Visul copilăriei se împlinea.

Istorie în vie

Pasiunea studentului Horea Pop pen­tru cetățile din zona Sălajului n-avea cum să fie trecută cu vederea, de mai-ma­rii arheologiei transilvănene. „Pe final de facultate, aveam practică in­tensă la activ, în Munții Orăștiei, la Sarmizegetusa Regia, cu regretatul Ioan Glo­da­riu, «tatăl dacilor», și el mă tot îndem­na: «Vezi ce se mai sapă pe la voi, pe Măgura Moigradului, și prin jur!». Îl cunoștea pe directorul muzeului din Zalău, Ale­xandru Matei, știa că mă lasă pe mâini bune. Era în 1990, și era entuziasmat că, «în sfâr­șit, a venit și vremea noastră», vom avea fi­nan­țări suficiente pentru săpături. De-ar mai trăi, bie­tul de el… În ’92, a făcut pe dracu’ în patru și mi-a asigurat bani pentru cât am vrut să sap aici, la Șimleul Silvaniei, unde de mic vi­sasem să des­copăr cetatea. În anii ăia, ’92, ’93, ’94, am săpat cât am putut de mult. Apoi, în 1997, a fost un mare congres al „frontierelor ro­mane” la Za­lău, Con­gresul „Limes”, singurul găz­duit de Ro­mâ­nia, și iarăși am prins o finan­țare serioasă, ca să lucrăm pe șaua de legătură a dealului Cetății cu vârful Măgurii, unde am făcut descoperiri foar­te interesante. Imediat ajungem acolo…”. Un câine-lup jucăuș ni se alătură încă de la poalele ora­șului, iar bucuria lui copilăroasă dă aer de veri­tabilă aventură urcu­șului pe coasta dealului.

E plin de nuci bătrâni pe marginea drumului și de vii date în pârg. În comunism, când oame­nilor le-a fost luat pământul la CAP, sălăjenii și-au făcut grădinuțe pe deal. Unele vii s-au săl­bă­ticit între timp, dar cele mai multe dintre gră­dini sunt și azi lucrate la milimetru. Cărarea pe care mergem a fost trasă cu buldozerul, prin ’86, operațiune care a distrus vechiul drum dacic. „Deși s-au făcut câteva cercetări sumare și îna­inte de ’90, nimeni nu a lăsat detalii despre ele­men­tele de fortificație, pe atunci nederanjate de lucrările agri­cole. Am apucat să fotografiez valul de pă­mânt al fortificației dacice chiar îna­inte să intru la facultate (1986), așa cum era, deja tăiat de bul­dozer. Din păcate, jumătate din ele­mentele de fortificație de pe șaua de legătură au fost dis­tru­se iremediabil. Dar chiar dacă mi s-a sugerat, du­pă terminarea facultății, că nu o să găsesc ma­re lucru pe aici, pentru că zona e foarte afectată de lucrările antropice, m-am în­tors. Ambiția de a-mi împlini visul din copilărie era mai mare decât scepticismul specia­liș­tilor”.

Parii cu capete de dușmani

„Depresiunea Șimleului e o zonă de ac­ces pentru intrarea în Transilvania dinspre nord-vest”, îmi spune Horea, privind peste viile din vale. „Dacă vii cu armată pe-aici, pe la Ortelec și Moigrad, e intrarea mai ușoa­ră. În vechime, zona era bine delimi­tată: cu câteva cetăți puse în punc­­tele-cheie, reușeai să închizi accesul. Nu întâmplător, avem aici cetăți și în epoca bron­zului, și în epoca dacică, și în Evul Mediu, kilometri de valuri și șanțuri, ceva real­mente impre­sionant. Șimleul de azi era unul dintre aces­te puncte-cheie: avem aici, la cota maximă a Măgurii, o așezare fortifi­cată în epoca bronzului târziu și din prima epocă a fie­rului, de acum 3.000 de anii. Așezare for­tificată, adaptată la teren, avea vreo 40 de hectare! Sunt valuri care merg roată în ju­rul arealului și altele care barează căile de acces”, explică Horea Pop.

Ajungem, tot povestind, la fortificația dacică de pe șaua de legătură de pe Cetate. Câinele ne așteaptă vesel, amușinând și el, parcă, urme dacice. „Aici era șanțul exterior al fortificației, care avea o structură de lemn de 8 metri lățime, impresionantă, la care se urca, probabil, în trepte. Era înaltă cam la 4 metri, iar intrarea se făcea printr-un turn exterior, atașat. Era un sistem casetat de pa­li­sade, prinse între ele cu tiranți și umplute cu pământul luat din șanțul săpat în față. Vorbim de o fortificație timpurie, probabil din vremea lui Burebista, secolul I îna­inte de Hris­tos. A fost abandonată, nu incen­dia­tă, am găsit inclusiv urme neputrezite ale podului care trecea peste șanț. În lateral erau râpe, obsta­cole naturale, întărite și ele cu niște garduri, cât să impresioneze atacatorii”.     

De ce fost părăsită cetatea în epoca lui Bure­bista e greu de spus: o ipoteză e ca însuși marele rege să fi decis abandonarea acestui centru de putere. Locuirea în zonă continuă, însă, iar în secolul I, dacii fortifică vârful dealului Cetății. „Cert e că, în preajma războaielor cu romanii, cetatea de aici, de pe șaua de legătură, unde ne aflăm acum, e din nou fortificată cu un șanț adânc de 2 metri și cu deschiderea de 3-4 metri. În cazul acestei fortificații avem, într-adevăr, ur­me de incendiere, în contextul războiului daco-roman”. Ca un aventurier versat al istoriei, Horea lasă la urmă detaliile cele mai picante ale încleștării care a avut loc aici, acum 2.000 de ani. „E o reprezentare binecunoscută pe Columna lui Traian: o cetate dacică unde, pe metereze, sunt niște pari în care sunt înfipte căpățânile dușma­nilor Nu e obligatoriu să fie de aici, doar că noi avem dovezi arheologice în acest sens. În șanțul fortificației, am găsit fragmente de craniu uman. S-a întâmplat în ’94 și în ’97, iar acum, recent, la cercetarea din 2022, am mai găsit un craniu în spatele palisadei. Se cam leagă cu imaginea de pe Columnă…”.

Tărâmul tezaurelor

Cât ne plimbăm în preajma săpăturilor, prin­tre lăstarii copacilor, păscuți de-o turmă de capre, arheologul găsește o mână de cioburi dacice. Ghicește în ele ca în cafea. „Situl de pe Cetate a fost un sediu aristocratic. Am prelucrat toate oa­sele de animale găsite, iar aproape ju­mătate sunt din vânat. E clar că e vorba de aristocrație, pentru că aceasta practica vânatul. Iarăși intere­sant, în terasa atelierului metalurgic de aici, am găsit elemente carbonizate de terci de mei. Noi tot vorbeam de mei, dar nu aveam izvoare clare. Pe o vatră de foc, pe o altă terasă, într-o locuință, am găsit bob de mei, carbonizat, lângă alte urme de terci de mei. Nu mai vorbim de mărgele de sticlă sau fragmente de recipiente din sticlă, romane, avem și elemente din vase de bronz, toa­te acestea conturează caracteristica de reșe­dință aristocratică a acestui sit. Avem de-a face cu o elită care își permite să cumpere lucruri de valoare. O astfel de reședință aris­tocratică nu are neapărat rol de cetate, de for­ti­ficație. Este un nobil dac care stăpânește locul, cu drept de la rege. Armata dacilor era consti­tuită din anturajele acestor aristocrați, care se antrenau tot timpul pentru luptă.  Ne mirăm cum o astfel de zonă, cum e zona Să­lajului de azi, care nu are resurse minerale, a ajuns la o anumită prosperitate în epoca res­pectivă. Nu ai minereu de argint, nu ai mi­ne­reu de aur, fier nu ai, sare nu ai. Astea erau esențiale atunci, că păduri avea toată lumea… Mai mult ca sigur că dacii vămuiau tot ce trecea pe aici. Posibil să fi practicat și ceva for­mă de taxă de protecție, de însoțire a valo­rilor care circulau într-o zonă plină de peri­cole la vremea aceea. Nu aveam dovezi clare în sensul ăsta, dar altfel nu ne explicăm cele 26 de tezaure des­co­perite în zonă. 20 sunt nu­mai în depre­siunea Șimleului. E prea mare densitatea. Du­pă Sarmizegetusa, asta e loca­li­tatea cu cele mai multe tezaure dacice din țară!”.

Picuri de aur

Luăm la pas descoperirile cele mai in­te­resante de pe Cetate. Ca-ntr-un tărâm magic, căl­căm, la propriu, pe comori. „Aici am des­coperit o locuință dacică incendiată, fru­moa­să, cu două încăperi mari, fiecare cu vatra ei de foc, plină cu materiale de final de secol I după Hristos. Marfă multă, ce­ramică ce tre­buie să fi aparținut de locuința unui șef”. „Am dat peste cel puțin 10 vase lucrate la roa­ta olarului, din pastă fină, cenușie: căni de băut, un castron, un capac, vase mari de adus mâncarea, așa-numitele fructiere, ornamentate splendid. Niș­te recipiente deosebite! În viile astea de pe deal găsesc frecvent ceramică. Uneori descopăr piese chiar mai frumoase decât cele din săpă­tură. Pot face un muzeu numai cu ce am găsit de la daci pe acest deal!”, spune Horea Pop, pe ton solemn, de om care nu glumește când e vorba des­­pre meserie.

„Avem două tezaure cu monede destul de multe. Nu mai vor­besc de arme, us­ten­sile, prin­tre ca­re un su­perb brăz­dar de plug, ac­ce­sorii ves­timentare. E plin de fibule mici, de copii. Sunt convins că era pe aici un târg. Erau de modă romană, le luau la kil’ de la ro­mani și, pro­ba­bil, le vin­deau. Am găsit vreo 10 în zona asta. Iarăși, e plin de creuzete pentru realiza­rea alia­jelor, inclusiv cu picuri de aur pe ele, chiar că aurul era monopol regal. Lateral, terasa aceas­ta mare era a atelierului metalurgic. Are 20 de metri lungime și lățime de vreo 8 metri. E clar că aici, în secolul I, funcționa un atelier metalurgic, mai ales cu neferoase, un atelier în care se rea­lizau și falsuri de monede romane. Tehnica de rea­lizare era prin turnare, nu prin batere. Nea­vând surse de argint în zonă, replicile erau realizate tot din monedă romană. Era selectată moneda mai circulată, mai uzată.    Dacii de aici le scoteau din circulație, iar acele monede le to­peau și turnau altele din argintul obținut. Tehnica folosită făcea ca moneda nouă să fie mai ușoară decât origi­nalul, cu chiar mai mult de jumătate de gram. La 8 monede topite, dacii turnau nouă monede noi”.

Final cu întâmplări fericite

Suntem chiar pe terasa atelierului unde meș­terii daci înmulțeau banii romani. E locul în care, în 1997, Horea a descoperit primul său tezaur, în podeaua veche a atelierului. „Era chiar în ultima zi de săpături, când, dintr-o dată, mi-au sărit trei monede pe sapă! Am căutat și am găsit în total 54 de monede romane”. Dar povestea are și o latură de roman polițist: „La săpături apar mereu întâmplări care mai de care mai interesante. De fapt, Horea Pop n-a vrut să sape acolo, pentru că locul avea în el o groapă de dată recentă. Se în­tâmpla, însă, un fenomen ciudat. Când călcai, pământul se lăsa, când ridicai piciorul, pământul se ridica la loc. Tocmai când Horea și colegii lui stăteau și se mirau, cu mâna la gură, a trecut pe lângă ei un moș din zonă, la care stătuseră o vre­me în gazdă în timpul primelor campanii ar­heologice de pe deal. Pali Bacsi le dezleagă mis­terul: îngropase el, prin primăvară, într-un sac de ciment din hârtie, tot felul de deșeuri din grădină. Dar nu săpase mai jos de 1 metru, așa că arheolo­gii aveau motive să creadă că nu stricase „con­tex­tul istoric” care îi in­teresa. Și când a săpat, la nu­mai 10 centimetri sub sa­cul îngropat de Pali Bacsi, Horea a dat de te­zaurul de 54 de monede! Tezaurul avea să fie îm­bo­gățit de descoperiri ulte­rioare, în 2003. A rezultat, astfel, un tezaur de 20 de monede din argint. „Vor fi recu­pe­rat dacii parte din bogăția îngropată de stră­moșii lor, dar ne-au rămas și nouă destule monede”, zâm­beș­te Ho­rea, în timp ce cobo­râm dea­lul cetății, plin de toamnă și vii.

„Sunt tot felul de în­tâmplări ciudate care duc la descoperiri. Una din ele s-a petrecut chiar aici, la Șimleu, pe o stradă para­lelă cu cea pe care obiș­nuiam să merg sus, în ce­tate, că era mai aproape de casă. La un moment dat, mă uit cu alți ochi la    poar­­­ta unei case pe lângă care treceam toată ziua și văd că plasa de sârmă era re­ze­­mată de două piese vechi de piatră. Era o râșniță da­cică, partea fixă și par­tea mobilă! Le-am luat ime­diat de acolo și le-am dus la muzeu. Ca­sele de la ba­za dealului au fost cons­tru­ite rupând din fos­tele te­ra­se dacice. Oa­menii au avut curiozitatea să păs­treze anu­mite frag­mente de ceramică dacică și ni le-au pre­dat, ulterior, la muzeu. Când am mers să văd unde au găsit pietrele de la râșniță, am făcut o altă descoperire impresionantă: niște oase umane! După analizele de specialitate, am înțeles că era vorba despre o adolescentă. Fusese aruncată în groapă, iar peste ea se aruncaseră pietre. Nu știm ce a fost, clar e că a fost sacrificată și aruncată în groapă”. Sunt zeci de descoperiri și, pentru Horea, fiecare are povestea ei, cu care s-ar putea lungi până-n seară. Zeci de povești și una mai frumoasă decât toate: povestea copilului care visa să descopere cetatea din orașul său…