Vlahii din Turcia – VLAHERNE

• Când ești reporter al revistei „Formula AS” și citești pe o hartă cuvântul „Vlaherne”, gândul te duce imediat la vlahi. Pe­ce­tea urmașilor dacilor, pusă pe toate locurile în care au ajuns, în migrația lor pastorală, spre vest și spre sud. În Turcia, „Vla­herne” este un etalon de vechime care coboară până la începu­turile Bizanțului, pe tronul căruia au stat împărați daci și traci. O istorie fabuloasă, dar prea pu­țin cunoscută, pe urmele căreia am plecat, odată cu toam­na. Ce-am aflat vă oferim într-o serie de mari repor­taje, care nădăjduim să aducă un strop de lumină în isto­ria atât de puțin cercetată a trecutului românesc •

Izvorul ciobanilor

Aflat azi în inima orașului Istanbul, în apropierea Podului Haliç care leagă malurile vestitului Corn de Aur, la întretăierea unor străduțe înguste, există un loc a cărui vechime coboară în timp, până aproape de începuturile creștinătății. Numele acestui loc a fost Vlaherne. O biserică ortodoxă, ascunsă de zidu­rile pe care flutură drapelul Turciei, și rămășițele unui palat bizantin, devenit astăzi un muzeu al cera­micii otomane, sunt ultimii martori care încă mai poartă numele acesta străvechi. Dacă istoricii vor fi nedumeriți și astăzi cu privire la etimologia acestui cuvânt, Patriarhul Daniel, conducătorul Bisericii Ortodoxe Române, a ținut ca într-o pre­dică de a sa, de acum câțiva ani, să arate că nu are niciun fel de îndoială: „Vla­herne, locul unde s-a arătat Fecioara Maria, a aparținut la origine păstorilor vlahi, care mergeau în diferite părți ale Balcanilor cu turmele de oi”. Ce ne ră­mâne, dincolo de matematica datelor con­­crete, este o poveste minunată: la doar 400 de ani de la Învierea lui Hris­tos, Maica Domnului se pogorâse în mij­locul vlahilor din Vlaherne, pe un câmp aflat la mar­ginea îndepărtată a marelui oraș Constantinopol, în afara zidurilor de apărare, la poalele unei coline. Avea să rămână acolo, în mijlocul lor, să se arate în toată măreția Ei fără de prihană, să-i ocrotească și să-i însoțească până la căderea Constantinopolului, vreme de încă o mie de ani. Împărăteasa cerului și a pă­mântului, Maica lui Dumnezeu, și ei, oamenii ace­ia simpli și curați, pe care istoria îi va pomeni mult mai târziu în cronicele sale, cu numele de vlahi. O poveste tainică, așa cum sunt toate mi­nunile pe care nu ne rămâne azi decât să le bănuim, cu în­țelegerea smerită a inimii.

Probabil că s-au așezat aco­lo, simplu și firesc, fără să fie pomeniți de izvoarele istorice. De ce s-ar fi aplecat asupra lor cro­nicile acelor vremuri? Bi­zanțul de atunci era noua mi­nu­ne a lumii antice, iar Noua Romă, orașul întemeiat de Îm­păratul Constantin în anul 330, Constantinopol, avea des­tule bă­tălii de purtat în numele creș­tinătății. Trecuse puțin timp de când creștinii înceta­se­ră să mai fie prigoniți și căpătaseră, în sfârșit, dreptul de a-și mărturisi credința în acel Dumnezeu care și-a tri­mis Fiul pe pământ, pentru a lua asupra Lui păcatele lumii. Că niște ciobani vlahi au sosit cu turmele lor de oi și s-au așezat undeva, departe, la mar­ginea acestei cetăți nemaivăzute, nu era un lucru demn de luat în seamă. Că unii dintre acei oameni au rămas în locul acela și și-au ridicat corturile, iar apoi câteva case, clădite în pripă, iarăși nu putea fi un eveniment care să fi atras atenția cronicarilor, într-un oraș care devenea mai mare și mai înfloritor cu fiecare an scurs de la întemeierea sa. Istoria nu-i pomenește pe oamenii simpli, cărora li se deschi­deau uriașele porți zidite de Împăratul Teodosiu al II-lea, doar pentru a aduce înăuntrul cetății brânza, carnea, pieile tăbăcite și hainele din lână de oaie. Dar memoria are felul ei ciudat de a-și păstra povestea până astăzi: numele acela uriaș ca un munte care nu poate fi ocolit, Vlaherne, a rămas și a însoțit istoria Bizanțului până la sfârșit. Pentru că acolo, la marginea orașului, la poalele colinei care cobora până la malul Cornului de Aur, ciobanii aceia ridi­cau, la căderea nopții, ochii către stele și-și rosteau rugăciunile simple către un Dumnezeu bun, blând și plin de iubire. La lumina flăcărilor, după ce își spă­lau ochii la un izvor făcător de minuni, aflat într-o văgăună din stâncă, femeile, bărbații și copiii lor își po­vesteau în șoaptă, o dată și încă o dată, cum tre­buie să fi fost ca Femeia aceea Fecioară, simplă ca și ei, să-L fi născut, într-o iesle cu fân, pe Fiul lui Dum­nezeu. În acei ani, credința în Dumnezeu era, în pri­mul rând, o poveste vie, care călătorea din inimă în inimă și din gură în gură, tot mai departe. Întocmai ca în colindele noastre arhaice, Maica Domnului, atunci, cu mult mai mult de un mileniu și jumătate în urmă, trebuie să fi fost cu ei, aproape, plutind pe vreo cărare de pe pământul acela de la marginea cetății, sub lumina unor stele îndepărtate, în trosnetul vreascurilor și sfârâitul unui jar fierbinte, simplu și arzător, întocmai ca dragostea.

Ayíasma Împărătesei Pulheria

Vestea că acel izvor aflat pe pământul cio­banilor de la marginea marelui Cons­tantinopol este tămăduitor a ajuns, asta se știe cu siguranță, la urechea viitoarei împă­rătese, astăzi canonizată, Pulheria. Când e vorba de oamenii însemnați, de cei care conduc destinele cetății, istoria e scrisă de fiecare dată. Iar însemnările din acele vre­muri pomenesc cum viitoarea împărăteasă a ajuns până la poalele colinei aceleia înde­părtate, ca să-și spele ea însăși ochii cu apa din acel izvor al vlahilor. Maica Domnului i s-a arătat atunci Pulheriei, în toată blândețea Ei de lumină, și i-a șoptit că pe acel loc trebuie să dureze o biserică. Anul era 450, iar acelei biserici i s-a zis, în semn de respect pentru oamenii care se aflau acolo, cei în mij­locul cărora Fecioara se arăta seară de seară, Vla­herne… Dezbaterile istorice pot continua, desigur, dar probabilitatea ca o biserică de o asemenea în­semnătate să fie numită, con­form teoriei grecești, după o specie de pește – lakernai – ar însemna o… premieră absolută în toată istoria creștinătății. Nu a fost simplu, însă. Nestor, epis­copul din acei ani al Antiohiei, s-a arătat revoltat de ceea ce el considera „acest cult excesiv și aproape de sanctificare a Ma­riei în Constantinopol, cult susținut și întreținut de curtea imperială.” S-a opus vehement construcției acelei biserici. În acei ani de la începuturile creș­tinismului, Fecioara Maria era privită doar ca femeia prin care s-a născut Hristos. Doar pentru ei, pentru oamenii aceia simpli de la marginea orașului, acea fecioară putea fi și o Sfântă. Poate și pentru că, în acei ani, era nevoie de oameni simpli, ca să se înțeleagă, cu adevărat, sfințenia unei Mame. Acum, prin Împărăteasa Pul­he­ria, erezia asta, așa cum o considera Nestor, ajun­gea să fie oficială. De neconceput… Dar Pulheria știa ce văzuse și nu putea fi convinsă de altceva. În plus, întreaga curte a Bizanțului descoperise că acel izvor al ciobanilor, acolo unde s-a arătat Maica Dom­nului, era făcător de minuni. Biserica din Vlaherne a fost ridicată, și nu oricum, ci cu coloane înalte, de marmură albă, aleasă întocmai ca să repre­zinte curățenia Fecioarei, marmură adusă de departe, din insula grecească Paros, mult mai prețioasă decât cea care se folosea în mod obișnuit în Bizanțul de la acea vreme. Coloanele din interior, spune o relatare târzie a unui ambasador spaniol sosit la Constan­ti­nopol, erau acoperite de jasp verde, tavanul poleit cu aur și argint, iar pereții înalți, cu fresce și mo­zaicuri. În imediata ei apropiere, a fost clădit și un mic palat, pentru ca întreaga curte imperială să se poa­tă îmbăia în apele sfinte ale izvorului, imediat după liturghie. Câmpul acela de la marginea orașului, sălașul vlahilor din Vlaherne, ajungea un loc sfânt de pelerinaj.

Maica Domnului Vlahernitissa – doi împărați daci pe tronul Bizanțului

După moartea Pulheriei, în 453, soțul ei și noul Îm­părat al Bizanțului, Marcian, la origini om simplu, născut pe tărâmurile vechii Dacii, termină de ridicat sanctuarul. Icoane reprezentând-o pe Fe­cioa­ra Maria, pictate, se spune, de Sfântul Evan­ghe­list Luca, sunt aduse de la Ierusalim și așezate la loc de cinste în fața altarului. Printre ele, se va afla și icoana care va ajunge emblematică pentru întreaga istorie a marelui imperiu bizantin, rămasă azi în istoria creștinătății cu numele de Maica Dom­nului Vlahernitissa.

Istoria se țese, de multe ori, cu fire nescrise. Îm­păratul care i-a urmat lui Marcian la conducerea Im­periul Roman de Răsărit a fost un alt om de origine umilă, născut tot pe tărâmul Daciei Aureliene, Leon I Tracul. El însuși, pe vremea când era un simplu soldat, avea să cunoască, întocmai ca Pulheria, minunile unui alt izvor cu ape sfinte (rămas și azi un mare loc de pelerinaj pentru întreaga creștinătate – Biserica Izvorul Tămăduirii din Istanbul). Și, la fel cum trebuie să fi fost și pentru dacul Marcian, Leon a înțeles, mai bine ca oricine, că Maica Dom­nului nu mai putea fi desprinsă de vlahi. În timpul domniei sale, poruncește ca Biserica din Vlaherne să se mărească cu un paraclis care să adăpostească Acoperământul Maicii Domnului, adus tocmai din vechea Palestină, și cu o Baie Sacră, care să acopere fântâna aceea cu apă sfântă, pe care grecii o numeau ayíasma. Biserica din Vlaherne devenea pe zi ce trece cel mai iubit lăcaș al marelui Constantinopol, locul unde împărații și oamenii simpli se rugau împreună, pentru ca cea mai desăvârșită Mamă care a trăit vreodată pe acest pământ să-i acopere cu iubirea și lumina Sa.

În jurul anului 500, la doar jumătate de veac distanță de ctitoria Pulheriei, Împăratul Anastasiu poruncește ca în locul acesta sfânt să se construiască și o locuință imperială, ce va deveni, ani mai târziu, marele Palat Vlaherne. Mahalaua vlahilor devenea din ce în ce mai vestită și mai prosperă, dar rămânea, însă, pe mai departe, în afara zidurilor cetății.

Minunea icoanei Vlahernitissa

Unul dintre marii bizantinologi ai lumii, regretatul teolog și academician român Emilian Popescu, a susținut cu date temeinice că în anul 532, atunci când Împăratul Iustinian a început construcția catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol a avut nevoie de o forță de muncă cum nu s-a mai pomenit în acele vremuri. Datele există și în altă parte: 100 de maiștri și aproape 10 mii de zidari au lucrat împreună, pentru ca cea mai mare biserică pe care crești­nătatea avea să o cunoască vreodată, să fie gata în doar 5 ani! Ce nu se mai pomenește însă decât în cercetările lui Emilian Popescu e că din acești 10 mii de zidari, majoritatea lor covârșitoare era formată din vlahi. Un oraș întreg de oameni aflat pe schelele uriașe ale unei biserici cum nu mai era alta nicăieri în lume, care, odată cu căderea nopții, ajungeau acasă, la frații lor, undeva, în afara zidurilor cetății, într-un loc în care acum se afla o biserică închinată Fecioarei Maria, biserica din Vlaherne. Locul acela nu mai era doar un câmp aflat la poalele unei coline, locul acela devenise un cartier uriaș, plin de forfotă, zumzet și viață. Liniștea se pogora, însă, asupra lui, de fiecare dată, la căderea nopții, când în Vlaherne se aprindeau făcliile si toți acei oameni începeau să se roage șoptit, cu dragostea aceea fierbinte a inimilor smerite și ostenite, la Măicuța care își legănase Pruncul într-o iesle cu fân și animale. Iar rugăciunile lor erau, o spun toate cărțile sfin­te, mereu și mereu auzite.

Asta s-a întâmplat și atunci, în anul Domnului 626, într-o zi de 7 August, când întreaga armată a Bizanțului, condusă de Împăratul Heraclie, se afla departe, în podișurile Anatoliei, luptând cu perșii. O mână de oameni doar, garda palatului din Constantinopol, rămăsese de pază la zidurile cetății. Bătălia cea mare, credeau ei, se purta la hotarele imperiului, iar viața dinăuntrul orașului tre­buia să își urmeze făgașul ei obișnuit, tot fires­cul unei zi de vară, liniștea aceea forfotitoare a piețelor și a ulițelor pietruite, în care ești convins că nimic rău nu se poate întâmpla. Doar că ceru­rile s-au înnegrit atunci și în toate bisericile au început să bată clopotele. O altfel de furtună, nu o vijelie cu tunete și fulgere, ci cu oameni înarmați până în dinți, se abătuse din senin asupra orașului și amenința să distrugă pentru totdeauna tot ceea ce marele Constantinopol construise vreodată. Cetatea fusese împrejmuită de aliații perșilor, avarii. Soarta ei nu mai putea depinde de arme, de vreme ce puținii ostași aflați în garda imperială nu puteau face față unui astfel de atac. Atunci, încă o dată, din mii și mii de piepturi și inimi, mai întâi șoptite, apoi din ce în ce mai înalte și mai fierbinți, trebuie să se fi auzit iarăși rugăciunile. Viața se oprise în loc, îngrozită, și doar Dumnezeu și credința oame­ni­lor în El mai puteau salva cetatea. La marginea orașului, în acel loc aflat în paza celei mai desăvârșite Femei care a pă­șit vreodată pe acest pă­mânt, vlahii și-au ridicat și ei ochii spre cer, la fel ca în fiecare noapte, pentru ca Fecioara să se arate din nou în toată Pu­terea Sa Nebiruită. Știau. Ea era mereu cu ei și nu avea să-i lase, chiar dacă marele lor car­tier nu era nici măcar împrejmuit de ziduri. Au che­mat-o, iar Ea a venit. Cărțile sfinte pomenesc cum pa­triarhul de atunci al orașului, Sergius, a sosit toc­mai în Biserica din Vlaherne, cel mai expus loc în fa­ța unui atac, ca să se roage și ca să ia cu el în ceta­te o singură icoană. O dată, încă o dată și încă o dată, a înconjurat Sergius zidurile asediate de avari, însoțit de rugăciunile oamenilor și de icoana Maicii Dom­nului Vlahernitissa. O icoană pictată pe lemn, aco­perită cu foițe subțiri de aur și argint, în care sălăș­luiește cel mai simplu și mai desăvârșit gest al dragostei de pe pământ, gestul prin care orice rău va fi mereu și mereu înfrânt: blândețea sfântă a unei mâini de Mamă care își ocrotește Pruncul. Pruncul lui Dumnezeu și al lumii. Din aceea icoană, atunci, pe ziduri, trebuie să se fi revărsat, ca un izvor cu apă sfântă, toate rugăciunile de veacuri ale oamenilor din Vlaherne. Înfrângerea avarilor din acel an 626, o recunosc chiar și istoricii, nu poate fi explicată prea ușor cu elemente logice și raționale. Cum de o ar­mată a unor luptători feroce a putut fi alungată de o mână de oameni?! Însă cărțile sfinte pomenesc cum, atunci când Patriarhul Ser­gius a arătat vrășmașilor Sfân­­ta Icoană Vlahernitissa, aceștia au putut vedea, în­măr­muriți de mirare, cum din cer se pogoară deasupra cetății o Femeie fără de sea­măn, care, plutind, iese pe poarta Vlahernelor până în mijlocul lor ca să îi atingă cu o mantie plină de lumină și de dragoste, până când ini­mi­le lor războinice au fost cuprinse de o liniște fără de început și fără de sfârșit. Cro­nicile acelei bătălii con­sem­nează cum avarii au re­nunțat tăcuți, în liniște, la asediu, și au părăsit, fără niciun fel de explicație, câm­pul de bătălie.

Întors victorios în cetate, după înfruntarea sa cu perșii, la auzul acestei mari minuni, Împăratul Heraclie a înțeles că locul acela de la marginea orașului, patronat de Fecioara Maria, este cel mai tainic și mai prețios punct de strajă al creștinătății. În anii lui și după acea minune, zidurile cetății Constantinopol se măresc, cât să cuprindă înăuntrul lor și pe vlahii din Vlaherne.

Dunărea din Constantinopol

Însă minunile Fecioarei din Vlaherne, Mama Sfân­tă, care s-a tot pogorât în mijlocul vlahilor, de pe vremea când marele lor cartier nu era decât o colină îndepărtată pe care se așezaseră niște ciobani cu turmele lor de oi, au continuat și după asediul ava­rilor. Aproape trei veacuri mai târziu, în anul 911, în vremea Împăratului Leon al VI-lea, porțile Cons­tanti­no­polului au fost din nou luate cu asalt de o mare armată a rușilor, conduși de Oleg din Novgorod. Clopotele bise­ri­cilor au răsunat din nou. Era 1 Octombrie, când murmu­rul rugăciunilor devenise totu­na cu pâlpâitul lumâ­nărilor în marea biserică din Vlaherne. Aceeași rugăciune care se topea, fierbinte ca ceara, în sute și sute de inimi adunate împreună, într-un singur loc. Inimile unor oa­meni care știau demult că dragostea unei Mame este cea mai puternică armă care va fi existat vreodată pe pă­mânt.

Atunci, acolo, de mult, în cea mai iubită biserică a Marelui Oraș, în Vlaherne, când lumina zorilor încă nu biruise noaptea, iar marea armată rusească era gata să pătrundă în cetate ca să semene prăpădul și sfârșitul, Sfântul Andrei cel Nebun după Hristos a văzut cu ochii inimii cum porțile uriașe ale bisericii s-au deschis, iar înăuntru, însoțită de sfinți, a pășit plutind Fecioara Maria. Purtată într-o mare de lu­mi­nă de rugăciunile neîntrerupte, Maica a înge­nuncheat și ea laolaltă cu oamenii, ca să se roage asemeni lor, și-a desfăcut vălul de pe cap și, întinzându-l, a acoperit cu el Vlahernele, iar apoi, ca o rugăciune vie întru­pată într-o dragoste tot mai mare și mai mare, întregul oraș Constan­ti­nopol. Un acoperământ uriaș al unei iubiri ne­bi­ruite. În zorii acelei zile de 1 Octombrie a venit vestea că înfricoșătoarea armată rusească, sosită la porțile cetății în zeci și zeci de corăbii, fusese în­frântă.

De atunci, curtea im­perială nu a mai părăsit Vlaherne. Un palat ne­mai­văzut a fost ridicat în vârful colinei vlăhești, de unde, de jur împrejur, precum ciobanii care s-au așezat aici de la începuturi, marii împărați puteau zări, până departe, liniștea mării într-o parte, forfota orașului în alta, și întinderile nesfârșite de fânețe și măslini aflate dincolo de porțile cetății. Înăuntru, împrej­mu­ite cu ziduri înalte, coloanele impe­riale ale palatului erau învelite cu aur și argint, iar sălile uriașe, din marmură albă, străluceau orbitor la lumina pietrelor prețioase. Cei mai de seamă artiști ai vremurilor aco­periseră pereții cu mozaicurile care spuneau povestea unui imperiu de neînfrânt. Încă o dată și chiar mai mult de atât, Împărații Bizanțului au ținut să păstreze istoria vie într-un nume: acel palat, la fel ca biserica Fecioarei de la poale, s-a numit cum altfel decât Vlaherne. Un pasaj secret, cu trepte care legau sala tronului de biserica aflată la poalele colinei, a fost construit tot în acei ani. Numele dat acestui uriaș tunel, destinat exclusiv suitei imperiale, ar trebui, iarăși, să țină loc pentru o întreagă poveste. Este un nume ciudat, al unui fluviu aflat departe de Constantinopol, dar atât de aproape de inima acelei Dacii străvechi, din care au pornit vlahii, Danubius – Dunărea. O plecăciune, poate, a marilor împărați, pentru păstorii care s-au așe­zat aici cu turmele lor, trecând Dunărea, cu ru­găciunile lor smerite, ca s-o aducă aproape, aievea, pe cea mai blândă luptătoare a creștinătății, Născă­toarea de Dumnezeu, Maria.

La sfârșitul anilor 1000, un alt trac ajuns împărat al Bizanțului, Alexie I Comnenul (numărul mare de împărați daci și traci e o altă enigmă istorică), mută definitiv palatul regal, cu întreaga sa suită, la Vlaherne. Colina aceea vlăhească, aflată cândva doar în grija unor ciobani, devenea, oficial, cel mai de seamă loc al unui mare imperiu și, probabil, cel mai important loc al lumii creștine. Sfânta Fe­cioară a vlahilor, cândva doar o Mamă nesocotită de episcopi, dar iubită de cei simpli și smeriți, era slăvită acum cu toată bogăția împărătească. Ben­jamin din Tudela, un călător evreu găzduit în mare­le Palat din Vlaherne, pe vremea Împăratului Ma­nuel I Comnenul, nepotul lui Alexie, ne spune că monarhul stătea pe un tron poleit cu aur și bătut cu pietre prețioase, deasupra căruia, legată de un lanț masiv, și el din aur, stătea suspendată o coroană cu diamante, care, în puterea nopții, lu­mi­nau singure întreagă încăpere. Credința în Fecioară a împă­raților a fost întotdeauna alta decât cea smerită și simplă a unor ciobani. Gloria cartie­rului Vlaherne era definitivă, însă pentru vlahii din Bizanț, urmau vremuri cu adevărat grele.

O răscoală a lor, a vlahilor, este consemnată, de data asta oficial, în timpul domniei lui Constantin al X-lea Ducas. Motivele de atunci nu diferă prea mult de cele din timpurile noastre: politica de fis­calitate excesivă a împăratului sărăcea tot mai mult poporul. De teama ca vlahii din Vlaherne să nu se alăture răsculaților cnejii Berivoi și Slavotă, rudele lor pornite cu oaste mare spre Constantinopol toc­mai de la Dunăre, Constantin al X-lea îi alungă pe vlahi din cetate. Printr-o coincidență stranie, este și momentul în care, după o glorie neîntreruptă de veacuri, Marele Bizanț începe să decadă până într-atât încât, în anul 1420, la aproape o mie de ani de la ctitoria Pulheriei, în urma unui incendiu uriaș, biserica din Vlaherne este părăsită cu totul și ajunge o ruină. Trei decenii mai târziu, în 1453, atunci când forțele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mahomed al II-lea, au asediat orașul, preoții au scos din nou pe ziduri icoana Vlahernitissa. Nicio mi­nune nu s-a mai pe­trecut însă atunci. Ce a rămas în istorie, po­ves­tit atât de creștini, cât și de musulmani, este că, nu cu mult timp înainte de că­de­rea Constantino­po­lu­lui, o lumină uriașă, nepământeană, a fost văzută ridicându-se deasupra Catedralei Sfânta Sofia și pără­sind orașul. Turcii și bi­zantinii au recunos­cut împreună puterea lui Dumnezeu și au știut – primii, că vor învinge, iar ceilalți, că vor pieri. Constantinopol a devenit de atunci orașul Istanbul.

Reîntoarcerea vlahilor la Vlaherne

N-aș fi putut desluși toată această poveste minunată fără ajutorul Preotului Sergiu Vlad, parohul Bisericii Sfânta Paraschevi din Istanbul. Ctitorie, din 1692, a ma­relui domnitor și mar­tir creștin Constantin Brân­coveanu, Sfânta Paraschevi este as­tăzi singura biserică de pe întreg te­ritoriul Turciei în care, duminică de du­minică, slujba se săvârșește în lim­ba română. E o lumină blândă înă­untrul acestor ziduri străvechi, care țin departe zgomotul marelui Is­tanbul. O lumină vie, ca o rugăciune de jar fierbinte, pe care o simt zvâc­nind pe sub toate straturile de rea­litate. „Firul istoriei nu s-a rupt la că­derea Constantinopolului. Continuă și acum, astăzi, aici. Maica Domnu­lui lucrează și spune: Ce a început cu voi trebuie să se continue cu voi”, spu­ne zâmbind smerit Părin­te­le Sergiu. O altfel de minune, ascun­să adânc în cea mai firească sim­plitate, a început să se petreacă din 2012 în­coace la Biserica din Vla­herne. Re­construită mai întâi în 1867, în jurul fântânii cu apă sfântă, restaurată apoi în 1960, clopotele continuă să se audă și azi, acolo unde altădată se întindea marele cartier al vlahilor din Constantinopol. De 12 ani încoace, pe 1 Octombrie, marea sărbătoare a Acoperământului Maicii Domnului este săvârșită chiar la Vlaherne, în limba română. Sute și sute de români umplu până la refuz locul acela unde Maica Sfântă s-a arătat ca să acopere biserica și orașul cu vălul ei de iubire nebiruită. Prin căile misterioase ale istoriei și prin cele limpezi, străvezii și miraculoase ale credinței, vlahii s-au întors de unde au plecat, vlahii s-au întors acasă, în Vlaherne. „Sanctitatea Sa Barto­lo­meu I, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului de azi, cunoaște detaliile istoriei și recunoaște legătura noastră, a românilor, cu Biserica Vlaherne. Cum am fi putut primi altfel binecuvântarea de a slu­ji acolo, chiar de 1 Octombrie? Suntem toți îm­pre­u­nă într-o poveste minunată, care merge mai de­parte”, spune iarăși cu zâmbetul său smerit Pă­rintele Sergiu. Povestea unei minuni care urmează a fi spusă în curând într-un alt reportaj din paginile revistei noastre.

Îmi iau rămas bun de la părinte, de la liniștea veche a grădinii brâncovenești, Sfânta Paraschevi. Tot ce am de făcut acum este să traversez Cornul de Aur pe Podul Haliç și să mă afund în ce a mai ră­mas din vechiul cartier Vlaherne. Urmele zidu­rilor străvechi, acum adăpostind curți de case, locuri de joacă și mașini, tot vuietul uriaș al lui acum acoperindu-l pe altădată: Marele Palat Vlaherne, devenit azi doar un muzeu al ceramicii otomane. Într-un singur loc, însă, liniștea se păstrează, uriașă, pură, neprihănită, la fel ca la începuturi. O simt de cum intru în curtea adăpostită de ziduri a micuței, azi, biserici din Vlaherne. O simt, odată ce pășesc înăuntrul ei și aprind o lumânare în fața icoanei Vlahernitissa, deși știu că cea adevărată se află acum tocmai la Moscova. Simt liniștea, ca un șuvoi de lacrimi pe care îl stăpânesc cu greu, atunci când văd, adăpostit sub stâncă și străjuit de o icoană a Fecioarei, străvechiul izvor făcător de minuni în care vlahii și împărații Bizanțului, deopotrivă, și-au găsit alinarea și vindecarea vreme de veacuri. O simt în toată smerenia oamenilor cu capetele ple­cate care, fiecare în limba lui, rostește acum, aici, aceeași rugăciune: „Împărătesei celei alese mai înainte de veci, împărătesei celei mai înalte decât toată făptura cerului și a pământului, care a venit oarecând la rugăciune în biserica cea din Vlaherne și se ruga pentru cei din întuneric, acesteia și noi, cu credință și cu umilință, îi serbăm Acoperământul cel luminos. Iar Tu, ca ceea ce ai putere nebiruită, izbăvește-ne pe noi din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi cu cinstitul tău Acoperământ!”.