
„Ți-l mai amintești pe Tomiță, mâțucul sur al mătușii Irina? L-am găsit mort în uliță, a treia zi după înmormântarea ei. N-a mai putut să trăiască, așa de mult a iubit-o. Ș-apoi, o samă de oameni spun că animalele n-au suflet. Ba au, mai mult decât unii dintre ei”, zice fratele meu mai mic, Aurel, venit până acasă, de Peste Deal.
Caut în minte acest episod atât de important și nu găsesc decât bandă goală. Dar deodată mi-l amintesc pe Tomiță și mă bucur din cale-afară. Mi-l amintesc viu, instalat în patul meu. Asta s-a întâmplat în ultimele săptămâni de viață ale mătușii.
Mătușa Irina, bătrână și bolnavă, neavând copii, s-a mutat la noi, împreună cu Tomiță. Vorbea cu el toată ziua, dormeau împreună, mâncau împreună, se iubeau cum n-ai mai văzut. Și au trăit la noi fericiți, vreo opt-nouă ani. Locul de dormit al lui Tomiță era la picioarele ei, că picioarele o dureau și el voia s-o vindece. „Îi cald ca un cuptioraș”, zicea mătușa.
Când, într-o seară, m-am trezit cu el în pat, am rămas uimită și am chemat-o pe mama să vadă. Mama s-a speriat: „Vai de mine și de mine, mă tem că amu a muri mătușa, că mâțu’ are presimțiri, nu stă lângă un om ce trage să moară! Știu de la mama bătrână. Mutarea mâțului nu-i semn bun, îi de meresân (semn rău). N-aș vrea să moară, Doamne, feri!”. Mi se părea ciudat acest comentariu alarmant, dar, pe de altă parte, spusele mamei se adevereau mereu și mereu, pentru că înțelegea bine semnele cele mai ascunse.
Mătușa Irina, cea mărunțică și bună și rugătoare de Dumnezeu, care știa pe de rost slujba, vecernia, Paraclisul Maicii Domnului și multe alte rugăciuni, deși nu cunoștea slovele ca să poată citi, ne-a părăsit în zorii unei zile de miercuri. Pentru masa de pomană, am făcut singură cel mai bun cozonac din viața mea, fiindcă-i plăcea mult.
Pe tigruțul Tomiță îl judecasem aspru, după instalarea în patul meu: „Uite cum o trădează în cele mai grele zile de viață, cât este de egoist și cum îl iubea ea și-l hrănea, dându-i dumicatul în gură”. Mă înșelasem. Tomiță încerca să-și găsească o altă stăpână, la fel de iubitoare. Dar putea exista una asemenea ei? Odată cu plecarea mătușii Irina, durerea l-a copleșit pe Tomiță în așa măsură, încât inima lui n-a mai putut să rabde și a „pornit” ca gândul după ea. Sunt sigură că a ajuns-o din urmă. Ce s-o mai fi bucurat mătușica Irina auzindu-i plânsul sfâșietor tocmai când era gata să intre pe Poarta Raiului, singură! S-a oprit, l-a luat în brațe și au intrat împreună, înfățișându-se dinaintea Tronului Ceresc. Și Tatăl Nostru, văzându-i, a zâmbit peste amândouă lumile, mulțumit foarte.