„FORMULA AS” PE URME VECHI, ROMÂNEȘTI

Istanbul. Sâmbătă dimineața. Am ajuns aici, în orașul acesta uriaș, unde apele Bosforului despart Europa de Asia, ca să documentez o poveste veche de 1600 de ani. Am ajuns aici ca să cobor pe firul lung și întortocheat al istoriei. Să încerc să-i dezleg nodurile și să-i luminez umbrele, ca să ajung până la celălalt capăt, acolo de unde a început totul. O poveste miraculoasă, care m-a purtat până aproape de începuturile creștinătății, până în locul în care s-au așezat cândva o mână de ciobani vlahi – o colină îndepărtată, aflată dincolo de zidurile marelui Constantinopol – loc rămas și azi în istorie cu numele de Vlaherne. Dar ca să ajung până acolo, atât de departe în trecut, a trebuit să pornesc de aici, din realitatea imediată, din cel mai viu și mai concret prezent. Am aflat, călătorind mai bine de un mileniu și jumătate în timp, că prezentul a rămas aproape. Că cele două capete ale acelui fir lung și întortocheat – atunci și acum – pot face o buclă cât să se apropie și să se suprapună cu totul. E povestea, cât se poate de firească, a unui mare miracol.
Biserica lui Brâncoveanu

Türabi Baba, Deniz Hastanesi, Yeni Çeșme, Aynalikavak… Sunt numele unor stații în care autobuzul tot oprește în drumul său de la Taksim spre Hasköy Parki. Soarele se arată lumii de dincolo de minaretele înalte ale moscheilor, iar apele Cornului de Aur se prefac în steluțe gălbui de lumină. O toamnă blândă acoperă zgomotul marelui Istanbul, forfota matinală a ceainăriilor și a cafenelelor, vânzătorii de covrigi și pisicile lenevind la terase: lumea pestriță a unui oraș care se trezește din nou la viață, privită de la geamul unui autobuz. E timpul să cobor, să urc pe o străduță abruptă, străjuită de clădiri înalte, unele aflate în construcție, iar altele vechi, la geamurile cărora fâlfâie încet cearceafuri albe. Mă opresc în fața unui zid bătrân, ca de cetate. E o poartă deschisă în inima lui, pe care se furișează o pisică. O urmez, iar zgomotul orașului dispare.

E o liniște uriașă în grădina asta cu lumină și verdeață. E tihna îngrijită a unor tufe de leandri, rozmarin și lavandă, umbra unor pini care străjuiesc aleea de piatră pe care pășesc și tăcerea înaltă, mângâietoare, a unei biserici bătrâne. Am ajuns. Am ajuns acasă, în inima celui mai mare oraș al Turciei, în singurul loc în care, săptămână de săptămână, slujba se săvârșește în limba română: Biserica Sfânta Paraschevi din Istanbul. Dinăuntru se aude murmurul unor rugăciuni. E sâmbătă azi, dar nu orice fel de sâmbătă. În această grădină din Istanbul, acum și doar aici, e Sâmbăta Morților. Încă nu intru. Înconjor biserica, merg mai departe. Deasupra intrării de la răsărit, sub arca Sfântului Altar, se află o pisanie veche pe care stă scris: „Biserica aceasta a purtătoarei de credință Sfânta Muceniță Paraschevi s-a ridicat cu cheltuiala Prealuminatului Domn al Ungrovlahiei, Constantin Basarab Brâncoveanu, la anul 1692”. Mă închin tăcut, cu sfiala aceea pe care o simți în fața atâtor veacuri de credință. Aici, la Istanbul, în vechiul cartier bizantin Prikidion, numit astăzi Hasköy, din martiriul Domnului nostru vlah nu a rămas doar povestea, ci chiar temeiul lucrurilor pentru care s-a jertfit, biserica asta ortodoxă. E timpul să pășesc pe firul istoriei și pe niște plăci ciudate de marmură, chiar înăuntrul ei.
Sâmbăta neuitării

Lumânările pâlpâie odată cu respirația șoptită a femeilor cu capul acoperit. Sunt multe, încremenite în rugăciune, unele în genunchi pe marmura rece, altele în picioare, cu capul plecat, toate împreună. Chipuri ascunse sub năframe, pe care abia le pot desluși în lumina candelabrelor înalte. Aerul vibrează: un murmur de cuvinte, aceleași, care coboară în timp, de aici și până la începuturile creștinătății: Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de Moarte, miluiește-ne pe noi… Liniștea miroase a smirnă și a tămâie. Tot ce se aude înăuntru e rugăciunea și foșnetul legănat al cădelniței care mângâie aerul. Deasupra, desăvârșind liniștea, se aud vocile bărbătești ale corului. Lumânările ard încet, pe o masă întinsă pe care se află colaci, colivă și vin. Un miracol care se săvârșește mai departe: legătura tainică dintre cei de aici și cei de dincolo, dintre acum și atunci, dintre prezent și trecut, dintre noi și strămoșii noștri. Cele două capete ale acelui fir lung, neîntrerupt, de istorie, care acum, astăzi, în inima Istanbulului, se ating și se leagă într-o rugăciune șoptită: slujba de sâmbătă a neuitării.
Chemarea grădinarului

„Multă vreme n-am vrut să aud de biserică! Acum 31 de ani, când am ajuns la Istanbul, aveam cu totul alte vise! Ce știam eu pe atunci?! Era la scurt timp după Revoluția din 89, aveam doar 21 de ani… Mi-am zis să plec din țară împreună cu un prieten și să ne înrolăm în Legiunea Străină. Dar pentru asta îmi trebuiau bani. Nu-i nimic, mi-am zis, fac o escală la Istanbul, mă angajez undeva pentru scurt timp, după care plec mai departe. Dar aveam să aflu că pe lume mai există și altfel de vise, pe care nu le visezi tu, te visează ele pe tine… Pe scurt: ce am crezut eu că o să fie o perioadă de câteva luni, au devenit ani. Am rămas în Istanbul, n-am mai ajuns în nicio legiune. Am devenit în scurt timp administratorul unor vile ale unui turc foarte bogat. Îmi făcusem un rost aici, câștigam din ce în ce mai bine, mi-am deschis propria mea firmă de construcții și amenajări, aveam angajații mei, mă învârteam în cercuri importante cu oameni importanți.

Toate, până într-o noapte când am început să visez. Timp de o săptămână, noapte de noapte, aceleași vise. Se făcea că eram acasă, în România, înconjurat de toți ai mei. Mă trezeam plângând și plângeam toată ziua, din senin, pur și simplu, în mijlocul unei conversații. Dar tot nu înțelegeam: vise, prostii, îmi ziceam, și încercam să-mi văd de treabă. Mi-a deschis ochii o turcoaică pentru care lucram: Radule, tu ești cam tulburat, mi-a zis. Lasă tot ce ai de făcut aici și du-te acasă în România! Eu că nu, că nu se poate, că sunt atâtea probleme de rezolvat aici, că nu pot să las afacerile, că n-am timp. Probleme o să ai toată viața. Du-te acasă acum, mi-a zis iarăși femeia. Iar am început să plâng! Tocmai mi se stricase telefonul și nu puteam vorbi acasă. Am ascultat de turcoaică și m-am dus. Când am ajuns în țară, am aflat că tatăl meu murise doar de câteva zile. Familia mea încercase să ia legătura cu mine, dar telefonul nu mergea, adresa mea n-o aveau… Și m-au cuprins remușcările: ce fac eu cu viața mea, ce se întâmplă cu mine, de ce m-am rupt de tot și toate?… Simțeam ceva greu pe dinăuntru care tot creștea și creștea și creștea… Ca o chemare. Poate că nu știți lucrul ăsta, pentru că adevărata credință e smerită, dar în 2005, când am ajuns eu aici, la singura biserică românească din Turcia, domnul Lucescu și soția lui, Elena, încheiaseră, de puțin timp, toate demersurile pentru ca lăcașul să se întoarcă la noi, la români. Aveam nevoie de Dumnezeu în viața mea, aveam nevoie de biserică, iar biserica asta tocmai prindea viață… Dar nu vreți să știți în ce hal era când am găsit-o! O junglă cu buruieni, cu gunoaie și câini de pripas, un cimitir părăsit, cu pietre de mormânt vandalizate, aruncate în toate direcțiile! Călcai pe pietre de mormânt! Te apuca jalea dacă vedeai, dar eu m-am bucurat: aveam ceva de făcut cu adevărat important! Deja aveam experiență în amenajări, iar cu ajutorul financiar oferit de familia Lucescu, am făcut, încet încet, ca grădina bisericii să arate cum o vedeți acum. Mi-am găsit liniștea aici, lucrând în grădina asta. Liniștea aia mare, sensul. Toate plantele pe care le vedeți acum aici au fost sădite de mine. M-am îngrijit de fiecare fir de iarbă în parte! Nu mi-au mai trebuit afaceri, nu mi-a mai trebuit nimic. Tot ce aveam nevoie se afla în curtea bisericii de aici!”
Icoana împunsă de lance

Pe Radu Mărginean l-am cunoscut cu 5 zile înainte de slujba de pomenire a morților, într-o zi de luni, atunci când am intrat pentru prima oară în grădina bisericii Sfânta Paraschevi. Stabilisem de acasă, din România, o întâlnire cu părintele Sergiu Vlad, cel care, din 2009 încoace, a devenit preotul românilor aflați în Istanbul. Am ajuns mult mai devreme decât ora de întâlnire și am avut de așteptat până când ușa a fost deschisă, cu gesturi sigure, grăbite, de bărbatul ăsta între două vârste. Am pășit împreună cu el înăuntru, pe pardoseala de marmură a unor pietre de mormânt, cât să văd pentru prima oară nava lungă, de bazilică romană, a bisericii brâncovenești. Am intrat în vorbă. Mi-a spus că așteaptă din clipă în clipă să sosească un autocar cu pelerini din Vâlcea. Azi, Radu Mărginean nu mai e doar grădinarul bisericii; de ceva vreme e și ghid pentru toți românii care vin din țară, aproape zilnic, cu sutele, în autocare, ca să se roage la Vlaherne, la Izvorul Tămăduirii, și aici, la Sfânta Paraschevi. O altă poveste, ca un miracol simplu, care a început să se petreacă de puțin timp în Istanbul. Vlahii se tot întorc, mulți fără s-o știe, în locurile care le-au fost cândva „acasă”.
A sosit autocarul. Sfânta Paraschevi s-a umplut de forfotă și de oameni. De la amvon, Radu Mărginean a început să vorbească din nou, pentru toată lumea: „Vă aflați acum în singura biserică românească de pe întreg teritoriul Turciei. Construită mai întâi pe aceste locuri în secolul VI, de Împăratul Iustinian, în cinstea Sfintei Paraschevi de la Roma, pe care nu trebuie s-o confundați cu Sfânta Cuvioasă de la Iași, biserica aceasta a ajuns în timp o ruină până când a fost reconstruită, în 1692, prin donația domnitorului Constantin Brâncoveanu. Pe vremea aceea, sultanul dădea dreptul de a se construi biserici pe locașul fostelor bazilici bizantine, atât timp cât plăteai pentru asta. Cu puțin timp înainte de ctitoria lui Brâncoveanu, la 1577, un istoric german, trimis al Apusului la curtea sultanului, vine în acest loc și vede rămășițele vechii bazilici bizantine, o parte din catapeteasmă cu câteva icoane la care se rugau grecii și vlahii din Istanbul: Icoana Mântuitorului, Icoana Maicii Domnului, Icoana Sfântului Ioan Botezătorul, Icoana Sfintei Paraschevi și o icoană a Sfântului Dumitru, care astăzi se află în restaurare. Primele patru icoane pe care le-am pomenit le puteți vedea și acum străjuind poarta altarului. Dacă veți privi cu atenție la icoana Mântuitorului, puteți observa patru împunsături. Se menționează că în 1912, un turc intră în biserica aceasta cu o lance și împunge icoana. La a patra împunsătură, mâna îi paralizează, iar turcul începe să-l vadă pe Mântuitor în fața ochilor și cere să fie botezat în religia creștină. În prezent, datorită domnului Mircea Lucescu și a soției lui, Elena, această biserică revine comunității române la 23 mai 2004”.
În inima Istanbulului, într-o zi de luni, zeci de oameni sosiți din țară se închină din nou la icoanele care au însoțit, de veacuri, istoria strămoșilor vlahi. Gestul simplu prin care capetele unui fir de istorie, mai lung de 1500 de ani, ajung să se împletească. Apoi, biserica se golește. Românii pleacă mai departe, spre Vlaherne.
Femeia de la lumânări

Doar ea a mai rămas acum cu mine. Măndița, femeia de la lumânări. „M-a sunat Părintele Sergiu să-mi spună că întârzie un pic. Vreți o cafea, o cană cu apă?” Tot ce am nevoie e să aprind o lumânare pentru cei adormiți. Să o văd cum arde, pâlpâind încet, să mă gândesc că în ceara ei fierbinte, care a început să se topească, se află numele unui om pe care îl port în mine. Amintirea lui în lumină; un alt gest simplu, miraculos, care învie trecutul, ți-l apropie și îl aduce aici, în prezent, viu. 75 de ani are femeia de la lumânări, dar ochii ei albaștri, pătrunzători, energici, au o vioiciune pe care, de multe ori, nu o găsești nici la oamenii tineri. A ajuns la Istanbul în 1993, acum 31 ani. Și a rămas. A avut o chemare: „Am ajuns aici cu copilul meu, când lucrurile din țară au început să meargă tot mai rău. Își pierdeau oamenii slujbele, nu știai încotro s-o apuci… Erau anii ăia grei, imediat după Revoluție. Am plecat. De bine, de rău, mi-am găsit un loc de muncă aici, în Istanbul, la o fabrică de etichete. Eram și eu una dintre femeile alea multe care tot făceau, zi de zi, etichete. Ca să trăiesc, ca să-mi cresc copilul. O singură nevoie a mea, doar a mea, aveam ca om. Duminică, când nu mai mergeam la fabrică, să am o biserică în care să mă rog. Pentru că din rugăciune mi-am luat puterea toată viața mea! Ziceați că mă vedeți mai tânără decât anii pe care îi am. De asta mă vedeți așa. Că în fiecare dimineață mă trezesc pe dinăuntru cu rugăciune. Asta mă ține și mă ține bine. Dar biserică, în anii ăia, în Istanbul, nu găseai ușor. Era una în Taksim, veche, armenească, unde ne întâlneam noi, românii stabiliți aici. Dar slujba era în limba greacă, nu înțelegeam nimic din ce se spunea acolo. Stăteam și noi ca popândăii și ne rugam fiecare cum știa de acasă. Se mirau și se miră și acum grecii, ce credință avem noi, românii. Ei dacă mai vin doi, trei, la bisericile lor, noi, românii, când venim, chiar venim! Se umple orice biserică de cântecul nostru! Păi, și aici, la Sfânta Paraschevi, până când să se implice domnul Lucescu și să ajungă iar biserica asta a noastră, a românilor, era jalea de pe lume! Ți-era și frică să intri, călcai pe pietre de mormânt și șerpi! Numai buruiană era peste tot! Dar Măicuța Domnului nu ne lasă, lucrează, lucrează prin oamenii cu credință lucrează! Și cine sunt creștinii ăștia, azi, în Istanbul?! Noi suntem!

Așa cum a fost și la începuturi, aici, în Constantinopol, așa e și acum! Că așa cum la Vlaherne au fost mai întâi ciobanii noștri vlahi să se roage, cine face acum să cânte toată biserica? Tot noi, românii! Când pui credință în ce faci, așa, simplă, ca a noastră, Dumnezeu îți întoarce lucrurile! Știți cum mă simt eu, pe 1 Octombrie, când merg la Slujba de Acoperământul Maicii Domnului, chiar la Vlaherne, unde s-a întâmplat minunea? Știți cum e să-i cânți Maicii Domnului, chiar la ea acasă, în limba ta, cu preotul tău, cu slujba ta, pe care o știi? Eu simt, nu știu cum să vă spun, că și eu m-am întors tot acasă, acasă la strămoșii mei. Și simt și că Măicuța s-a întors la noi și se bucură cu noi, după sute de ani în care a fost uitată!”. Ochii mari, albaștri, ai Măndiței, scapără de lumină ca lumânarea pe care am aprins-o. „Din 2004, de când s-a întors biserica la noi, sunt aici, la Sfânta Paraschevi. Aproape în fiecare zi, nu doar duminică, la slujbă; pentru că în fiecare zi ajung la noi pelerini din țară. Numai azi au fost trei autocare! Iar oamenii, când ajung, vor să găsească biserica deschisă, să spună o rugăciune, să aprindă o lumânare… Eu sunt aici, mereu, să-i întâmpin. Iar duminică, după slujbă, n-am bucurie mai mare decât să ne așezăm noi, toți românii din Istanbul, la masă, în trapeză, să stăm împreună, să vorbim în limba noastră și să mâncăm mâncărurile noastre… Eu mă ocup și cu gătitul. Într-o zi normală, gătesc cam pentru 40 de oameni. Românește: o supă de zarzavat, o mâncărică de pui… Dar de Paște, ne strângem și 600 de oameni aici. Luăm lumină, stăm la masă și ne povestim unul altuia tot ce e în lună și în stele, până dimineață, când pornesc autobuzele… Eu, să știți, în afară de nepoțeii mei, bucurie mai mare nu știu pe lumea asta!”. Îmi întorc privirea de la ochii albaștri ai femeii ăsteia la lumânarea care arde. Suntem încă aici, după 1500 și mai bine de ani de istorie. Ne adunăm împreună, ne rugăm, vorbim, ne pomenim morții, îi ducem mai departe în lumină. Simplu. Miraculos. În inima celei mai concrete realități. Telefonul Măndiței sună iar. Preotul Sergiu trebuie să ajungă.
„O să vă las cu dânsul, dacă nu vă supărați. Aștept un om să-mi aducă lemne pentru iarnă”. Femeia aprinde o lumânare și pleacă spre casa ei, undeva, spre marginea orașului ăstuia uriaș, care se numește astăzi Istanbul.
Întoarcerea vlahilor

Am rămas să-l aștept pe Părintele Sergiu. O adiere abia simțită mângâie firele de iarbă ale grădinii, un duh blând al amiezii în care se află o rugăciune nerostită: razele de soare care străpung umbra unor pini până în locul în care lenevesc pisicile, trilurile de mătase vrăjită ale unor grauri ascunși în frunze, țipătul înalt și îndepărtat al pescărușilor care plutesc deasupra Bosforului, foșnetul ritmic, adormitor, al măturii cu care o măicuță se îngrijește de curtea bisericii, acum pustie. Dincolo de zidurile bătrâne, brâncovenești, ale Sfintei Paraschevi, zgomotul orașului se așază și el în straturi blajine de liniște: cadența metalică ce răzbate dintr-un atelier de fierărie, claxoanele mașinilor, un murmur de voci, apoi, de deasupra, de pretutindeni, încet, apoi din ce în ce mai tare, cântecul tânguitor al muezinilor, chemarea oamenilor spre Dumnezeu. În toate lucrurile astea, flăcările micuțe ale lumânărilor care pâlpâie ard mai departe, până la capăt. O lumină care luminează și azi, și întunericul n-a biruit-o.
Am stat de vorbă cu Părintele Sergiu în liniștea încremenită a trapezei, unde duminică după duminică, românii din Istanbul se strâng împreună după slujbă. Fără ajutorul lui, reportajul despre Vlaherne, deja publicat în paginile revistei noastre, nu ar fi putut să apară. Am trecut prin ani și istorie, prin minunile Maicii Domnului, care s-a tot arătat vlahilor de la începuturile marelui Constantinopol. „Maica Domnului lucrează!”, mi-a spus Părintele Sergiu în acea zi de luni, cu zâmbetul lui smerit: „Lucrează și spune: Ce a început cu voi trebuie să continue cu voi!”.

În 2010, la doar un an după ce a fost numit preot al românilor din Istanbul și aproape 10 de când a fost înființată parohia românească din Turcia, în orașul ăsta uriaș au început să sosească autocarele cu pelerini din România. Mai întâi unul, apoi mai multe. „Cei care veneau să viziteze Biserica Vlaherne, mai ales de 1 Octombrie, la sărbătoarea Sfântului Acoperământ, își doreau ca acolo să se și slujească. Cum să nu ai o slujbă chiar în locul în care Maica Domnului s-a arătat credincioșilor ca să-i acopere cu Sfântul Ei Acoperământ?! M-au întrebat oamenii dacă se poate. Întrebăm, le-am spus, cerem binecuvântare de la episcopie. Să știți că patriarhul grec al Constantinopolului, Bartolomeu I, are un mare respect pentru români. Nu doar că recunoaște legătura noastră istorică, a vlahilor cu Vlaherne, dar ne admiră pentru credința de care dăm dovadă și azi. Pentru că bisericile ortodoxe din Istanbul ar fi pustii fără români! Așa că am primit binecuvântarea, iar în 2012, am slujit pentru întâia oară, de 1 Octombrie, în limba română, la Biserica din Vlaherne. Țin minte că au fost la slujbă atunci în jur de o sută de români. Anul următor, numărul lor s-a dublat. Apoi s-a dus vestea, iar în ultimii ani, am ajuns să slujesc la Vlaherne, în fața a peste o mie de români! Până și în pandemie, cu toate interdicțiile de atunci, ne-am strâns mai mult de 300! Curtea, vă rog să mă credeți, e plină până la refuz, iar în biserică nu mai e loc să arunci un ac! Ce am simțit când am slujit pentru prima oară?! Ce simt de fiecare dată când slujesc acolo! O emoție uriașă, că mă aflu chiar în locul acela în care s-au petrecut atâtea și atâtea minuni, un loc despre care știu că a fost al nostru, al vlahilor, din cele mai vechi timpuri! Știți ce simt?! Simt că, pur și simplu, cobor pe firul istoriei, până la începuturi! Simt că, într-un fel miraculos, Măicuța Domnului ni s-a arătat din nou, ca să refacem legătura aceea pierdută în 1420, când Biserica Vlaherne ajunsese o ruină și a fost abandonată… Și mai simt că emoția aceea de când îi cântam singur, la începuturi, Măicuței, Apărătoare Doamnă, nu se va schimba acum, când slujesc în fața a peste o mie de oameni… Simt din tot sufletul meu că mă aflu pe calea cea bună, pe calea lui Dumnezeu!”.
Mircea Lucescu

Părintele Sergiu a plecat ochii spre pământ, cu acea delicatețe și cumințenie a omului smerit, care simte când trebuie să-și oprească înflăcărarea. Istoria vlahilor, îmi spune, nu s-a oprit în 1453, la căderea Constantinopolului. Un mare imperiu, cum era cel otoman, avea mai departe nevoie de toți tăbăcarii, oierii și zidarii vlahi. „Nu știu dacă știți, dar domnul Mircea Lucescu, care a fost antrenor în Istanbul până în 2004, este și un mare pasionat de istorie. Datorită dânsului am aflat și noi că pe locurile acestea unde ne aflăm acum, a existat și în vremea sultanilor un mare cartier vlăhesc. Dacă veți observa cu atenție pietrele funerare de marmură pe care le-am așezat în biserică, veți vedea că primul om înmormântat în vechiul cimitir de aici a fost un anume Radu Ighemon al Vlahilor, la 1612! Adică, fix cu 80 de ani înainte de ctitoria domnului Constantin Brâncoveanu! Este evident că nu întâmplător domnul nostru muntean a ales acest loc pentru a ridica Biserica Sfânta Paraschevi! Să vă mai spun că Maica Domnului lucrează prin oameni?! Ei bine, pentru tot ce a făcut pentru comunitatea românilor din Istanbul, Mircea Lucescu este un astfel de om!”. Părintele Sergiu își pleacă din nou ochii, zâmbind. Prin demersurile marelui nostru fost jucător de fotbal și antrenor și cu sprijinul lui financiar total, această biserică în care ne aflăm acum, oaza asta veche de tihnă și credință, a devenit minunea românească de azi din inima Istanbulului. Părintele Segiu îmi vorbește cu bucurie despre toate rugăciunile de aici care îi aduc, duminică de duminică, pe români împreună. „Dar am avut și încercări”, mărturisește părintele. „Dacă turcii sunt oameni deschiși, care înțeleg foarte bine că rostul credinței în Dumnezeu, oricare ar fi ea, e dragostea și pacea, cu fundamentaliștii arabi, veniți aici, în Istanbul, am avut ceva de furcă. Și nu o dată. Într-o noapte, când sărbătoream Învierea Domnului, oamenii ăștia au aruncat, din stradă, cu pietre asupra noastră. A fost o mică minune că nimeni nu a fost rănit. Poliția, însă, e mereu vigilentă cu astfel de lucruri. De atunci, nu mai există sărbătoare creștină în care să nu patruleze împrejurimile, ca să ne putem bucura în tihnă. Dar vă mărturisesc că dincolo de bucuria și de onoarea pe care le am că mă aflu în aceste locuri sfinte, mă încearcă, uneori, și emoția aceea veche a preotului misionar, aflat departe de casă…”
M-am despărțit în liniște de Părintele Sergiu, în grădina bisericii Sfânta Paraschevi. Lumânarea pe care am aprins-o atunci când am venit era tot acolo, acum, doar un capăt mic de ceară fierbinte arzând.
Pomenirea morților

E sâmbătă în Istanbul, dar nu orice fel de sâmbătă în biserica românească Sfânta Paraschevi. Lumânările așezate în colivă ard, aproape de capăt. La fel ca rugăciunile oamenilor care se află încă aici, în orașul ăsta care s-a numit cândva Constantinopol. Și la fel ca atunci, cu sute de veacuri în urmă, ne pomenim morții ca să ni-i aducem aproape. Le rostim numele ca să nu poată fi uitați nicicând. Împărțim darurile simple și miraculoase ale pământului, grâul, pâinea și vinul, pentru ca ei să primească odihna veșnică în ceruri. Legăm pământul de cer, viii de morți, trecutul de viitor, acum. Ne chemăm moșii și strămoșii. Doar ea, doar rugăciunea, poate și trebuie să facă asta.
Oamenii s-au apropiat de masa pe care se află darurile pentru cei adormiți. Leagănă coliva ca pe un prunc, se ating unul pe altul, cântă împreună cu preotul Veșnica Pomenire. Istoria e doar o lumânare care încă arde, nestinsă, de la un capăt la altul. O poveste a celor care au rămas ca să-i ducă mai departe pe cei duși.
Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe Diavol ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți, Doamne, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi aici pomeniți, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Și orice greșeală au săvârșit ei cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni iartă-le lor.
Dumnezeu să-i ierte!
ANCHETĂ
Povești din viața românilor din Istanbul
• În Biserica Sfânta Paraschevi tocmai s-a încheiat slujba de pomenire a morților. O forfotă cu foșnet de plase și zumzet de voci a înlocuit acum liniștea rugăciunii. „Vă rugăm frumos să veniți cu noi sus, în trapeză, să vă putem împărți și dumneavoastră!” Accept bucuros. Nu-mi imaginam vreodată că voi gusta colivă în Istanbul, nici că întrebările mele de jurnalist vor primi răspunsuri atât de calde, de firești și deschise •
Dorina
„Dumnezeu îți vine în întâmpinare, oriunde te-ai afla”
(Mă poftește la masă. Îmi împarte colivă și vin, dulciuri și mâncare. Dorina e o femeie în care ghicești din prima clipă, și nu doar după accent, căldura și sinceritatea celor născuți în părțile Moldovei.)

„S-au împlinit anul ăsta 33 de ani de când sunt în Istanbul. Știam orașul de dinainte de revoluție. Întreprinderea la care lucram ca inginer alimentar, «Agricola Internațional Bacău», avea multe contracte aici, iar eu eram omul de legătură. Îmi plăcea energia de aici, îmi plăceau oamenii, dar, sincer, nu credeam că o să ajung să mă stabilesc în Turcia. Dar Dumnezeu lucrează și te duce pe drumuri pe care nu ți le închipui tu, om. E plină de neprevăzut viața, dar dacă în sufletul tău faci curat, dai la o parte gândurile negre, ierți și îți ceri iertare pentru tot ce e de iertat, Dumnezeu îți vine în întâmpinare oriunde te-ai afla, prin orice încercare ai trece. Știu lucrurile astea de mică, de la bunica mea, care m-a purtat, de când abia mă puteam ține pe picioare, pe la toate mânăstirile. Ca să glumesc un pic, când te-ai născut în Moldova, nu cred că se poate altfel! Și s-a întâmplat odată să pățesc un accident pe când mă aflam în Turcia. Șase luni am stat aici, în spital, după care lucrurile s-au aranjat în așa fel încât aici am rămas de atunci! M-am căsătorit în Turcia, iar toată viața mea s-a mutat aici. Legătura cu țara, însă, o păstrez mereu. Iar lucrurile de suflet le primesc de fiecare dată în biserică. Uitați câți suntem aici, împreună, la masă! Am să vă mărturisesc ceva, că mi-ați spus că ați venit în Istanbul ca să scrieți despre Vlaherne: când am ajuns pentru prima oară acolo, acum 10 ani, nici nu știam că în biserica aceea s-au petrecut atâtea și atâtea minuni! Eu am venit doar pentru că aflasem că e slujbă în limba română! Soțul meu turc era în spital, grav bolnav, stăteam la căpătâiul lui noapte de noapte. Dar mi-am găsit timp să ajung și la slujbă. Și cum am ajuns, am simțit, din prima clipă, o putere uriașă, dumnezeiască! Am început să plâng, fără să știu de ce! Apoi, după liturghie, ca și acum, am ieșit în curte, noi, românii, să mâncăm împreună. Era enorm de multă lume, iar pe masă doar câteva hamsii. Chiar l-am întrebat pe Părintele Sergiu: Părinte, cum o să ajungă mâncarea asta la toți? Țin minte că părintele doar mi-a zâmbit și mi-a spus: Lăsați, doamna Dorina, că o să ajungă. Și a avut dreptate: hamsiile alea nu se mai terminau, deși eram aproape o mie de oameni acolo. Luați-o cum vreți, dar, pentru mine, ce s-a întâmplat atunci, acolo, la Vlaherne, tot minune se cheamă că este! Și vă mai spun doar asta: cu trei zile înainte să moară, soțul meu mi-a spus că se duce. Unde te duci?, l-am repezit eu, la Bursa, unde?! El nu, că se duce, se duce. N-am cum să uit: m-a luat de mână și m-a rugat ca atunci când n-o să mai fie, să-i țin toate pomenile ca la noi, la ortodocși. Și uite că acum gustați din colivă și pentru soțul meu care s-a dus…”.
Viorica
„Turcii ne privesc cu mare respect credința”
(Mă îmbie să gust din țuica ei cu care se mândrește, făcută din vin de Panciu. Ochii îi strălucesc de mândrie când îmi spune că e născută chiar acolo, în părțile Vrancei. Apoi mă dojenește când încerc să o refuz și îmi spune că acum, în trapeza asta din Istanbul, nu există răspunsul nu pot, ci doar bogdaproste, să fie primit.)

„O să vă povestesc și eu ceva legat de soțul meu, turc. Acum 30 de ani, când a fost să ne căsătorim, sora lui mă tot împingea să trec în religia lor. Dar eu, cum e vorba aia a noastră românească, o lăsam să spună ce vrea, că doar câinii latră, caravana trece. Doar că la preotul lor, la hoge, tot trebuia să mergem, ca să ne cunune. Când am ajuns eu în fața lui, i-am spus direct, ca la mine acasă: Hoge, știi ce? Eu sunt ortodoxă, și din credința mea nu mă schimb! El doar s-a uitat cu ochi mari la mine și eu i-am zis mai departe: Socrii mei turci sunt morți, la fel ca și părinții mei români. Ei, socrii, au sădit mărul ăsta din grădină. Doar eu am rămas să le ud pomul acum. Din merele pomului dau pomană, în legea mea, și pentru părinții mei, și pentru părinții soțului meu. Ca și unii, și alții, să primească odihnă în cer! Asta-i, hoge! Înțelegi?! Hogea s-a uitat atunci cu alți ochi la mine și mi-a spus: Femeie, tu chiar crezi în Dumnezeu! Eu imediat i-am răspuns: Eu nu doar cred, eu îl iubesc pe Dumnezeu! Și m-am uitat țintă în ochii lui și i-am zis: De El mi-e frică, nu de tine! Atunci hogea i-a spus bărbatului să nu care cumva să încerce să mă schimbe din religia mea: Femeia asta a supt lapte bun de la mama ei, i-a spus. Iar soțul l-a ascultat. Să știți că turcii ne privesc cu mare respect credința! Și o cinstesc pe Maica Domnului și o recunosc ca sfântă. Minunile ei de la Vlaherne sunt pomenite și în cărțile lor de istorie. Păi nu la Vlaherne s-a vindecat soțul meu, când a atins brâul Maicii Domnului?! Ba chiar acolo! Și altă dată, când tot bolnav era și se jelea în pat de durere, eu am început să-i spun Tatăl Nostru, și odată nu l-a mai durut nimic! Dragul de el… Țin minte că a deschis ochii și m-a întrebat: Ce rugăciune ai spus, că mi-a luat durerea cu mâna! Învață-mă si pe mine rugăciunea asta! L-am învățat, și de atunci, seară de seară, împreună spuneam Tatăl Nostru. Că doar Dumnezeu e unul pentru toți! Iar religia noastră și cu religia lor merg mână în mână, cu condiția să știi că Dumnezeu e dragoste. Iar turcii știu asta. Și să vă mai zic ceva: chiar săptămâna trecută mi-a apărut soțul în vis, Dumnezeu să-l odihnească!, cu icoana Maicii Domnului într-o mână și icoana Mântuitorului în cealaltă. Eu, în vis, l-am luat la rost: Ce stai tu, musulman, cu icoanele mele în mână?! Dă-mi-le înapoi! El că nu, că nu mi le dă, că sunt ale lui… Eram tulburată când m-am trezit și i-am povestit și Părintelui Sergiu visul. Și părintele mi-a făcut lumină: E adevărat, Viorica, că toate pomenile pentru soțul tău le-ai făcut aici, în biserica noastră ortodoxă? E adevărat, părinte, i-am zis. Asta înseamnă, Viorica, că tu l-ai așezat pe el în cer, în credința noastră ortodoxă. Vă spun, are har mare părintele nostru! Ce ne-am face fără el?”
Paulina
„Maica Domnului s-a arătat pe același cer ca cel de acum”
(Am vorbit cu mulți dintre românii strânși împreună după slujba de pomenire a morților. Cristina a ținut să-mi spună că băiețelul ei s-a vindecat cu rugăciunile pentru Maica Domnului din Biserica Vlaherne, Ioana mi-a arătat câteva fotografii cu toată mâncarea pe care a pregătit-o, tot acolo, pentru slujba de 1 Octombrie. Paulina a zâmbit și a început, la rândul ei, să povestească.)

„Sunt 20 de ani de când am ajuns pentru prima oară în Biserica Vlaherne. Nu știam nimic despre ea. M-a îndemnat să merg un preot din țară, duhovnicul mamei mele, odată ce a auzit că locuiesc în Istanbul. Ești de atâția ani în orașul ăla și n-ai ajuns la Vlaherne?! Nu ajunsesem, spre rușinea mea. Dar de cum am intrat, cu fetițele mele de mână, am simțit un asemenea fior pe dinăuntru, că nu mi-am mai putut stăpâni plânsul… Plângeam și plângeam și plângeam, nu mă puteam opri din plâns! Simt și acum mânuțele fetelor cum îmi strângeau palmele și mă tot întrebau speriate: De ce plângi, mami, de ce plângi? Iar eu nu știam să le spun de ce plâng. Eram dorită, cum se spune. Știu doar că plânsul acela de atunci m-a curățat pe dinăuntru de tot greul pe care îl duceam în suflet. Și că de atunci, de 20 de ani încoace, vineri de vineri, sunt acolo, la Vlaherne, în genunchi, la slujbă, chiar dacă preotul slujește în limba greacă. Și e de ajuns să aud doar clopotul de acolo cum bate, ca iar să încep să plâng. Să spun că plâng de bucurie e însă prea puțin… Știu, sunt destui oameni care nu înțeleg lucrurile astea, care au nevoie de explicații sau încep să te judece, superiori. Nu am cum să le explic ce simt. Credința se simte, atât. Din cele mai vechi timpuri e la fel, că de asta Maica Domnului s-a tot arătat acolo vlahilor de acum o mie de ani…

Vă rog să mă credeți, mă simt binecuvântată că locuiesc aici, în Istanbul! Gândiți-vă că la 5 jumătate dimineața, când mă urc în autobuz să plec la lucru, trec mai întâi pe lângă Biserica Izvorul Tămăduirii. Mi se umplu ochii de lumină și spun o rugăciune în gând! Apoi autobuzul traversează podul Haliç, iar eu știu atât de bine că acolo, la doar câțiva metri depărtare, e Vlaherne, și e de ajuns doar să ridic ochii de pe geamul din autobuz ca să știu și să simt că pe același cer pe care îl văd și eu acum s-a arătat și Maica Domnului, cu sute și sute de ani înainte! Și iarăși spun o rugăciune și iarăși mi se umplu ochii de lacrimi. Iar seara, când mă întorc spre casă, la fel. Zi după zi după zi, la fel!”.