Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„FORMULA AS” PE URME VECHI, ROMÂNEȘTI

Biserica Sfânta Paraschievi din Istanbul

Istanbul. Sâmbătă dimineața. Am ajuns aici, în orașul acesta uriaș, unde apele Bosforului despart Europa de Asia, ca să documentez o poveste veche de 1600 de ani. Am ajuns aici ca să cobor pe firul lung și întortocheat al istoriei. Să încerc să-i dezleg nodurile și să-i luminez umbrele, ca să ajung până la celălalt capăt, acolo de unde a în­­ceput totul. O poveste miraculoasă, ca­re m-a purtat până aproape de în­cepu­turile creștinătății, până în locul în care s-au așezat cândva o mână de cio­bani vlahi – o colină îndepărtată, aflată din­colo de zidu­rile marelui Constantinopol – loc rămas și azi în is­torie cu numele de Vlaherne. Dar ca să ajung până aco­lo, atât de departe în trecut, a trebuit să pornesc de aici, din realitatea ime­dia­tă, din cel mai viu și mai concret prezent. Am aflat, călă­to­rind mai bine de un mileniu și jumă­tate în timp, că prezentul a rămas aproa­pe. Că cele două capete ale acelui fir lung și întortocheat – atunci și acum –    pot face o buclă cât să se apropie și să se suprapună cu totul. E po­vestea, cât se poate de firească, a unui mare miracol.

Biserica lui Brâncoveanu

Poveste din grădina fermecată

Türabi Baba, Deniz Hastanesi, Yeni Çeșme, Ayna­likavak… Sunt numele unor stații în care au­tobuzul tot oprește în drumul său de la Taksim spre Hasköy Parki. Soarele se arată lumii de dincolo de minaretele înalte ale moscheilor, iar apele Cor­nului de Aur se prefac în steluțe gălbui de lumină. O toam­nă blândă acoperă zgomotul marelui Istanbul, forfota matinală a ceainăriilor și a cafenelelor, vân­zătorii de covrigi și pisicile lenevind la terase: lumea pestriță a unui oraș care se trezește din nou la viață, pri­vită de la geamul unui auto­buz. E timpul să co­bor, să urc pe o străduță abruptă, stră­juită de clădiri înalte, unele aflate în construcție, iar altele vechi, la geamurile cărora fâl­fâie încet cearceafuri albe. Mă opresc în fața unui zid bătrân, ca de cetate. E o poartă des­chisă în inima lui, pe care se furișează o pisică. O urmez, iar zgomotul orașului dispare.

Primul înmormântat la Sfânta Paraschevi – Radu ighemon al Vlahilor

E o liniște uriașă în gră­dina asta cu lumină și ver­deață. E tihna îngrijită a unor tufe de leandri, roz­marin și lavandă, um­bra unor pini care străju­iesc aleea de piatră pe ca­re pășesc și tăcerea înaltă, mângâietoare, a unei bi­serici bătrâne. Am ajuns. Am ajuns acasă, în inima celui mai mare oraș al Turciei, în singurul loc în care, săptămână de săptă­mână, slujba se săvârșește în limba română: Bi­serica Sfânta Pa­raschevi din Is­tanbul. Dină­untru se au­de murmurul unor rugăciuni. E sâmbătă azi, dar nu orice fel de sâmbătă. În această grădină din Istanbul, acum și doar aici, e Sâmbăta Mor­­ților. Încă nu intru. Înconjor biserica, merg mai departe. Dea­su­pra intrării de la răsă­rit, sub arca Sfântului Altar, se află o pi­sanie veche pe care stă scris: „Biserica aceasta a purtătoarei de credință Sfânta Mu­ceniță Paras­chevi s-a ri­dicat cu chel­tu­iala Prea­lumina­tului Domn al Un­grovlahiei, Cons­tan­tin Basarab Brânco­veanu, la anul 1692”. Mă închin tăcut, cu sfia­la aceea pe care o simți în fața atâtor veacuri de credință. Aici, la Istan­bul, în vechiul cartier bizantin Prikidion, nu­mit astăzi Hasköy, din martiriul Domnului nos­tru vlah nu a rămas doar po­vestea, ci chiar te­me­iul lucrurilor pen­tru care s-a jertfit, bise­rica asta ortodoxă. E timpul să pășesc pe firul is­toriei și pe niște plăci ciudate de mar­mură, chiar înăuntrul ei.

Sâmbăta neuitării

Pisania brâncovenească

Lumânările pâlpâie odată cu respirația șop­tită a femeilor cu capul acoperit. Sunt multe, încremenite în ru­găciu­ne, unele în ge­nunchi pe mar­mura rece, altele în picioa­re, cu ca­pul plecat, toate împreu­nă. Chi­puri ascunse sub nă­frame, pe care abia le pot desluși în lumina can­delabrelor înalte. Ae­rul vibrează: un mur­mur de cu­vinte, ace­leași, care co­boară în timp, de aici și până la începuturile crești­nătății: Sfinte Dumne­zeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de Moarte, miluiește-ne pe noi… Liniștea miroase a smir­nă și a tămâie. Tot ce se aude înăuntru e rugă­ciunea și foșnetul legănat al cădelniței care mângâie aerul. Deasupra, desă­vârșind liniștea, se aud vocile bărbătești ale corului. Lumânările ard încet, pe o masă întinsă pe care se află colaci, colivă și vin. Un miracol care se să­vârșește mai departe: legătura tainică dintre cei de aici și cei de dincolo, dintre acum și atunci, dintre prezent și trecut, dintre noi și strămoșii noștri. Cele două capete ale acelui fir lung, neîntrerupt, de is­torie, care acum, astăzi, în inima Istanbulului, se ating și se leagă într-o rugăciune șoptită: slujba de sâmbătă a neuitării.

Chemarea grădinarului

1 Decembrie la Istanbul

„Multă vreme n-am vrut să aud de biserică! Acum 31 de ani, când am ajuns la Istanbul, aveam cu totul alte vise! Ce știam eu pe atunci?! Era la scurt timp după Re­vo­luția din 89, aveam doar 21 de ani… Mi-am zis să plec din țară împreună cu un prieten și să ne înrolăm în Legi­unea Străină. Dar pentru asta îmi tre­buiau bani. Nu-i ni­mic, mi-am zis, fac o escală la Is­tanbul, mă angajez undeva pentru scurt timp, după care plec mai departe. Dar aveam să aflu că pe lume mai exis­tă și altfel de vise, pe care nu le vi­sezi tu, te vi­sează ele pe tine… Pe scurt: ce am crezut eu că o să fie o pe­rioadă de câte­va luni, au devenit ani. Am rămas în Is­tanbul, n-am mai ajuns în nicio legi­une. Am deve­nit în scurt timp adminis­tratorul unor vile ale unui turc foarte bogat. Îmi făcusem un rost aici, câști­gam din ce în ce mai bine, mi-am deschis propria mea firmă de cons­truc­ții și amenajări, aveam angajații mei, mă învârteam în cercuri importante cu oameni impor­tanți.

Hrisov în piatră

Toate, până într-o noapte când am în­ceput să visez. Timp de o săp­tă­mână, noapte de noap­te, ace­leași vise. Se fă­cea că eram acasă, în România, în­con­­jurat de toți ai mei. Mă trezeam plângând și plângeam toată ziua, din senin, pur și simplu, în mij­locul unei con­ver­sații. Dar tot nu în­țele­geam: vise, prostii, îmi zi­ceam, și încer­cam să-mi văd de treabă. Mi-a deschis ochii o turcoaică pentru care lu­cram: Radule, tu ești cam tul­burat, mi-a zis. La­să tot ce ai de făcut aici și du-te acasă în România! Eu că nu, că nu se poate, că sunt atâtea probleme de rezolvat aici, că nu pot să las afacerile, că n-am timp. Probleme o să ai toată viața. Du-te acasă acum, mi-a zis iarăși femeia. Iar am început să plâng! Toc­mai mi se stricase tele­fo­nul și nu pu­team vorbi acasă. Am ascultat de tur­coaică și m-am dus. Când am ajuns în țară, am aflat că tatăl meu murise doar de câteva zile. Familia mea în­cercase să ia legătura cu mine, dar telefonul nu mer­gea, adresa mea n-o aveau… Și m-au cuprins re­mușcările: ce fac eu cu viața mea, ce se întâm­plă cu mine, de ce m-am rupt de tot și toate?… Simțeam ceva greu pe dinăuntru care tot creștea și creștea și creștea… Ca o chemare. Poate că nu știți lucrul ăsta, pentru că adevărata credință e smerită, dar în 2005, când am ajuns eu aici, la sin­gura biserică româ­nească din Tur­cia, domnul Lucescu și soția lui, Ele­­na, încheiaseră, de puțin timp, toate demersurile pentru ca lăcașul să se întoarcă la noi, la români. Aveam nevoie de Dumnezeu în via­ța mea, aveam nevoie de biserică, iar biserica asta tocmai prindea viață… Dar nu vreți să știți în ce hal era când am găsit-o! O junglă cu buruieni, cu gunoaie și câini de pripas, un cimitir părăsit, cu pietre de mormânt vandalizate, aruncate în toate direcțiile! Călcai pe pietre de mor­mânt! Te apuca jalea dacă ve­deai, dar eu m-am bucurat: aveam ceva de făcut cu adevărat impor­tant! Deja aveam experiență în amenajări, iar cu ajutorul financiar oferit de familia Lucescu, am făcut, încet încet, ca grădina bisericii să arate cum o vedeți acum. Mi-am găsit liniștea aici, lucrând în grădina asta. Liniștea aia mare, sensul. Toa­te plantele pe care le vedeți acum aici au fost sădite de mine. M-am îngrijit de fiecare fir de iarbă în par­te! Nu mi-au mai trebuit afaceri, nu mi-a mai trebuit nimic. Tot ce a­veam nevoie se afla în curtea bisericii de aici!”

Icoana împunsă de lance

Radu Mărginean

Pe Radu Mărginean l-am cunoscut cu 5 zile îna­inte de slujba de pomenire a morților, într-o zi de luni, atunci când am intrat pentru prima oară în gră­dina bisericii Sfânta Paraschevi. Stabilisem de acasă, din România, o întâlnire cu pă­rin­tele Sergiu Vlad, cel care, din 2009 încoace, a devenit preotul românilor aflați în Istanbul. Am ajuns mult mai devreme decât ora de întâlnire și am avut de așteptat până când ușa a fost deschisă, cu gesturi sigure, gră­bite, de bărbatul ăsta între două vârste. Am pășit îm­preună cu el înăuntru, pe pardoseala de mar­mură a unor pietre de mormânt, cât să văd pentru prima oară nava lungă, de bazilică romană, a bisericii brân­covenești. Am intrat în vorbă. Mi-a spus că aș­teaptă din clipă în clipă să sosească un autocar cu pelerini din Vâlcea. Azi, Radu Mărginean nu mai e doar grădinarul bisericii; de ceva vreme e și ghid pentru toți românii care vin din țară, aproape zilnic, cu sutele, în autocare, ca să se roage la Vlaherne, la Izvorul Tămăduirii, și aici, la Sfân­ta Paraschevi. O altă poveste, ca un miracol simplu, care a început să se petreacă de puțin timp în Istanbul. Vlahii se tot întorc, mulți fără s-o știe, în locurile care le-au fost cândva „acasă”.

A sosit autocarul. Sfânta Paraschevi s-a umplut de forfotă și de oameni. De la am­von, Radu Măr­ginean a început să vorbească din nou, pentru toată lumea: „Vă aflați acum în singura biserică româ­nească de pe întreg teritoriul Turciei. Construită mai întâi pe aceste locuri în secolul VI, de Împăratul Ius­tinian, în cinstea Sfintei Paraschevi de la Roma, pe care nu trebuie s-o confun­dați cu Sfânta Cuvioasă de la Iași, biserica aceasta a ajuns în timp o ruină până când a fost re­cons­truită, în 1692, prin donația domni­torului Constantin Brânco­veanu. Pe vremea aceea, sultanul dădea dreptul de a se construi biserici pe lo­ca­șul fostelor bazilici bi­zantine, atât timp cât plă­teai pentru asta. Cu puțin timp înainte de ctitoria lui Brâncoveanu, la 1577, un istoric german, trimis al Apusului la curtea sulta­nului, vine în acest loc și vede rămășițele vechii ba­zilici bizantine, o parte din catapeteasmă cu câteva icoane la care se rugau grecii și vlahii din Istanbul: Icoana Mân­tuitorului, Icoana Maicii Domnului, Icoana Sfântului Ioan Botezătorul, Icoana Sfintei Paraschevi și o icoană a Sfântului Dumitru, care astăzi se află în restaurare. Primele patru icoane pe care le-am pomenit le puteți vedea și acum străjuind poarta alta­rului. Dacă veți privi cu atenție la icoana Mân­tuitorului, puteți observa patru împun­să­turi. Se menționează că în 1912, un turc intră în biserica aceasta cu o lance și îm­punge icoana. La a patra împunsătură, mâna îi para­li­zea­ză, iar turcul începe să-l va­dă pe Mântuitor în fața ochilor și cere să fie botezat în religia creștină. În prezent, dato­rită domnului Mircea Lu­cescu și a soției lui, Elena, a­ceastă bise­rică revine co­mu­nității româ­ne la 23 mai 2004”.

În inima Istanbulului, în­tr-o zi de luni, zeci de oa­meni sosiți din țară se închină din nou la icoanele care au în­soțit, de veacuri, istoria stră­moșilor vlahi. Gestul simplu prin care capetele unui fir de istorie, mai lung de 1500 de ani, ajung să se împletească. Apoi, bi­serica se golește. Românii pleacă mai departe, spre Vlaherne.

Femeia de la lumânări

Măndița Guriță

Doar ea a mai rămas acum cu mine. Măn­dița, femeia de la lumânări. „M-a sunat Părintele Sergiu să-mi spună că întârzie un pic. Vreți o cafea, o cană cu apă?” Tot ce am nevoie e să aprind o lumânare pentru cei adormiți. Să o văd cum arde, pâlpâind încet, să mă gândesc că în ceara ei fierbinte, care a început să se topească, se află numele unui om pe care îl port în mine. Amintirea lui în lumină; un alt gest simplu, miraculos, care învie trecutul, ți-l apro­pie și îl aduce aici, în prezent, viu. 75 de ani are fe­meia de la lumâ­nări, dar ochii ei albaștri, pătrun­zători, energici, au o vioiciune pe care, de multe ori, nu o găsești nici la oamenii tineri. A ajuns la Istan­bul în 1993, acum 31 ani. Și a rămas. A avut o che­mare: „Am ajuns aici cu copilul meu, când lucrurile din țară au în­ceput să meargă tot mai rău. Își pier­deau oamenii slujbele, nu știai încotro s-o apuci… Erau anii ăia grei, imediat după Revoluție. Am ple­cat. De bine, de rău, mi-am găsit un loc de muncă aici, în Istanbul, la o fabrică de etichete. Eram și eu una dintre femeile alea multe care tot făceau, zi de zi, etichete. Ca să trăiesc, ca să-mi cresc copilul. O sin­gură nevoie a mea, doar a mea, aveam ca om. Duminică, când nu mai mergeam la fabrică, să am o biserică în care să mă rog. Pentru că din rugăciune mi-am luat pute­rea toată viața mea! Ziceați că mă vedeți mai tânără decât anii pe care îi am. De asta mă vedeți așa. Că în fiecare dimineață mă trezesc pe dinăuntru cu rugă­ciune. Asta mă ține și mă ține bine. Dar bise­rică, în anii ăia, în Istanbul, nu găseai ușor. Era una în Taksim, veche, armenească, unde ne întâlneam noi, românii stabiliți aici. Dar slujba era în limba greacă, nu în­țelegeam nimic din ce se spunea acolo. Stăteam și noi ca popândăii și ne rugam fiecare cum știa de aca­să. Se mirau și se miră și acum grecii, ce credință avem noi, românii. Ei dacă mai vin doi, trei, la bi­sericile lor, noi, românii, când venim, chiar venim! Se umple orice biserică de cântecul nostru! Păi, și aici, la Sfânta Paraschevi, până când să se implice domnul Lucescu și să ajungă iar bi­serica asta a noastră, a românilor, era jalea de pe lume! Ți-era și fri­că să intri, călcai pe pietre de mormânt și șerpi! Nu­mai buruiană era peste tot! Dar Măicuța Dom­nului nu ne lasă, lucrează, lucrează prin oamenii cu credință lucrează! Și cine sunt creștinii ăștia, azi, în Istanbul?! Noi suntem!

1 Octombrie la Vlaherne

Așa cum a fost și la în­cepu­turi, aici, în Constantinopol, așa e și acum! Că așa cum la Vlaherne au fost mai întâi ciobanii noștri vlahi să se roage, cine fa­ce acum să cânte toată bi­se­rica? Tot noi, românii! Când pui credință în ce faci, așa, simplă, ca a noastră, Dumnezeu îți întoarce lucrurile! Știți cum mă simt eu, pe 1 Octombrie, când merg la Slujba de Acoperământul Maicii Domnului, chiar la Vlaherne, unde s-a în­tâmplat minu­nea? Știți cum e să-i cânți Maicii Dom­nului, chiar la ea acasă, în limba ta, cu preotul tău, cu slujba ta, pe care o știi? Eu simt, nu știu cum să vă spun, că și eu m-am întors tot acasă, acasă la strămoșii mei. Și simt și că Măicuța s-a întors la noi și se bucură cu noi, după sute de ani în care a fost uitată!”. Ochii mari, albaștri, ai Măndiței, scapără de lumină ca lumânarea pe care am aprins-o. „Din 2004, de când s-a întors biserica la noi, sunt aici, la Sfânta Paraschevi. Aproape în fiecare zi, nu doar duminică, la slujbă; pentru că în fiecare zi ajung la noi pelerini din țară. Numai azi au fost trei autocare! Iar oamenii, când ajung, vor să găsească biserica deschisă, să spună o rugăciune, să aprindă o lumânare… Eu sunt aici, mereu, să-i întâmpin. Iar duminică, după slujbă, n-am bucurie mai mare decât să ne așezăm noi, toți românii din Istanbul, la masă, în trapeză, să stăm împreună, să vorbim în limba noastră și să mâncăm mâncărurile noastre… Eu mă ocup și cu gătitul. Într-o zi normală, gătesc cam pentru 40 de oameni. Românește: o supă de zarzavat, o mâncărică de pui… Dar de Paște, ne strângem și 600 de oameni aici. Luăm lumină, stăm la masă și ne povestim unul altuia tot ce e în lună și în stele, până dimineață, când pornesc autobuzele… Eu, să știți, în afară de nepoțeii mei, bucurie mai mare nu știu pe lumea asta!”. Îmi întorc privirea de la ochii albaștri ai femeii ăsteia la lumânarea care arde. Suntem încă aici, după 1500 și mai bine de ani de istorie. Ne adunăm împreună, ne rugăm, vorbim, ne pomenim morții, îi ducem mai departe în lumină. Simplu. Miraculos. În inima celei mai concrete realități. Telefonul Măndiței sună iar. Preotul Sergiu trebuie să ajungă.

„O să vă las cu dânsul, dacă nu vă supărați. Aș­tept un om să-mi aducă lemne pentru iarnă”. Fe­meia aprinde o lumânare și pleacă spre casa ei, undeva, spre marginea orașului ăstuia uriaș, care se numește astăzi Istanbul.

Întoarcerea vlahilor

Preotul Sergiu Vlad

Am rămas să-l aștept pe Părintele Sergiu. O adie­re abia simțită mângâie firele de iar­bă ale grădinii, un duh blând al amiezii în care se află o rugăciune nerostită: ra­zele de soare care străpung umbra unor pini până în locul în care lenevesc pi­sicile, trilurile de mătase vrăjită ale unor grauri as­cunși în frunze, țipătul înalt și îndepărtat al pes­că­rușilor care plutesc deasupra Bosforului, foșnetul ritmic, adormitor, al măturii cu care o măicuță se în­grijește de curtea bisericii, acum pus­tie. Dincolo de zidurile bătrâne, brân­covenești, ale Sfintei Pa­raschevi, zgo­mo­tul orașului se așază și el în straturi blajine de liniște: cadența me­talică ce răzbate dintr-un atelier de fierărie, claxoa­nele mașinilor, un mur­mur de voci, apoi, de deasupra, de pre­tutindeni, încet, apoi din ce în ce mai tare, cântecul tânguitor al muezinilor, chemarea oamenilor spre Dumnezeu. În toate lucrurile astea, flă­cările micuțe ale lumânărilor care pâl­pâie ard mai de­parte, până la capăt. O lumină care lu­minează și azi, și întunericul n-a bi­ruit-o.

Am stat de vorbă cu Părintele Ser­giu în liniștea încremenită a trapezei, unde duminică după dumi­nică, românii din Istanbul se strâng împreună după slujbă. Fără ajutorul lui, reportajul des­pre Vlaher­ne, deja publicat în pagini­le revistei noastre, nu ar fi putut să apară. Am trecut prin ani și istorie, prin mi­nunile Maicii Domnului, care s-a tot arătat vlahilor de la începuturile marelui Constan­tinopol. „Maica Domnului lucrează!”, mi-a spus Părintele Sergiu în acea zi de luni, cu zâmbetul lui smerit: „Lucrează și spune: Ce a în­ceput cu voi trebuie să con­tinue cu voi!”.

23 Mai 2004, Biserica se întoarce la români

În 2010, la doar un an după ce a fost numit preot al româ­nilor din Istanbul și aproape 10 de când a fost înființată parohia româ­neas­că din Turcia, în orașul ăsta uriaș au început să sosească autocarele cu pelerini din România. Mai întâi unul, apoi mai multe. „Cei care ve­neau să vizi­te­ze Bi­serica Vla­her­ne, mai ales de 1 Oc­tom­brie, la săr­bă­toa­rea Sfâ­n­­tului Acope­rământ, își do­reau ca acolo să se și slu­jeas­că. Cum să nu ai o slujbă chiar în locul în care Mai­ca Domnului s-a arătat credin­cioșilor ca să-i acopere cu Sfântul Ei Aco­pe­rământ?! M-au întrebat oa­me­nii dacă se poate. Întrebăm, le-am spus, cerem bine­cu­vântare de la episcopie. Să știți că patriarhul grec al Constan­tinopolului, Bartolomeu I, are un mare respect pentru români. Nu doar că re­cunoaște legătura noastră istorică, a vlahilor cu Vlaher­ne, dar ne admiră pentru credința de care dăm dovadă și azi. Pentru că bisericile orto­doxe din Istanbul ar fi pustii fără români! Așa că am primit bine­cuvântarea, iar în 2012, am slujit pentru întâia oară, de 1 Octombrie, în lim­ba română, la Biserica din Vlaherne. Țin minte că au fost la slujbă atunci în jur de o sută de români. Anul următor, numărul lor s-a du­blat. Apoi s-a dus vestea, iar în ultimii ani, am ajuns să slujesc la Vlaherne, în fața a peste o mie de români! Până și în pandemie, cu toate inter­dicțiile de atunci, ne-am strâns mai mult de 300! Curtea, vă rog să mă credeți, e plină pâ­nă la refuz, iar în bi­serică nu mai e loc să arunci un ac! Ce am simțit când am slujit pen­tru prima oară?! Ce simt de fiecare dată când slujesc acolo! O emoție uriașă, că mă aflu chiar în locul acela în care s-au petrecut atâtea și atâtea minuni, un loc despre care știu că a fost al nostru, al vla­hilor, din cele mai vechi timpuri! Știți ce simt?! Simt că, pur și simplu, cobor pe firul istoriei, până la începuturi! Simt că, într-un fel mira­culos, Măicuța Domnului ni s-a arătat din nou, ca să refacem legătura aceea pierdută în 1420, când Biserica Vlaherne ajunsese o ruină și a fost aban­donată… Și mai simt că emoția aceea de când îi cân­tam singur, la începuturi, Măicuței, Apără­toa­re Doamnă, nu se va schimba acum, când slujesc în fața a peste o mie de oa­meni… Simt din tot su­fletul meu că mă aflu pe calea cea bună, pe calea lui Dumnezeu!”.

Mircea Lucescu

Nely și Mircea lucescu, Andreea și Sergiu Vlad

Părintele Sergiu a plecat ochii spre pământ, cu acea delicatețe și cumințenie a omului smerit, care simte când trebuie să-și oprească înflăcărarea. Isto­ria vlahilor, îmi spune, nu s-a oprit în 1453, la căde­rea Constantinopolului. Un mare imperiu, cum era cel otoman, avea mai departe nevoie de toți tăbă­carii, oierii și zidarii vlahi. „Nu știu dacă știți, dar domnul Mircea Lucescu, care a fost antrenor în Is­tanbul până în 2004, este și un mare pasionat de is­torie. Datorită dânsului am aflat și noi că pe locu­rile acestea unde ne aflăm acum, a existat și în vre­mea sultanilor un mare cartier vlăhesc. Dacă veți obser­va cu atenție pietrele funerare de marmu­ră pe care le-am așezat în biserică, veți vedea că primul om înmormântat în vechiul cimitir de aici a fost un anume Radu Ighemon al Vlahilor, la 1612! Adică, fix cu 80 de ani înainte de ctitoria domnului Cons­tantin Brâncoveanu! Este evident că nu întâmplător domnul nostru muntean a ales acest loc pentru a ridica Biserica Sfânta Paras­chevi! Să vă mai spun că Maica Domnului lucrează prin oa­meni?! Ei bine, pentru tot ce a făcut pentru comunitatea ro­mâ­nilor din Istanbul, Mircea Lu­cescu este un astfel de om!”. Părintele Sergiu își pleacă din nou ochii, zâmbind. Prin demersurile marelui nostru fost ju­cător de fotbal și antrenor și cu sprijinul lui finan­ciar total, această biserică în care ne aflăm acum, oaza asta veche de tihnă și credință, a devenit mi­nu­nea românească de azi din inima Istanbulului. Părintele Segiu îmi vorbește cu bucurie despre toa­te rugăciunile de aici care îi aduc, duminică de du­minică, pe români împreună. „Dar am avut și încercări”, mărturisește părintele. „Dacă turcii sunt oameni deschiși, care înțeleg foarte bine că rostul credinței în Dumnezeu, oricare ar fi ea, e dragostea și pacea, cu fundamentaliștii arabi, veniți aici, în Istanbul, am avut ceva de furcă. Și nu o dată. Într-o noapte, când sărbătoream Învie­rea Domnului, oa­menii ăștia au aruncat, din stradă, cu pietre asupra noastră. A fost o mică minune că nimeni nu a fost rănit. Poliția, însă, e mereu vigi­lentă cu astfel de lucruri. De atunci, nu mai există sărbătoare creștină în care să nu patruleze împreju­rimile, ca să ne pu­tem bucura în tihnă. Dar vă mărturisesc că dincolo de bucuria și de onoarea pe care le am că mă aflu în aceste locuri sfinte, mă încearcă, uneori, și emo­ția aceea veche a preotului misionar, aflat departe de casă…”

M-am despărțit în liniște de Pă­rin­tele Sergiu, în grădina bisericii Sfânta Paraschevi. Lu­mânarea pe care am aprins-o atunci când am venit era tot acolo, acum, doar un capăt mic de ceară fier­binte arzând.

Pomenirea morților

Bucuria românilor, în biserica refăcută

E sâmbătă în Istanbul, dar nu orice fel de sâm­bătă în biserica românească Sfânta Paraschevi. Lumânările așe­zate în colivă ard, aproape de capăt. La fel ca rugăciunile oamenilor care se află încă aici, în orașul ăsta care s-a numit cândva Constantinopol. Și la fel ca atunci, cu sute de veacuri în urmă, ne pomenim morții ca să ni-i aducem aproape. Le rostim numele ca să nu poată fi uitați nicicând. Îm­păr­țim darurile simple și miraculoase ale pământului, grâul, pâinea și vinul, pentru ca ei să pri­mească odihna veșnică în ceruri. Legăm pămân­tul de cer, viii de morți, trecutul de viitor, acum. Ne chemăm moșii și strămoșii. Doar ea, doar rugăciunea, poate și trebuie să facă asta.   

Oamenii s-au apropiat de masa pe care se află darurile pentru cei ador­miți. Leagănă coliva ca pe un prunc, se ating unul pe altul, cântă împreună cu preotul Veșnica Pomenire. Istoria e doar o lumâ­nare care încă arde, nestinsă, de la un capăt la altul. O poveste a celor care au rămas ca să-i ducă mai departe pe cei duși.

Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe Diavol ai surpat și ai dă­ruit viață lumii Tale, Însuți, Doam­ne, odihnește sufle­tele ador­­miților robilor Tăi aici po­meniți, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, în­tris­tarea și suspina­rea. Și orice greșeală au săvârșit ei cu lu­crul, cu cuvântul sau cu gân­dul, ca un Dum­nezeu bun și iubitor de oa­meni iartă-le lor.

Dumnezeu să-i ier­te!         

ANCHETĂ

Povești din viața românilor din Istanbul

• În Biserica Sfânta Paraschevi tocmai s-a încheiat slujba de po­menire a morților. O forfotă cu foșnet de plase și zumzet de voci a în­locuit acum liniștea rugăciunii. „Vă rugăm frumos să veniți cu noi sus, în trapeză, să vă putem împărți și dumneavoastră!” Accept bucu­ros. Nu-mi ima­ginam vreodată că voi gusta colivă în Istanbul, nici că întrebările mele de jurnalist vor primi răspunsuri atât de calde, de firești și deschise •

Dorina

„Dumnezeu îți vine în întâmpinare, oriunde te-ai afla”

(Mă poftește la masă. Îmi împarte colivă și vin, dulciuri și mâncare. Dorina e o femeie în care ghi­cești din prima clipă, și nu doar după accent, căl­dura și sinceritatea celor născuți în părțile Mol­dovei.)

Locul de rugăciune și întâlnire al românilor din Istanbul

„S-au împlinit anul ăsta 33 de ani de când sunt în Istanbul. Știam orașul de dinainte de revoluție. În­treprinderea la care lucram ca inginer alimentar, «Agri­cola Internațional Bacău», avea multe con­tracte aici, iar eu eram omul de legătură. Îmi plăcea energia de aici, îmi plăceau oamenii, dar, sincer, nu credeam că o să ajung să mă stabilesc în Turcia. Dar Dumnezeu lucrează și te duce pe drumuri pe care nu ți le închipui tu, om. E plină de neprevăzut viața, dar dacă în sufletul tău faci curat, dai la o parte gândurile negre, ierți și îți ceri iertare pentru tot ce e de iertat, Dumnezeu îți vine în întâmpinare ori­unde te-ai afla, prin orice încercare ai trece. Știu lu­crurile astea de mică, de la bunica mea, care m-a pur­tat, de când abia mă puteam ține pe picioare, pe la toate mânăstirile. Ca să glumesc un pic, când te-ai născut în Moldova, nu cred că se poate altfel!    Și s-a întâmplat odată să pă­țesc un accident pe când mă aflam în Turcia. Șase luni am stat aici, în spital, după care lucrurile s-au aranjat în așa fel încât aici am rămas de atunci! M-am că­sătorit în Turcia, iar toată viața mea s-a mu­tat aici. Legătura cu țara, însă, o păs­trez mereu. Iar lucrurile de suflet le pri­mesc de fiecare dată în biserică. Uitați câți suntem aici, împreună, la masă! Am să vă mărturisesc ceva, că mi-ați spus că ați venit în Istanbul ca să scrieți despre Vlaherne: când am ajuns pentru prima oară acolo, acum 10 ani, nici nu știam că în biserica aceea s-au petrecut atâtea și atâtea minuni! Eu am venit doar pentru că aflasem că e slujbă în limba română! Soțul meu turc era în spital, grav bolnav, stăteam la căpătâiul lui noapte de noapte. Dar mi-am găsit timp să ajung și la slujbă. Și cum am ajuns, am simțit, din prima clipă, o putere uriașă, dumnezeiască! Am început să plâng, fără să știu de ce! Apoi, după liturghie, ca și acum, am ieșit în curte, noi, românii, să mâncăm îm­preună. Era enorm de multă lume, iar pe masă doar câteva hamsii. Chiar l-am întrebat pe Pă­rintele Sergiu: Părinte, cum o să ajungă mân­ca­rea asta la toți? Țin minte că pă­rintele doar mi-a zâmbit și mi-a spus: Lă­sați, doamna Dorina, că o să ajungă. Și a avut dreptate: hamsiile alea nu se mai ter­minau, deși eram aproape o mie de oameni acolo. Luați-o cum vreți, dar, pentru mine, ce s-a întâmplat atunci, acolo, la Vlaherne, tot minune se cheamă că este! Și vă mai spun doar asta: cu trei zile înainte să moa­ră, soțul meu mi-a spus că se duce. Unde te duci?, l-am re­pezit eu, la Bursa, unde?! El nu, că se duce, se duce. N-am cum să uit: m-a luat de mână și m-a rugat ca atunci când n-o să mai fie, să-i țin toate pomenile ca la noi, la orto­docși. Și uite că acum gus­tați din colivă și pentru soțul meu care s-a dus…”.

Viorica

„Turcii ne privesc cu mare respect credința”

(Mă îmbie să gust din țuica ei cu care se mân­drește, făcută din vin de Panciu. Ochii îi strălucesc de mândrie când îmi spune că e născută chiar acolo, în părțile Vrancei. Apoi mă dojenește când încerc să o refuz și îmi spune că acum, în trapeza asta din Istanbul, nu există răspunsul nu pot, ci doar bogdaproste, să fie primit.)

Pomană

„O să vă povestesc și eu ceva legat de soțul meu, turc. Acum 30 de ani, când a fost să ne căsă­torim, sora lui mă tot împingea să trec în religia lor. Dar eu, cum e vorba aia a noastră românească, o lăsam să spună ce vrea, că doar câinii latră, caravana trece. Doar că la preotul lor, la hoge, tot trebuia să mergem, ca să ne cunune. Când am ajuns eu în fața lui, i-am spus direct, ca la mine acasă: Hoge, știi ce? Eu sunt ortodoxă, și din cre­dința mea nu mă schimb! El doar s-a uitat cu ochi mari la mine și eu i-am zis mai departe: Socrii mei turci sunt morți, la fel ca și părinții mei români. Ei, socrii, au sădit mărul ăsta din grădină. Doar eu am rămas să le ud pomul acum. Din merele pomului dau pomană, în legea mea, și pentru părinții mei, și pentru părinții soțului meu. Ca și unii, și alții, să primească odihnă în cer! Asta-i, hoge! Înțelegi?! Ho­gea s-a uitat atunci cu alți ochi la mine și mi-a spus: Femeie, tu chiar crezi în Dumnezeu! Eu ime­diat i-am răspuns: Eu nu doar cred, eu îl iubesc pe Dumnezeu! Și m-am uitat țintă în ochii lui și i-am zis: De El mi-e frică, nu de tine! Atunci hogea i-a spus bărbatului să nu care cumva să încerce să mă schimbe din religia mea: Femeia asta a supt lapte bun de la mama ei, i-a spus. Iar soțul l-a as­cultat. Să știți că turcii ne privesc cu mare res­pect credința! Și o cins­tesc pe Maica Dom­nu­lui și o recunosc ca sfântă. Minunile ei de la Vlaherne sunt po­me­nite și în căr­țile lor de istorie. Păi nu la Vlaherne s-a vindecat soțul meu, când a atins brâul Mai­cii Domnului?! Ba chiar acolo! Și altă dată, când tot bolnav era și se jelea în pat de durere, eu am început să-i spun Tatăl Nostru, și odată nu l-a mai durut nimic! Dragul de el… Țin minte că a deschis ochii și m-a întrebat: Ce rugăciune ai spus, că mi-a luat durerea cu mâna! Învață-mă si pe mine rugăciunea asta! L-am învățat, și de atunci, seară de seară, împreună spuneam Tatăl Nostru. Că doar Dumnezeu e unul pentru toți! Iar religia noastră și cu religia lor merg mână în mână, cu condiția să știi că Dumnezeu e dragoste. Iar turcii știu asta. Și să vă mai zic ceva: chiar săptămâna trecută mi-a apărut soțul în vis, Dumnezeu să-l odihnească!, cu icoana Maicii Domnului într-o mână și icoana Mântui­torului în cealaltă. Eu, în vis, l-am luat la rost: Ce stai tu, musulman, cu icoanele mele în mână?! Dă-mi-le înapoi! El că nu, că nu mi le dă, că sunt ale lui… Eram tulburată când m-am trezit și i-am povestit și Părintelui Sergiu visul. Și părintele mi-a fă­cut lumină: E adevărat, Viorica, că toate pome­nile pentru soțul tău le-ai făcut aici, în bise­rica noastră ortodoxă? E adevărat, părinte, i-am zis. Asta înseamnă, Viorica, că tu l-ai așezat pe el în cer, în credința noastră ortodoxă. Vă spun, are har mare părintele nostru! Ce ne-am face fără el?”

Paulina

„Maica Domnului s-a arătat pe același cer ca cel de acum”

(Am vorbit cu mulți dintre românii strânși îm­preună după slujba de pomenire a morților. Cris­ti­na a ținut să-mi spună că băiețelul ei s-a vindecat cu rugăciunile pentru Maica Domnului din Biserica Vlaherne, Ioana mi-a arătat câteva fotografii cu toată mâncarea pe care a pre­gătit-o, tot aco­lo, pentru slujba de 1 Octom­brie. Paulina a zâm­bit și a început, la rândul ei, să povesteas­că.)

Pomenirea morților

„Sunt 20 de ani de când am ajuns pentru prima oară în Biserica Vlaherne. Nu știam ni­mic despre ea. M-a îndemnat să merg un pre­ot din țară, duhovnicul mamei mele, odată ce a auzit că locuiesc în Istanbul. Ești de atâția ani în orașul ăla și n-ai ajuns la Vlaherne?! Nu ajunsesem, spre rușinea mea. Dar de cum am intrat, cu fetițele mele de mână, am simțit un asemenea fior pe dinăuntru, că nu mi-am mai putut stăpâni plânsul… Plângeam și plân­geam și plângeam, nu mă puteam opri din plâns! Simt și acum mânuțele fetelor cum îmi strângeau palmele și mă tot întrebau speriate: De ce plângi, mami, de ce plângi? Iar eu nu știam să le spun de ce plâng. Eram dorită, cum se spu­ne. Știu doar că plânsul acela de atunci m-a cu­rățat pe dinăuntru de tot greul pe care îl duceam în suflet. Și că de atunci, de 20 de ani încoace, vineri de vineri, sunt acolo, la Vlaherne, în genunchi, la slujbă, chiar dacă preotul slu­jește în limba greacă. Și e de ajuns să aud doar clopotul de acolo cum bate, ca iar să încep să plâng. Să spun că plâng de bucurie e însă prea puțin… Știu, sunt destui oameni care nu înțeleg lucrurile astea, care au ne­voie de explicații sau încep să te judece, su­periori. Nu am cum să le explic ce simt. Cre­dința se simte, atât. Din cele mai vechi tim­puri e la fel, că de asta Maica Domnului s-a tot arătat acolo vlahilor de acum o mie de ani…

Noaptea de Înviere

Vă rog să mă credeți, mă simt bine­cuvântată că locuiesc aici, în Istanbul! Gân­diți-vă că la 5 jumătate dimineața, când mă urc în autobuz să plec la lucru, trec mai întâi pe lângă Biserica Izvorul Tămăduirii. Mi se umplu ochii de lumină și spun o rugăciune în gând! Apoi au­tobuzul traversează podul Haliç, iar eu știu atât de bine că acolo, la doar câțiva metri depărtare, e Vlaherne, și e de ajuns doar să ridic ochii de pe geamul din autobuz ca să știu și să simt că pe același cer pe care îl văd și eu acum s-a arătat și Maica Domnului, cu sute și sute de ani înainte! Și iarăși spun o rugăciune și iarăși mi se umplu ochii de lacrimi. Iar seara, când mă întorc spre casă, la fel. Zi după zi după zi, la fel!”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian